Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC

GALINA MARTEA, Basarabia – destin și provocare. Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020, Editura TipoMoldova, Iași, 2020.

Universitara născută în Basarabia, Galina Martea, deține un palmares de titluri naționale și europene cu totul redutabil, unul care o recomandă drept o personalitate de marcă a țării ei în care s-a făcut cunoscută ca poetă, eseistă, critic literar, gata să abordeze multidisciplinar temele pe care și le propune pentru studiu. „Doctor în ştiinţe economice”, Domnia sa a dobândit în 2005 titlul elevat de Academician de onoare al învăţământului universitar, cel în care a activat la Chișinău între 1991- 2010, remarcându-se ca cercetător ştiinţific în domeniul managementului educaţional. O descoperim prezentă între personalităţile de onoare din Enciclopedia Localităţile Republicii Moldova, vol. 14, în Pedagogi Români Notorii din Basarabia Interbelică și Postbelică, vol. II și de când Galina Martea s-a stabilit în Olanda lângă copiii ei, în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, adeverind că a fost remarcată ca personalitate de elită a diasporei române.

În anul 2016, devine membru titular ARA, adică al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte,/ American-Romanian Academy of Sciences and Arts, USA, ca după alți patru ani, pentru activitatea sa poetică, autoarea celor 9 volume de versuri, dintre care aș selecta În lumea mea (1993), Îngerii sufletului (1995), Acasă (1996), Orbul dintre ani (2001), Durere tricoloră, Prin unda timpului/ Through the wave of time (ediție bilingvă), să intre în Societatea Regală de Literatură din Marea Britanie/ The Royal Society of Literature/, London, UK. Din anul 2018, este membru al Societății de Poezie din Marea Britanie Londra/ The Poetry Society/London UK, despre care puțini sunt cei care știu că este cea mai prestigioasă societate a poeților din Marea Britanie, fondată în 1912. O regăsim și în Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română, ca dovadă că pe bătrânul continent, de la Chișinău la Londra, numele Domniei sale este o prezență dinamică, în permanentă afirmare.

În țara noastră, Galina Martea este cunoscută și ca publicist, fiind primită în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România -UZPR- încă din anul 2014, ea desfășurându-și activitatea totodată în Forumul Democrat al Românilor din Moldova și în Consiliul Unirii. Scriitoarea captează problemele ardente ale societății, pe care conștiința sa le supune unui examen atent, cu instrumentele sociologiei, ale științelor economice, adevărate coloane de susținere a propriei observații directe, care totdeauna primează în fața teoriilor de oricare fel.

Atentă la tot ce apare mai reprezentativ în comunitățile românilor din întreaga lume, iată că tocmai a recenzat Istoria românilor canadieni 1890-2020, monografia românilor canadieni scrisă de Ștefan Străjeri din Michigan, SUA, carte monumentală care urmează să apară pe piață. Un exercițiu binevenit al criticii de întâmpinare. Este o dovadă că, privind lumea prin fereastra ei olandeză, nimic din ceea ce este valoros nu-i rămâne indiferent.

