Anna-Nora ROTARU: Capcana timpului (poeme)

PAȘI PE FIECARE ZI…

Mi-am ales un drum în viață
Și l-am luat de la-nceput…
Soarta mi-am privit-o-n față,
Prinzând capătul de ață,
Mi l-am tras, cum am putut,
La greu ținând în mână scut…

Nu știu de greșii sau făcui bine…
Speranța flamură, în mână toiag…
Prundiș călcai, m-au înțepat albine,
De m-a durut, am înghițit suspine,
Din lacrimi mi-am făcut șirag,
Să-l am pe drumul meu, pribeag…

Drept n-a fost, ci poate-anevoios,
Cu mâna destrămând păienjenișuri…
Păstrai suflet curat, nu mincinos
Și, de vedeam urcușul mai tăios,
Mă mai pierdeam prin ocolișuri,
Cătând lumina prin umbrișuri…

Am încercat cu toate să mă zbat,
Drumul n-a fost cu roze-ntins….
O mână mă-ndemna ca să răzbat,
Când eu credeam că-i blestemat,
În întuneric apărând un far aprins,
Și, cam așa cred c-am învins…

Dar nu cunosc pe mai departe…
Nu știu ce fulger o să mă doboare…
Nici să citesc în vise sau vreo carte,
Că, numai de noroc avea-voi parte…
Dar vreau-ncă umbra mea sub soare,
Să văd, să gust, să mai miros o floare…

 

UN DESTIN ȘI DOUĂ VIEȚI

Aicia sunt, dar gândurile-mi fug departe,
La verile acelea, ce-n urmă le-am lăsat…
Când credeam, că nimic nu ne desparte,
Frământări și îndoieli, puneam deoparte,
De nimeni și nimic atunci nu ne-a păsat…

Eram frumoși și tineri, așa ca în povești…
Cum altfel, când zburdam cu tinerețea ?
Părea atunci că poți avea tot ce-ți dorești
Și teamă nu-ți era, că poate te-amăgești,
Că, timp aveai, departe fiind bătrânețea !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Capcana timpului (poeme)”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

GÂNDURI PE MALUL TĂCERII

Un foc mocnește-adânc în măruntaie,
Ce-n fiecare zi mă mistuie mai mult…
Și scapără-n tăciunii stinși o vâlvătaie,
Bucăți de suflet îmi arde și îmi taie,
Orice dorință avui cândva, demult…

Întuneric e-n odaie… ca de smoală…
O stranie tăcere și singurătate sumbră…
Pe nimeni n-am să-mi spună ,”scoala”,
Încremenită-i mintea și de suflet goală,
Că rost nu am, degeaba mai fac umbră…

Să nu mă-ntrebi, de ce parcă-s bolnavă,
De ce mi-s gândurile negre și pustii…
E că-n mine, încă focul m-arde, ca otravă,
Corabie mă simt, cu arse pânze, o epavă,
Că încă te iubesac, dar cum și cât, nu știi…

Și n-ai să știi nici cum visele mă fură ,
La ceea ce ne-am spus ultima oară…
Și nici cum clipe, zile, ani trecură…
Amintiri pe pânza timpului, o gravură,
Coșcovită pare azi, de lacrime de ceară…

Dar, parcă-n mine țâșnește o scânteie…
Speranța în noapte îmi strigă strident…
Aud zgomot de pași, să-mi vină pe alee
Și-aud la ușă, cum se răsucește-o cheie…
Himeră-i, amăgire sau dorul meu ardent ?

 

DOAR BASME ȘI POVEȘTI…

Sub pleoape-ncerc să-mi țin lacrima ce doare,
Să n-alunece cu cele ce-au brăzdat obrazul,
C-ajunsă-n piept să-mi stingă flacăra ce moare…
Când să deschid oare ochii larg spre soare ?
Îi țin strâns închiși, cerând timpului răgazul,
Și potopului zăgazul…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Anna-Nora ROTARU: Paradoxuri lirice

PĂDUREA MEA, PĂDURE…

Îmi fuge gândul la anii aceia, demult duși,
La vremi apuse, vremea visurilor bucuriei…
Când, prin desele păduri alergam ca spiriduși,
Cu dragi prieteni, ce din ei, mulți au fost duși,
De mult, sub cruci de lemn, sub umbra balariei,
Cu plânsul copilăriei…

Mi-e dor de viața fără griji, chiar sărăntoacă,
Prin păduri să alergăm, să simt iarăși că exist…
Cu copiii de prin uliți, să ne adunăm la joacă,
Pe drumuri colbuite, prin băltoacă, promoroacă,
Prin satul plin de viață, azi… părăsit și trist,
Sub cerul de-ametist…

Din pădurea de stejar, nimic viu n-a mai rămas,
Nicăieri n-auzi vreo doină sau un cânt de ciocârlie…
Prin țărâna coaptă-n bulgări, plugul ani nu a mai tras,
Parcă vieții îi sunase dangătul de-un ultim ceas…
Tot ce-odată ne-a fost dat, îngropat e-acum sub glie,
Sub a vremii vijelie…

Si, nimic nu văd în zare, mă-nfior, mă înspăimânt,
Casele-s dărăpănate, au ruginit belciuge-n uși…
Din satul vesel altădată… mormânt lângă mormânt,
Din doinele de pe coline… ultim ecou, al jalei cânt,
Cu toți plecați, de soartă îngenuncheați, supuși,
Sub biruința timpului, apuși…

Ah, pădurea mea, pădure și satule, odată-ntreg !
Doar clopotul mai dăngănește, de frânghia lui uitat…
Mai-l trage vântul cateodată, a pustiu să înțeleg…
Sub pașii mei dezamăgiți, încerc să mai culeg,
Vreo amintire poate și-n loc ascuns, necăutat,
Copilăria mea, ce Zmeul mi-a furat…

 

FLOARE DE CICOARE

Ce faci, floare de cicoare,
Când te bântuie furtuna,
Cum poţi să răzbaţi la soare,
Când te-nfrânge vântu-ntruna ?

Cum te-ndrepţi iar pe tulpină ?
Cum zâmbeşti din nou la lume ?
Cum te-ntorci iar spre lumină,
Când vrea vânt să te sugrume ?

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Paradoxuri lirice”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

COPILUL NATURII

Sunt un copil al tău, Natură,
Un punct, c-un suflet viu în stern…
Cu ochi din cer şi maci pe gură,
Un fulg de nea în iarna pură,
O rază-n întunericul etern…

 

Printre flori, sunt şi eu floare,
Din cea ce-i socotită… rară…
În mine port amestec de culoare,
Împodobind grădini şi sanctuare
Şi câte-o placă funerară…

 

Un mugur sunt şi eu în primăvară
Şi dintre toţi, mai preţios…
Pan’ să-nfloresc, mă scutur iară,
Trăindu-mi clipa dulce-amară,
O lacimă-s în ochiul tău nesăţios…

 

Un strop de apă din izvoare…
În Univers, o zbatere de-aripă…
Un bob de rouă sunt, o boare,
Pe scena timpului, erou ce moare,
C-o viaţă, cât ţine veşnicia-n clipă…

 

O notă de ferice din concert…
O licărire sunt în noaptea sumbră…
Cocul de nisip al încinsului deşert,
Printre ipoteze, un adevăr incert
Şi pe cărarea vieţii… doar o umbră…

 

Şi-atunci mă-ntreb, cu de copil mirare…
Gigant sunt sau cât un punct de mic?
De pot schimba faţa lumii-n cercetare,
De pot zbura spre-ale Universului hotare,
Cum pot fi totul şi-n acelaşi timp nimic?

 

,,BUCHET DE MACI” pictură de Anna-Nora Rotaru

din volumul de poezii și picturi  ,,Ut pictura poesis”

*

VÂNT VICLEAN ÎN MACII MEI…

 
Suflă vântul, sufl-agale,
Peste câmpuri, printre maci,
Furând roşu din petale,
Verdele-mi aduce-n cale,
De prin ierburi şi copaci.

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

CE-I MEMORIA ?

Nu-nţeleg bine ce-nseamnă cuvântul Memorie,
Oricât să fi-ncercat vreo definiţie să-i găsesc…
O punte spre trecut sau peste timpuri o victorie ?
Putem să mergem înapoi, să ne-amintim de glorie,
În seifurile minţii deschizând, acolo unde se dosesc,
Amintirile, se regăsesc…

 

Nu ştiu de-are gust dulce, d-elixir sau, de venin,
De-i hrub-adâncă, plină de cadavrele zilelor trecute…
De-s în cromozomi înscrise memoriile unui Destin,
Cu cele rele, cele bune, cu toate bucuriile sau, chin,
Din vremi uitate, prin mărăcinii istoriei nerăzbătute,
Vremi… ascunse şi tăcute…

 

Memoria e carja, în care se sprijină ologul Timp,
La care apelez, dacă Prezentu-i crud şi doare ?
Sau… când clipele îmi trec, zile, luni şi anotimp,
Să pot să mă întorc, să gust câte ceva-n răstimp,
Din adolescentina vreme, c-o iubire, care moare,
Sau, vise false în vâltoare…

 

Cumva nu-i oglindă scorojită, ce-n mreje mă atrage
Fascinant, prin ea să trec, ca vremi să pot învinge ?
Să retrăiesc din amintiri sau-n alte lumi mă bage,
Necunoscute nouă, închipuite, citite prin hârţoage,
Cu mistere şi-adevăruri pe care nu le poţi atinge ?
De ne-am putea-ntr-un fel convinge…

 

De câte ori, rănită simt ca ma strânge dura realitate,
Mă-ntorc la dânsa, la Memorie, in mine sa se inculce,
Ducându-mă spre înapoi, pe cărări de imensitate,
La întâlnire cu Necunoscutul sau cunoscutele uitate,
Pe patul amintirilor, ca liniştea cu-ncetul să mă culce,
În somnu-i lin şi dulce…

 

SCRISOARE PENTRU TATA…

Tăicuţule,
Minune-a vieţii mele… cât m-ai durut, tu ştii?
M-ai părăsit pe lumea asta, copil mic, orfan,
Lăsându-mi clipele de-atunci, amare şi pustii…
De Crăciun, te mai aştept în dar, ca-n fiecare an !

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Anna-Nora ROTARU: Frânturi de poveste…

Am simțit nevoia să mai scormonesc prin sacul cu amintiri, ca un copil ce caută prin comorile ascunse în sipet, să mă cuibăresc printre ele si, din noianul lor, să scot câteva la iveală, să le retrăiesc, chiar dacă unele mă dor încă… Voi scrie despre MAMA, acea ființă dulce nouă, dătătoare de viață și icoană pe altarul sufletelor noastre !

E o poveste tristă… de fapt, nu prea sună a poveste, nu-i basm, dar e așa cum eu am trăit-o, cu bune și poate mai puțin bune; amintiri din cele trăite în casa în care am crescut, ceva din viața părinților mei: a tatei, a mamei, a bunicii, a acestor oameni care m-au adus pe lume, m-au iubit, fiecare cum, cât a putut și timpul i-a lăsat !