Așadar, un destin intelectual majusculat, ca experiență universitară și străbatere a depărtărilor, cum este cel al doamnei Galina Martea, ne dă de gândit și ne pune într-o nedumerire, întrucât aflându-se în Olanda, de acolo scrie cărți despre Basarabia. Citindu-i volumele de poezie și apoi eseurile, ajungem la concluzia că oriunde ar fi purtat-o viața, scriitoarea sociolog și poeta-savant, își întoarce cu mișcare de bumerang gândul spre locurile de baștină. O spun versurile ei sincere și tulburătoare: „Cântecul maicii răsună-n fuior/ Clipele deapănă țara natală /Codrul își scutură haina ușor.” (Cântecul neamului românesc ) Nici nu s-a stins ultimul ecou al crezului său artistic turnat în versuri prin care își propune „să-mi spăl întregul ținut/cu amurgul din inima mea”, când am decis să deschid volumul II al lucrării sale Basarabia – destin și provocare, ( cum se intitulează primul tom de proză scurtă și eseu apărut în 2016 la Editura Pontos din Chișinău, lucrare nominalizată cu Diplomă de Excelență de UZPR în 27 decembrie 2016.) și mă întâmpină un subtitlu lămuritor Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020. Autoarea fixează cadrul temporal al ultimilor 29 de ani la care se raportează meditația cuprinsă în elegantul tom publicat în anul 2020 la Editura Tipo Moldova din Iași. Cuprinderea noului tom în colecția Opera Omnia, publicistică și eseu contemporan, promite o consacrare, dat fiind faptul din punct de vedere academic Consiliul Național al Cercetării Științifice recunoaște competența cunoscutei edituri ieșene pentru domenii ca filologie, istorie și studii culturale. O carte curajoasă, de stringentă actualitate, în care, după opinia franc exprimată de autoare în Nota introductivă, nu vor fi ocolite cauzele grave ale regresului înregistrat de R. Moldova în noul anotimp al independenței. Pe o anumită filieră ideatică, doamna Martea intră în consonanță cu americanul Thierry Wolton, autorul cărții Negaționismul de stânga (Editura Humanitas, 2020), pledând pentru privirea adevărul în față, într-o inițiativă de a revizui istoria contemporană, cu comunismul și nazismul, care „sunt două tragedii uriașe în istoria umanității”, în expresia americanului. De altfel, Thierry Wolton înțelege să combată negaționismul de stânga, propunând „să muncim cu adevărul, în adevăr. Să spui adevărul, să te încăpățânezi să spui adevărul”, ca astfel să se instituie „Cortina de Fier a memoriei”. Tot un „zid al memoriei” edifică și scriitoarea basarabeană, numai că Domnia sa raportează analiza socio-politică instituită strict la perioada 1991-2020 din țara sa, iar targetul este cu totul distinct, așa cum se va vedea în continuare.

Ca preambul la cartea Filozofia identității moldave…., Iurie Colesnic semnează o microrecenzie intitulată Parabola identității, în care maestrul literaturii adeverește avantajul privirii obiective, din afară, cu care Galina Martea „nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă.” Eseurile ce urmează în noul volum se constituie ca autentice lecții de sociologie politică bazate pe principii etice solide și focalizând interesul pe destinul noii Basarabii, privite de o conștiință ardentă și responsabilă.

Abordarea dintr-o asemenea prismă nutrește analiza politică și socială pe care o întreprinde Galina Martea în cele 45 de eseuri grupate în primul dintre cele trei capitole ale volumului. El se intitulează Omul și societatea acestuia-dependență de nonvalori și sacrificii. Formularea ne apare prolixă, dar anunță o raportare a destinului individual la scena evenimentelor colective. Capitolele următoare, mult mai reduse cantitativ, se intitulează Teorii ce ar putea contribui la salvarea poporului român basarabean, cu 5 eseuri și Învățături pentru omul societății basarabene, dar și pentru orice individ din astă lume, având 6 eseuri, accentuând nota etică a demersului autoarei.

Teoria despre lumina raportată la viața umană nutrește cel dintâi text eseistic. Intitulat Basarabia-între lumina răsăritului și asfințitului. Existență prin laboratoriul întunericului, el se axează polarizant pe două epoci succesive, cea a trecutului comunist și prezentul neclar ca orientare. „Epoca totalitarismului sovietic, cu cea mai dură ideologie în timp, a lăsat urme adânci în conștiința, mentalitatea și comportamentul omului din societatea basarabeană.” Autoarea evocă deportările în Siberia și detențiile pe viață ale celor nesupuși puterii sovietice. Rezultatul a fost atmosfera de teroare care a mutilat raporturile între oameni, instaurând frica, neîncrederea, izolarea, producând „ruinarea completă a noțiunii de identitate personală, de identitate socială, de identitate națională.“ Analizată comparativ, noua etapă istorică a Basarabiei, „drumul redeschis după anii 1991 îi acordă omului basarabean dreptul de a-și crea un stat independent, dar, cu regret, nu-i oferă posibilitatea de a forma unul autentic, bazat pe valori naționale și criterii umane în dezvoltare.”