Așa deci, prinsă în caruselul timpului, am ajuns la vârsta aceea fragedă, în care toată existența mea, a noastră s-a zdruncinat cu pierderea bruscă a tatălui meu, cel mai scump tătic din lume pentru mine… murind, ultima-i suflare i-a fost cu numele nostru pe buze, al meu și-al mamei mele, știind că vom rămâne-n voia sortii ! Cunoștea de dinainte că va muri, medic fiind, dar ne-a ținut-o ascuns de noi ! Câteodată, îi mai scăpa câte-o vorbă, ce mă punea pe gânduri, întrebându-mă cât de mult îl iubeam, dacă-mi va lipsi de-o fi să dispară într-o zi și chiar odată, îmi amintesc, văzându-mă spălând ceva, îmi spusese: ” bravo fetița tatei, să fii gospodinuță, să știi să faci de toate, când tata nu va mai fi și vei rămâne singurică”… Și-așa, într-o neagra zi de sfârșit de octombrie s-a dus… s-a dus departe de mine, de noi… Nu voi spune aici despre durerea ce m-a copleșit, de golul imens, de înverșunarea ce-am simțit și m-a făcut să scriu, la 9 ani ai mei, primele mele versuri, ce pot fi citite și azi pe cruce: ” Tăticule,/ Mânuțele mi-s mici,/ Dar aș avea putere,/ Să strâng de gât,/ Pe moarte-aceea nemiloasă, /Ce mi te-a răpit, /Tătic iubit “…

Tata, basarabean de origine, refugiat în țară, ajuns lector la Facultatea de Medicină Veterinară și Zootehnie din București, dat jos mai apoi de sistemul anilor ce-au urmat, ca ne-având rădăcini sănătoase, fiu de preot, ”chiabur” chipurile, a urmat drumul provinciei, în Moldova, cunoscând mai târziu pe mama, fetișcană mult mai tânără ca el ! A urmat o poveste de dragoste impresionantă, (păstrez și azi scrisorile lor de dragoste ), furtunoasă uneori, mama fiind foarte grijulie, agasantă uneori știind că suferea de diabet juvenil și el, lucrând de dimineață până seara pe teren, și-a depășit puterile, în final plătind cu viața !

Am rămas deci singure pe lume, eu, bunica și măicuța mea dragă, văduvă la o vârstă tânără, (34 de ani), fără mari posibilități financiare ! După pierderea tatălui meu, mama, căzută pradă disperării, a suferit o congestie cerebrală, timp în care nu recunoștea pe nimeni, nici chiar pe mine, mai mult chiar, în halucinațiile ei crezându-ne, pe mine și pe bunica vinovate de moartea lui. Eu, cu durere în suflet, speriată de urletele ei, ca un pui de vrăbioară neajutorat, mă ascundeam din colț în colț, să nu mă vadă și-mi frângeam mâinile a neputință, neștiind pe cine sa plâng mai mult… pe tata care s-a dus ? Pe mama ? Pe mine ? Pe noi toți…Cu timpul însă, făcând curaj, s-a ridicat mama de pe patul bolii, viața a-nceput s-o învețe treptat că trebuie să lupte, să se ridice, să-i prindă hamurile, să continue să trăiască, pentru copilul ei măcar, dacă nu pentru ea, pediatrul avertizând-o, la un examen medical al meu, că mă va pierde și pe mine, dacă nu va avea grijă ! Atunci, a simțit că-i fuge pământul sub picioare, a fost ca o lovitură grea în stomac, necesară însă ca s-o trezească la realitate și să-i arate că răul, poate fi și mai rău…