Titlurile date eseurilor sunt dintr-adins larg explicitate, ca să nu lase loc niciunei confuzii, ele luând uneori forma propozițiilor propriu-zise: Aberațiile trecutului domină actualitatea incertă-societatea moldavă în derută, Datoria externă-responsabilitate statală și nu povară sau angajament civil etc. Alteori formularea titlurilor este încărcată de revoltă explozivă în fața unor realități intolerabile: Numai în societatea moldavă! Tabelele electorale arhipline de persoane decedate, Corupția -dezmățul social în limite nemaivăzute, Violența contra copiilor-consecință gravă pentru viitorul societății etc. Chiar termenii folosiți în intitularea eseurilor marchează o stare extremă, solicitând măsuri urgente de ameliorare: Letalitatea prematură-amenințare reală pentru omul basarabean, Școala basarabeană-prizonier al sărăciei și degradării sociale, Intelectualitatea între schimbări și provocări-victimă a regimului social. Diagnoza pe care o inițiază autoarea stigmatizează răul din Basarabia -model de asumarea suferinței și a nelegiuirilor, cum este intitulat un alt capitol, ca ideea să treacă augmentativ și în Basarabia-societatea celor oropsiți. În fiecare dintre aceste eseuri ideile sunt argumentate bogat, bazate pe date statistice, acte juridice, documente clare, evenimente politice, sociale, din domeniul educației și culturii. Autoarea reconstituie un autentic calendar al vieții în societatea basarabeană contemporană, unul în care simțim că implicarea ei a fost directă și plenară. De aici, și valoarea de document autentic al unei asemenea mărturisiri tulburătoare.Tocmai spre a sublinia ineditul noii sinteze, autoarea putea să însereze la capătul lucrării sale atât de ample, (450 pag.), având note bibliografice la final de eseuri, și o bibliografie generală a temei, ca bază pentru cercetătorii viitorului.

Realitatea este că în anotimpul postdecembrist în România s-au scris multe cărți despre Basarabia și s-au reeditat unele mai vechi, cândva interzise. În revistele culturale din România, Basarabia este o prezență familiară, dacă aș semnala fie și numai serialul din „Vatra veche” de la Tg. Mureș dedicat de Gicu Manole publicisticii lui Mihai Eminescu despre Basarabia.

Desigur că s-au creat și pagini beletristice pe o asemenea temă generoasă. Radu Theodoru a publicat în 2013 la Editura Paco romanul istoric Calea robilor. Basarabia în flăcări, din dorința de a-i da lui Mihai Sadoveanu o replică, evocând Moldova secolului al XVII-lea, din vremea lui Duca Vodă și a lui Șerban Cantacuzino, scriitorul recompunând evenimente militare, atmosfera epocii din Moldova medievală, proiectată pe cadrul larg al Europei. Spre deosebire de asemenea plămădiri ale fanteziei, Galina Martea nu-și propune o carte beletristică, ci una literară nonficțională, de argumentare a unei atitudini responsabile față de patria sa, aflată în suferință. În bună tradiție moldovenească, ea întreprinde un județ, o gâlceavă cu lumea cea nou instalată în țara moșilor și strămoșilor ei. Autoarea dorește să denunțe fără teamă netrebniciile conducătorilor politici, socotind că aceasta este calea unei viitoare asanări. O diagnoză exactă este singura linie de start solidă de la care poate porni viitoarea cursă a ameliorărilor necesare în Basarabia.