Mama, casnică fiind până atunci, a încetat dintr-odată să mai fie d-na doctor… ce curioasă-i viața, ironică deseori, parcă nimeni n-o mai cunoștea când începuse să bată la porți ! După căutări, a găsit un post de lucru, a muncit din răsputeri, a fost cu timpul ” fruntașă în producție”, cum se spunea pe-atunci, premii, fotografii pe Panoul de Onoare, în fiecare an dădea examene sărăcuța, să se califice pe-un post foarte important și greu, cu mare responsabilitate, de-i tremura sufletul să nu-l piardă ! N-am să uit de primul ei salariu luat ( vreo 550 lei pentru necalificați)… a venit acasă cu o cutie de bomboane de ciocolată și-o sticluță de licheur de portocale, să sărbătorim evenimentul… primii ei bani câștigați, pe care-i număra în palmă și plângea… plângea de bucurie? Nuuu, de amar, că nu știa unde să-i împartă: la cumpărat lemne, că venise iarna între timp și casa noastră, mare, veche, de piatră, cu sobele alea de teracotă cât peretele era friguroasă ? La franceză, unde aveam profesor particular ? La lecțiile de vioară, pasiunea tatălui meu și mândria lui când îi cântam ” Il Silenzio ”, melodia lui preferată ? Imi amintesc vorbele mamei spunându-i bunicii într-o seară: ” nu vreau să spună nimeni că-i orfană, copilul meu va face tot ce făcea înainte, când trăia tatăl ei, va fi îmbrăcată mai frumos ca toți, chiar de-aș rămâne eu desculță, va studia și-l voi face om, cum și-ar fi dorit dânsul ” ! Dar, mai erau și cheltuielile de fiecare zi… Toate astea cum să iasă din cei 550 de lei ? Aahh…și de câte ori nu o prindeam plângând nopțile, frământându-se a neputință, ziua să-și șteargă lacrimile pe-ascuns cu dosul palmei și când o întrebam, îmi spunea că i-a intrat o geană-n ochi ! Mamă… mamă dragă, când mă gândesc la tine… îți văd ochii roșii de plâns… Unde-ți erau ochii tăi frumoși, verzi-căprui, prin ce neguri pierduți că, rar i-am mai văzut de-atunci curați, limpezi, fără lacrimi, zâmbitori și drăgăstoși ? Au dispărut din ei căldura, au devenim mai crunți, mai severi, uneori chiar reci, ca lama ( ideea mea poate ?), chiar și puțin răutăcioși câte-odată, când ceva nu-i era pe plac ! Îmi căutam vreo vină, mă gândeam că poate chiar existența mea uneori o îngreunează, îmi ziceam că, poate dacă nu existam, și-ar fi găsit mai ușor drumul în viață ! Mă retrăgeam în colțul meu, sufeream în tăcere, nu voiam să mă vadă, să-i provoc răni mai adânci și așteptam până când ochii ei umbroși ar fi scânteiat iarăși de căldură sufletească ! Copil fiind, mai făceam câte-o boroboață… o plăteam însă cu vârf și îndesat, de parcă, odată cu pierderea tatei, mi s-a prăpădit și copilăria și dreptul de-a mă bucura din plin, așa, ca alți copii, pe care-i vedeam veseli să țopăie cu părinții de mână, fără griji și frică ! Chiar dacă mă bucuram de ceva, mă prindea imediat îngrijorarea, mi-era teamă că mult nu va dura… toată viața m-a urmat frica de clipa următoare… oare ce-mi va aduce ? Ahh, cât îmi doream și eu să fiu ca ei… când ne dădea liber de la școală, cred că eram singurul copil care nu-și arunca geanta-n sus de bucurie, pe mine nu mă aștepta nimic bun… Mi s-au dus anii de-altădată, liberi, frumoși, liniștiți, entuziasmul dând loc grijii… Daa, am devenit COPIL FĂRĂ COPILĂRIE, n-am mai avut parcă drept la ea, așa, dintr-o dată devenisem Cenușăreasa din poveste ! Aah, ce bine că existau basmele, numai citindu-le uitam de toate cele și pluteam în lumea lor nemărginită, unde mă hrăneam cu vise ! Aveam un program strict, împărțită ziua în ore de învățat, învățat… studiu la vioară și… dacă mai rămânea ceva timp, hai la joacă, numai că, terminând cu toate, nici urmă de copii nu mai era pe-afară; mă prindea noaptea și-ntristată mă fura somnul pe scaun ! Atunci simțeam mâinile mamei să mă ducă în brațe la pătucul meu, să mă mângâie ușor, să-mi șoptească cuvinte drăgăstoase plângând încet de remușcări că nu mă lăsase cu copiii ! Pe furiș, mai ieșeam la joacă, când lipsea la serviciu, mă lăsa bunica pe ascuns, cu condiția să revin înainte de-a se întoarce mama, ca nu cumva să ne certe pe-amândouă ! Îmi amintesc cum odată, m-am făcut că dorm, doar ca s-o aud cum îmi șoptește cuvintele acelea drăgăstoase, pline de iubire maternă și blândețe ! Am întrebat-o odată : ”mamă, tu mă iubești cu-adevărat” ? Mi-a zis că, ”sigur că da, doar în fiecare noapte eu te învelesc, te mângâi și-ți șoptesc cuvinte de drag, tot ce fac, o fac pentru tine” ! Am întrebat-o: ”de ce mă mângâi în somn numai ? De ce nu-mi arăți dragostea când sunt trează? Oare nu înțelegi câtă nevoie am de ea, cât vreau să mai te-aud șoptindu-mi dulce, așa ca altădată? Să-mi spui basme făcându-mi teatru cu umbre mâinilor tale pe perete, ca înainte, ca sa adorm ? De ce ? Unde-i vina mea ? Cu ce am greșit “?

Îmi amintesc, odată….n-am să uit….plecând la serviciu, mi-a spus mama să nu uit cu joaca să cumpăr pâine și ceva de la alimentara din colț ! Eu….m-am luat cu copiii, cu jocul și… am uitat… la Pâine, n-am mai găsit, Alimentara… s-a închis, am venit cu mâna goală acasă tremurând de frică la ce voi avea de auzit ! Bunica nu știa ce să gătească și cum să mă acopere…draga de ea, întotdeauna îmi lua apărarea, întotdeauna se băga între noi, mă ascundea după fusta ei ! A venit mama acasă… a clătinat din cap cu dezamăgire, durere în ochii grei de reproș, n-a scos un cuvânt, nu m-a certat, dar mai bine ar fi făcut-o; s-a dus în grădină și izbucnind în plâns, a început să adune în poală ștevie, ceapă, câțiva cartofi, le-a gătit tăcută, a făcut o mămăliguță și-așa….am mâncat în ziua aceea ! Mâncam… și lacrimile îmi curgeau pe obraz, nu cred să mă fi simțit mai rușinată în viață, ca atunci, iresponsabilă ! Abia atunci m-am dezmeticit, am conștientizat pentru prima dată că tata, om de prestigiu, la care toți își scoteau pălăria când trecea pe stradă, stâlpul casei noastre, sprijinul nostru și tot ceea ce însemnase el pentru mine, fiind feblețea lui… a dispărut… a murit… și-odată cu el și copilăria mea… Deodată… nimeni nu ne mai cunoștea, prieteni de familie până atunci, ce ne veneau la mesele întinse cu bunătăți preparate și ornate de mâinile harnice ale mamei și bunicii, deodată, au încetat să ne mai vină, ne evitau cu tact, ba chiar ne-au întors spatele… am constatat atunci că, suntem mai nimic, în voia soartei și că trebuia să ne întărim sufletul și să mergem cu pașii noștri, mai departe, mai departe… Am învățat de-atunci să apreciez mai mult munca mamei, a bunicii, să fiu cât puteam de bună, liniștită, ascultătoare, să învăț cât mai bine, să nu-i ies din cuvânt, un mic robot aș zice, plin însă de suflet, afectiv, retras acasă, dar năzbâtios in afara ei, de parcă voiam să-mi umplu sufletul cu tot ce-mi putea da bucurie; nimeni însă nu cunoștea ce-i în sinea mea cu-adevărat, nimeni nu cunoștea, că teama iși făcuse culcuș pentru totdeauna, teamă de tot și de toate, teamă de neprevăzut, TEAMA care mă însoțește până și azi în subconștientul meu ! Așa, îmi așteptam cuminte porția de iubire, care uneori mă sugruma, alteori îmi lipsea, când mama nu era în toane bune; nu aveam pretenții, nu ceream nimic, cum făceau alți copii, știam că-mi va dărui singură cum, cât și când va putea !

Odată, mergând la plimbare cu mama și bunica, am zărit o femeie din Rusia venită, ce ținea în mâini o păpușă mare, cât jumătate din mine, cu o rochie minunată, albă ca neaua, cu părul auriu, lung și des, împletit în codițe groase, care zicea ”mama” când o întorceai, Nina o chema, după cum scria pe etichetă ! Am rămas cu gura căscată, cu jind să o privesc, să mă satur cu imaginea… M-a zărit mama atunci și mi-a zis: ”hai, du-te și întreab-o, cât vinde păpușa asta” ! Am alergat ca visul, dar întrebând-o mi s-a destrămat de-ndată, n-aveam curajul să-i spun mamei… costa 250 de lei, adică jumătate din salariul ei ! I-am zis: ” lasă-o mămico, nu-i pentru mine, e și mare, nu-i nimic, am păpușa de la tăticu, mă joc eu cu ea, nu contează” (o păstrez și azi, după zeci de ani ), străduindu-mă să par veselă și nepăsătoare, nevrând s-o întristez cu ceva, ce altădată, nu s-ar fi pus poate problema. Ajunse acasă, mama ne-a spus că ar avea o treabă și va lipsi puțin ! Am rămas cu gândul la Nina, spunându-i bunicii, cât de superbă era, cum i-aș fi pieptănat părul lung până la brâu, să-i fac codițe și… dintr-o data… ce să văd ? Minune… iat-o pe Nina în brațele mamei, am rămas stupefiată, nu știam dacă trebuia să râd, să plâng, să sar într-un picior, mă gândeam la marea bucurie, de-a arăta-o copiilor din curte și-n același timp, la banii aceia dați, că poate-i vor lipsi mamei ! Mi-am luat păpușa în brațe și-am adormit cu ea pe pernă visând frumos, dar și aievea, nu exista plimbare să fac fără s-o iau cu mine pe Nina, mândră, nevoie mare, când lumea întorcea capul s-o vadă…

După vreo doi ani de la decesul tatei, am simțit un pic de sărbătoare în sfârșit în casă, când reușisem s-o fac pe mama să renunțe la doliu (off, cât de mult îmi înnegrise inima doliul acela ) și când, după atâta timp, a început să ne intre o rază de lumină în casă, printre perdelele grele de velur, trase și oglinzile acoperite ! În sfârșit… viață în casă, ascultând radioul, vizionând emisiunile la televizor, până atunci stinse, ferestrele larg deschise, flori proaspete în vaze ! Macii, fiind printre florile preferate ale mamei, aveam grijă să nu-i lipsească, cumpărându-i de la o vecină din gradină, cu mărunții mei din buzunar ! Ce bucurie, au început să ne intre mai des oaspeți în casă, rudele, prietene de-ale mamei, la câte-o cafea, un dulce, sporovăieli, voci, râsete… Doamne, câtă nevoie aveam s-o aud din nou să râdă ! În sfârșit, vor înceta bocetele acelea ale mamei, să mă trezească noaptea și coșmarurile să o chinuiască, vom putea dormi în liniște și pace… Mamă mea, draga de ea, nevoile vieții au făcut-o și cerber și sensibilă și austeră și dulce, dar, încet-încet timpul ne-a vindecat rănile adânci, ne-a alinat, cicatricile au rămas însă, n-am uitat vreodată, ne-au însoțit mereu și pot spune că până și azi mă însoțesc aceleași sentimente, tresalt la acele trăiri ! Am avut și momente de fericire și armonie, dar toate sub umbra grea a furtunii ! Aud parcă și-acum la radio melodia Eternitate, la modă pe atunci sau a lui Tom Jones, Delilah, îi plăceau mamei surprinzând-o pe furiș, acolo unde trebăluia prin casă, s-o fredoneze încetișor… mi-au dat lacrimile de bucurie… am știut că, vom continua să trăim… că nu ne vom pierde prin hățișurile vieții, că vom răzbate la lumină și noi… că ne vom mai putea bucura !