„Plângerea” Galinei Martea nu este o noutate pentru mulți dintre cititori. Despre drama istorică a Basarabiei au vorbit în lumea largă oameni de mare expertiză, invitați în comunitățile diasporenilor noștri. Poate că nicăieri durerea Basarabiei nu a fost prezentată de compatrioții autoarei noastre ca la reuniunile culturale de la Câmpul Românesc din Hamilton Canada. Acolo, istorici universitari, precum Anatol Petrencu, decan de facultate la Chișinău, care între 1998 și 2006 a fost președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova, și mai tânărul Alexandru Revencu sau acad. Nicolae Dabija, scriitor de un eclatant patriotism românesc ori Dorin Chirtoagă, jurnalist și fost primar de la Chișinău, au prezentat în răstimpuri pagini cutremurătoare din viața basarabenilor. De neuitat a rămas modul cum scriitorul Boris Leu Vasiliev a prezentat la Câmpul Românesc din Hamilton cartea Stalin mi-a furat copilăria, el care de la 9 la 14 ani a trăit în gulagul comunist din Siberia, acolo unde peste 200.000 basarabeni au umplut cimitirele. Cartea lui de evocare devine un document cutremurător al crimelor comunismului instalat după ocuparea în 28 iulie 1940 a pământului românesc de către sovietici. N. Dabija nu ezită să socotească această carte a prietenului său Boris Leu Vasile (nume schimbat de sovietici în Vasiliev) o „redută a neuitării”. În amintirile mele directe de la Câmpul Românesc, unde începând din vara anului 2006 am fost invitată permanent, apare, între alți basarabeni, prof. Iacob Cazacu Istrate, scriitorul care din Toronto își versifică simțirea: „Vom reveni la vatră în curând, / Chiar fie şi în chip de nepoţei, / Iar nucul şi căsuţa surâzând / Să zică: S-au întors ai mei!…” (Inima)” Să nu uităm că la Câmpul Românesc s-a stabilit sediu Forumului românilor de pretutindeni. Profesorul Cazacu este fondator al Consiliului Unirii, menit să înfăptuiască reîntregirea, și nu întâmplător Galina Martea este membră a acestui for.

Lucrarea Basarabia – destin și provocare, cu cele două volume ale ei, este o carte de atitudine curajoasă, patriotică în cel mai ales sens al cuvântului. Contrar uzanței oficiale, ce încearcă să ateste în prezent dincolo de Prut un popor moldovenesc autonom, autoarea folosește fără excepție formularea „poporul român basarabean”. Pentru noul stat, Galina Martea nu uzează forma Republica Moldova, ci recurge la o prescurtare diminuantă „R. Moldova”. Așadar, o formulare prin care simțim prezentă atitudinea ei contestatară.

Meditația autoarei are un reper cronologic în data de 27 august 1991, când R. Moldova și-a proclamat independența, devenind un stat autonom și liber. Iată un moment de luminoasă nădejde că viitorul va aduce românilor basarabeni triumful echității umane, al justiției și integrității, după atâtea decenii de suferință într-un regim totalitar sovietic comunist. Speranța în „reîntregirea neamului românesc cu patria-mumă, România, cât și o integrare în spațiul comunitar european” s-a izbit de o altă tendință, adversă și potrivnică, explicabilă prin politica de deznaționalizare acută suferită în timp de românii Basarabiei, „aspirațiile fiind diverse în dependență de originea omului.”, cum ține să explice autoarea. Seismica provocată de trecerea de la o economie centralizată la sistemul pieței libere este înregistrată în noua carte cu tot traseul ei de năruiri păgubitoare pentru cetățeni.

Discursul scriitoarei trece prin formulări interogative, ce cheamă cititorul la implicare activă. Formulările, în care ideile esențiale sunt subliniate prin scrierea în italic, abundă în enumerări ce fixează o stare dramatică: „Basarabia, cu o clasă dominantă extrem de neomenoasă și necinstită care nu-și îndeplinește cu demnitate îndatoririle morale și funcționale față de propriul popor și societate, este țara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul și tot ceea ce se numește existență umană și socială.”

Panoramarea vieții Basarabiei contemporane se realizează exhaustiv, marcând pe baza datelor statistice chiar și parametrii specifici calității vieții. În acest sens, concluzia cercetătoarei este că 20% din populația din R. Moldova viețuiește sub pragul absolut al sărăciei, mai vitregiți decât orășenii fiind locuitorii din mediul rural.

Sarabanda nelegiuirilor unor guvernanți, care aveau susținerea diferitelor formațiuni politice, indiferent de orientare, în egală măsură vinovate de decăderea țării, este panoramată cu aceeași forță acuzatoare. Cartea devine un rechizitoriu neiertător la adresa celor ce se fac vinovați de degradarea vieții în societatea basarabeană, care este pe cale să-și piardă cea mai prețioasă moștenire, conșțiința identității sale naționale.