Timpul trecea, eu creșteam și crescând, am început s-o sprijin cât mai mult sufletește, de câte ori cădea psihic, problemele sănătății ei zdruncinate de-atunci, urmărind-o pas cu pas, de fiecare dată plătind un tribut tot mai greu vieții, o secure deasupra capului ei și-al meu ! TEAMA nu m-a părăsit, va continua să-mi bântuie mintea, de frică sa n-o pierd ! Am început s-o cresc eu într-un fel pe ea, asumându-mi o responsabilitate mai mare poate decât puteau umerii mei fragili, încercând întotdeauna s-o fac să zâmbească, să râdă, dorind să fie fericită, să-i dau iubire și sprijin, de care avea atâta nevoie și viața i-a tăgăduit ! Am devenit totul pentru ea, în special după pierderea bunicii… dar, cu un sentiment că-i aparțin numai ei, că nimeni n-are dreptul la mine, că nu mă poate împărți cu nimeni, nici chiar cu familia mea, mai târziu…un fel de, ” sau eu, sau ei “, de teamă ca nu cumva să mă piardă…Și câte n-ar fi încă de spus… Doamne…

Asta a fost povestea mea și-a măicuței mele, care a trăit în văduvie, a muncit o viață, s-a chinuit o viață și, a plecat din viața asta, din păcate, necunoscând ce-i aceea FERICIRE, necazurile, bolile ținându-se-n lanț după ea, până când, neștiind unde s-o găsească, necrezând c-ar mai putea-o gusta, când i-am pus-o eu în palme… a refuzat s-o țină, deși am făcut tot ce omenește-i posibil, dăruindu-i o familie frumoasă, în care să trăiască așa cum se cuvine, alături de cei dragi, dar… VIAȚA tot dură a fost cu ea, durerea prea o învățase să câștige singură totul sau să-l piardă, nu conta, cu o mândrie de vultur, crezând că, ce nu face ea, nu-i poate face nimeni și, că “daruri” nu primește sau, n-are drept la ele ! La urmă… a trădat-o VIAȚA, părăsind-o, sortită la fel ca vulturii, să moară singuri, la înălțime… în zborul lor !

MAMA, în final, ființă neprețuită, a fost un cal sălbatic, singuratic, străbătând stepele Vieții, in care a intrat clandestin, a colindat, s-a încurcat prin mărăcinii ei, plătind o carmă nemeritată; un vulture singuratec, un munte fălos, plin de tărie și dârzenie, ce nu credeam că va muri vreodată, nu așa cum a murit, dar, se pare că și munții se sfărâmă… Eu… am ajuns OM, așa cum a vrut ea, cum ar fi vrut tata ! Cât de fericită a fost…. ? Nu știu și n-am aflat, dacă a fost vreodată, poate că niciodată cu adevărat ! Poate pentru ea, personal… niciodată cu adevărat ! A fost dintre oamenii aceia la care spui:” dă-i Doamne acolo unde este, ( de este undeva), ceea ce nu i-a fost dat aici pe pământ ” !
Domnul să vă aibă în paza lui, pe voi trei, oamenii mei dragi !

 —————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

8 mai, 2018

*Foto: Autoarea, la 12 ani alături de ființe dragi…

Anna-Nora ROTARU: Poesis

PLÂNS DE TOAMNĂ

Suflă vântul, codrul geme,
Viețuitoarele sunt toate mute…
Se-ascunde soarele, se teme,
După nori zvârlind blesteme,
Furtuni, ce uraganele-și asmute,
De toate și de toți temute…

Și ceru-i una cu pământul,
Te-asurzește tropotul de herghelii,
Al tunetelor ce prevestesc mormântul,
Grămezilor de frunze, fost veșmântul,
Copacilor dezgoliți acum de vijelii,
Cu hoardele de fulgere pe glii…

În ropote cad stropii grei de ploaie,
Și parcă se-ntețește mai mult corul…
Trunchii se apleacă, se îndoaie,
De secetă începe să se-nmoaie,
Bolovanii și țărâna pe uscat ogorul,
Primind în pântecele lui sporul…

Șiroaiele de apa se adună în băltoace,
Din ceruri se preling pe povârniș…
De-atât-amar de timp, soroace,
Din cer săgețile-argintii vor să se joace,
Trăgând la vale grămada de prundiș,
Amestecat, cu putrezit frunziș…

 

TOAMNA  pictura de Ana Nora Rotaru

din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”

*

 

PENTRU UN PUMN DE VIAȚĂ…

Furtuni grele și ploi trecut-au peste noi,
Am ținut piept, până ce viscolul ne-a secerat…
Ne-a spulberat în vânturi, ca frunze veștejite-n roi,
Așa cum ne țineam, strâns de mână, amândoi,
Prin bălți ne-a trecut viforul, prin mocirle și noroi,
Pân-am căzut la poalele pădurii și-am sângerat
Și-ncet… ne-am macerat…

Din dorurile multe ne-am făcut atâtea vise,
Cu care deschideam, din drum, porți ferecate…
Din trăiri, cu lespezi-lespezi făurit-am paradise,
Lăsând pe flori și frunze noianul versurilor scrise,
Pline de miresmele unei iubiri, ce nu se isprăvise,
În hazardul jocului de cuvinte dulci și înfocate,
Zacute azi, ca împușcate…

C-un strop de putere bâjbâi, să te ating pe mână,
Sub brumă scormonind, prin humă, printre mărăcini…
Să-ți dau căldură din sângele ce-mi curge-n vână,
Din gura mea s-asculți, șoapta iubirii ce-ți îngână
Și buzele să-ți umezesc cu lacrimile din fântână,
Din sufletu-mi durut, tomnatic și el plin de rugini,
Că poate-om răsări din rădăcini…

Și-apoi, de vom răzbi, să ridicăm spre cer privirea,
Lăsând în urmă-ne furtuni ce-au-mpovărat trecutul…
La Zei cerând Harul lor sfânt, sub aripă ocrotirea,
Primăveri să mai simțim, soarelui prinzând lucirea,
Trăind un pumn de viață, cât ni-i dat, nu nemurirea,
Că cerând mai mult, nu știu cât vom plăti tributul,
De-a descoperi necunoscutul…

——————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

5 mai, 2018

,,TOAMNA” studiu pictură de Ana Nora Rotaru pe pânză în ulei,

de dimensiuni 90cm x 60 cm, din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”

Anna-Nora ROTARU: Versuri

SUFLET VAGABOND

Vagabond mi-e sufletul pe tărâmuri pustii,
Încercând să-mi găsesc printre stele drumeagul…
Pe unde pășesc, nu cunosc… cum să știi ?
Mă duc și mă-ntorc pe cărări argintii,
Sperând, liman să-mi găsesc, ca pribeagul…

Nimeni să m-oprească, nu am nicio teamă,
Pe drumurile mele, călător sunt, hoinar…
Socoteală nu dau, nu plătesc nicio vamă,
Sătulă-s de ieftine roluri de melodramă
Și de scenetele lumii ce decurg rutinar !

Să evadez vreau, din mrejele vieții comune,
Cu opreliști, cu gratii, în colivie sărman…
Din cenușă, ca Sfinx să renasc și… minune,
Să ies spre lumină zburând din genune,
În urmă lăsând ce mi-a fost de arcan !

Vagabond să preumblu prin idealuri și vise,
Închizând poarta-n urmă-mi la orice trecut…
Comori de trăiri de prin sipete-nchise,
Frâu liber sa las prin cuvinte nescrise,
Sfârșitul să-l schimb, cu un nou început !

 

COPIL PRIBEAG

Mi-e sufletul copil pribeag,
Ce-mi zburdă liber prin grădină…
Doar trupul sprijinindu-se-n toiag,
Odată tânăr, azi moșneag,
Adună lacrimi în surdină…
Că n-are azi tulpină…

Căci floare-a fost și-a dat în rod
Și fructe a făcut, zemoase…
Așa cum datina e în norod,
Din moși-strămoși, înscrisă-n cod…
Dar, simt-acum oștiri de coase,
Să-mi frângă oase…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Versuri”

Anna-Nora ROTARU: Poeme

CINE-I DE VINĂ ?

 

Ce e viața asta, Doamne…
Cum dai ochii de lumină,
Vine Harul să condamne,
Așteptând cu-n braț de toamne,
Nori pe ziua ta senină…
De te-ntrebi: cine-i de vină ?

 

E ca fumul de țigară…
Te naști singur, singur mori…
Prin, nu știu, ce colț de țară,
Ca peron pustiu de gară,
Trenu-ți vine cu ani să zbori,
Precum stolul de cocori !

 

Dar, atâția se-mbulzesc
Și se cațără pe scări…
De cu zori, când se trezesc,
Până noaptea tot urzesc,
Planuri printre căinări,
Prin iertări și invocări !

 

Vor un loc cât mai în față,
Vreun vagon mai elegant…
Viața însă nu răsfață,
Toți avem câte-o postfață,
Sau blajin sau arogant,
Pitic d-ești, sau ești gigant !

 

Ne preocupăm de fleacuri
Și ne zbatem în zadar…
Pripășiți printre zigzaguri
Și la granița-ntre veacuri,
Nu prindem de timp habar
Că sfârșitul ni-i amar…

 

Și uităm că viața noastră,
Ne e scurtă… de scatiu…
Nu privim nici pe fereastră,
De-i ziuă sau noapte-albastră…
Trenul duce-ntr-un pustiu…
Capătul… e pământiu…
Cui e vina ? Eu o știu…

 

DE-O FI SĂ FIE VA VENI, ALTFEL… VA TRECE…

 

De multe ori m-am întrebat, ce-i aia ”Fericire” ?
O căutam adeseori, doar pe la colţuri o zăream…
De câte ori vroiam s-o prind, mi-era zădărnicire,
Sirenă, cu glas suav m-ademenea… făţărnicire…
Ca Fata Morgana se-ndepărta, de-o ajungeam…

 

 

O umbră-i devenisem sub umbra ei… târâş,
Ascunzându-mă, să nu mă prindă ea de veste…
Mă zgrepţănam, stâncă cu stânca în urcuş,
Picioarele mi le zdreleam de bolovani în coborâş…
S-o prind, doar să-mi scrie ceva file de poveste !

 

Încercările însă, cu toatele mi-au fost în van…
De parcă scris mi-a fost aşa, pe foaia de destin…
O-ntrezăream ascunsă după al vieţii paravan,
Părea să-mi fie-aproape, deşi pe celălalt liman,
Cochetând-o, măcar o clipă să-mi vină, clandestin !

 

Dar… am obosit şi mi-am pierdut orice avânt…
De-aş fi lăsat-o să îmi vină, ca un vis rătăcitor,
Aş fi avut poate speranţa, făr-atât să mă frământ,
Că mi-ar fi-ntins aripa ridicându-mă de la pământ
Şi m-ar fi înălţat, în zbor spre-un Rai scânteietor.

 

Însă-i târziu acum, s-au prăpădit visurile-mi răzleţe…
Încleiate, s-au împotmolit pe drumul presărat de ani…
Simt cum mă trag încet alte aripi, negre, hrăpăreţe,
Ce m-or duce pe cenuşiile cărări de bătrâneţe,
Punându-mi în cârcă un sac greu cu bolovani…

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme”

Anna-Nora ROTARU: Versuri

… ŞI ÎNGERII-AU CĂZUT DIN CER…

Mai cad şi ultimele frunze uitate în copaci…
Musteşte trotuarul de ploaie în băltoace…
Şi nu ştii încotro s-apuci şi ce să faci,
Ţipând, ai vrea liniştea s-o spargi, dar taci,
Închis în Universul tău micuţ, ca o găoace !