Raza de speranță adusă de guvernarea din perioada 8 iunie-14 noiembrie 2019, având în frunte pe proeuropeana Maia Sandu, care “a încercat să schimbe cursul istoriei“ creând relații de înțelegere reciprocă atât cu Occidentul cât și cu Răsăritul, s-a stins prea curând. Socialiștii au demis această guvernare purtătoare de progres, trăirea scriitoarei relatând “cu mare regret” o asemenea răsturnare politică. Scriind pe baza unei documentări minuțioase, realizate prin coroborarea celor mai diverse surse, Galina Martea retrăiește ea însăși fiecare moment, de la ratificarea noii constituții din 28 iulie 1994, când s-a pus capăt conflictelor militare, cu “pierderi de vieți omenești”, prin declararea autonomiei Transnistriei și Găgăuziei, la revoltele declanșate în 1995 spre a dobândi drepturi nu doar economice și politice, ci și culturale. Revendicarea studenților și intelectualilor de menținere a limbii române ca limbă de stat nu a fost împlinită. Lăcrimând din tot sufletul, scriitoarea concluzionează: „Dar cu mare regret, nu a fost să fie așa…”. Cuvintele alese se asociază în perechi de epitete ( țara a devenit „un stat falimentar și nefuncțional”), de forme substantivale ( insuccesele au drept cauze “ incultura și egoismul clasei politice, neștiința și ipocrizia…”) ori cu valoare verbală ( „…personalitatea societății basarabene a fost umilită și trădată în cel mai real mod de către clasa dominantă”). Denunțând „obscenitatea puterii”, autoarea adoptă un stil direct cu inflexiuni de oralitate, recurgând la formulări ca „să-mi fie cu iertare această părere”, „sau mai bine zis…”, „nici nu este cazul să ne întrebăm” etc.

În optica tragică a scriitoarei, patria sa devine o vale a plângerii, pentru că „anii de independență din ultima perioadă s-au dovedit a fi cei mai grei și cei mai dezastruoși, -o rană imensă cu o pecete nemiloasă pentru poporul român basarabean.” În esența lor, cele 45 eseuri se constituie ca variațiuni pe aceeași temă, cu reluarea obsedantă a acelorași neliniștitoare constatări, conducând spre un diagnostic trist, descurajant.

Ce soluție propune eminenta basarabeancă, nutrind convingeri unioniste?

Capitolul secund cuprinde o teorie salvatoare pentru Basarabia ei natală. Eseul intitulat O națiune în două state separate are ca punct de plecare desprinderea Basarabiei din colosul sovietic multinațional, pe care Soljenițîn îl numea „statul-pușcărie”. Invocând exemplul unificării Germaniei, Galina Martea semnalează cu febrilitate faptul că aceeași situație „este, a fost și mai rămâne, cu regret, în sud-estul Europei…Două țări încă mai sunt la o răscruce de drumuri pentru a-și decide soarta reunirii.” Autoarea coboară până la nivelul de percepere a necesității acestei reunificări de către om, cetățeanul țării, care „este dezechilibrat și nu cunoaște esența valorii adevărate prin care se regăsește.” Într-un moment al lucidității, Galina Martea rostește cel mai dureros adevăr, recunoscând că „R. Moldova este o țară peste măsură de rusificată”, întrucât limba rusă este impusă pentru comunicarea interetnică între diferite naționalități ale republicii, dar și „pentru o mare parte din băștinași considerați moldoveni; doar 16,5% din locuitorii statului au declarat că limba română este limba lor maternă.” Așadar, procesul de rusificare continuă, unul de durată seculară, la care a fost supusă Basarabia își etalează în prezent rezultatele și aceste efecte dezastruoase fac superfluu pe moment orice comentariu.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC” →

Dorin NĂDRĂU: O monografie realizată la adevăratele standarde valorice

În lumea contemporană, indiscutabil tot mai digitală, în care limbajul devine din ce în ce mai condiționat de imagine, cartea Adei Stuparu „Anca Sîrghie în lumina slovei” (Sibiu, Editura Techno Media, 2019) este o relevantă demonstrație că o scriere literară de bună calitate poate cu succes să pună în dialog cele două elemente: fotografiile înserate într-o considerabilă abundență, atât personale, cât și publice, consolidează și nuanțează în mod strălucit firul itinerant al prezentării subiectului în textul propriu-zis.