 

În gât, rămâne vocea de parcă ai fi mut…
De răzvrătite vorbe ce le-nghiţi nemestecate…
Arunci priviri fugace-n jur, arăţi a fi pierdut,
Nu-ţi place lumea, ce, cu mâinile-ai făcut
Şi-ţi pare-acum un joc de cuburi aruncate !

 

E întuneric… linişte apăsătoare… nu-i târziu…
Oraşu-i gol… pustiu de oameni şi orice vietate…
Nimic nu mişcă, nu se-aude, stropii cad zurliu,
Din ploaia monotonă, prelinsă, ca zidul străveziu,
Stropind lalele negre, în rărunchii tăi plantate !

 

Şi… te tot poartă paşii, în urmă-ţi nu laşi urmă…
Ştiind de traiul tău, atât de mic şi de mizer,
Te-apuc-o neagră disperare, ca rătăcit de turmă,
Că nu ai rost şi viaţa, cu fiecare pas se curmă,
Pitulat în colţul lumii… săracule Om stingher !

 

Chiar faţa, să nu-ţi se vadă, o ascunzi în glugă…
Şi plânsul… chiar şi-n pumni, îţi este sugrumat…
Că dup-o viaţă-ntreagă, te simţi umilă slugă,
Nimeni să-ţi vină-n ajutor, nici Dumnezeu la rugă,
Să-ţi schimbe cursul vieţii, anost şi zbuciumat !

 

Ai vrea un şut să tragi în toate, să se sfarme…
Să nu te simţi, atât de slab, pitic, neputincios…
Însă nu poţi schimba nimic, când celalt doarme,
Nici bătându-ţi geaba gura, cu gloatele-n larme,
Dar nici cu mâini crucişe, aşteptând Cuvânt Pios !

 

Şi chiar, cum s-auzi, în lumea asta destrămată…
Se-mprăştie cuvintele, in ploi pe caldarâm… mă tem
Că, şi Îngerii au căzut din cer cu ploaia înspumată,
Din lumea lor, fără prihană, ce poate-i sfărmată,
De-o Mâna mai presus de Ei, ca-ntr-un blestem !

 

JOC DE GÂNDURI PRINTRE RÂNDURI

Sunt prea blândă şi-un pic plăpândă…
Nu mai pot s-aud, “adevărul” nud,
Ce-mi stă la pândă, râzând a izbândă,
Nemilos şi crud, ca un zmeu zălud…

 

Nu am ce zice şi cin’ să-mi explice…
Obosii-n zadar, jucând viaţa la zar…
Pentr-un pumn de alice, devenii complice
Şi din falnic stejar, ajunsei ţânţar…

 

Nu mai vreau veste, dintr-alea funeste,
Ce-mi par minune, a sorţii nebune,
Ca-n mijloc de fieste, să-mi facă feste,
Voind să-mi răsune, fals cânt pe strune !

 

Nici suspiciune, ce-n minte îmi pune,
Idei când poznaşe, când pătimaşe ,
Fără-nţelepciune şi strop de raţiune,
Gânduri vrăjmaşe, ce-mi păreau gingaşe !

 

Nu am putinţă, îndeajuns credinţă,
Să-mi schimb ”veşmânt” şi discernământ…
Ştiu… că-n nefiinţă, voi primi sentinţă,
Dând jurământ, c-am s-ascult Cuvânt…

 

Ştiu…că acolo Sus, la al vieţii apus,
De vei fi întrebat, spune-adevărat,
Ca cinstit supus, că regreţi nespus
Şi d-eşti vinovat, poate-i fi iertat…

 

Din viaţa-ţi întreagă, hai hui pribeagă,
Nu-ncerca zadarnic, s-arăţi slugarnic…
Mai bine reneagă, trăirea-ţi beteagă,
Din suflet amarnic, pân-acum jalnic…

 

Ştiu… la cântar nu furi, nu simţi, nu înduri…
Iţi vor da tratament, după testament,
La feţe caricaturi, îngereşti trăsături,
Fără sentiment, nici trecut, nici prezent…

 

Acolo-n Nicăieri, vei uita ce-ai fost ieri…,
Nimic n-o să ştim… de grăim… cum trăim,
N-ai ce să speri, dar nici teamă că pieri,
Nu ştim cât zăbovim sau de-i locul sublim…

 

Nu semnezi foi, nu te-aşteaptă nevoi,
Nu te simţi prigonit, de ochi urmărit,
Nu te sperie strigoi, nu-s la pândă ciocoi,
Nu te simţi istovit, ci-n pace liniştit…

 

Iar după căinţă, vei alege-o dorinţă,
Cel ce ştie de toate şi-n timp socoate,
Cu-a Lui bunăvoinţă şi cu-a ta credinţă,
Pe brânci şi pe coate, te-i întoarce poate…

 

,,DUPA FURTUNA, CURCUBEUL” de Anna-Nora Rotaru

pictura  în ulei, pe pânză, dimensiuni 120 x 90 cm,

din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”

*

RĂTĂCIRI PE CALEA TIMPULUI

 

Învârtindu-ne în jurul axei existenței, ca breloc,
Ne fuge timpul, ca trenul, din trecut spre viitor…
N-avem vreo țintă anume, doar cu puțin noroc,
De-un vagon ne agățăm, căutând vreun loc,
Lăsându-ne în voia soartei, ca un copil neștiutor !

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Versuri”