Carte destul de masivă (peste 500 de pagini) și totuși ușor de citit, prin bogăția analizelor și a ilustrațiilor oferă un parcurs inteligent și bine informat. Ingenioasă și elegantă în exprimare, Ada Stuparu probează toate calitățile unei remarcabile cercetătoare, un autor îndreptățit să ocupe scena literară prin captivanta ei expunere, oferind cititorului o nebănuită plăcere.

Gândită și alcătuită după criteriile valorice specifice unui asemenea tip de scriere, care este eseul monografic, evidențiind o neîndoielnică știință nu doar a structurării, ci și a compatibilizării sectoarelor de biografie și operă, lucrarea se dovedește a fi o carte atractivă, trădând excelenta dibăcie profesională a autoarei, ceea ce-i conferă cititorului o lectură plăcută și incitantă.

Monografia ne dezvăluie un personaj deosebit de complex, plasat într-o viziune adecvată și exactă, atât în ce privește biografia, cât și nivelul operei sale.

După cum ni se destăinuie chiar la începutul volumului, în „Argument”, prezentarea monografică a fost concepută cu caracter jubiliar, anul 2019 fiind anul aniversar a 75 de ani de viață a distinsei profesoare de învățământ liceal și universitar Anca Sîrghie, dintre care 51 de ani dedicați cu pasiune activității didactice, precum și muncii de creație consacrate scrisului și cărții. În același segment al relatării, autoarea subliniază impresionanta bibliografie care a stat la baza elaborării studiului: 27 de volume redactate, 20 îngrijite pentru editare, majoritatea prefațate, peste 500 de articole publicate în presa din țară și din străinătate (Franța, Germania, Statele Unite ale Americii și Australia), peste 120 de conferințe și comunicări științifice susținute în România și în alte țări, peste 100 de lansări de carte.

Capitolul I al cărții, intitulat „O viață în date și imagini”, reproduce un drum atent prin viața personajului, aflat pentru prima dată în postura de subiect, după un lung traseu în care a fost un nestăvilit autor. Contemplând itinerarul biografic, puternic susținut de imaginile atașate, concis precizate, memoria se colorează melancolic, un efect de apreciat, izbutit de Ada Stuparu. Se mai cuvine menționat că originala prezentare a acestui capitol ocupă peste 100 de pagini.

Partea a doua a eseului, „Evoluția unei personalități”, include subcapitole vizând viața de familie, educația, formarea și dezvoltarea profesională, cariera universitară.

Secțiunea a III-a, cea mai importantă și amplă a monografiei, urmărește vibranta activitate de cercetare și creație a Ancăi Sîrghie, o simplă enumerare a componentelor structurale fiind edificatoare pentru rigurozitatea studiului care cuprinde istorie și critică literară: „Radu Stanca – dramaturg, poet, eseist”, „Memorandistul Nicolae Cristea”, „Greierușa lui Lucian Blaga”. Sub titlul „Scriitori români în întâlniri radiofonice” apar prezentări despre Dimitrie Cantemir, Școala Ardeleană, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, George Coșbuc, Liviu Rebreanu, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda. Alături de un capitol aparte cum este „America, un vis devenit realitate”, stau Studii și cercetări de uz didactic, Studii de istorie literară ( mișcarea memorandistă a românilor din Transilvania, biografia și opera lui Mihai Eminescu, scriitori moderni și contemporani , „Modelul Constantin Noica”sau „Constelația Cioran”). Foarte bogat este capitolul dedicat prezenței în publicații: „Critică literară, recenzii”, „Despre arte”, „Despre cărți și biblioteci”, „Deschideri euro-atlantice”, urmat de ,,Ediții îngrijite și prefețeˮ,, Conferințe. Comunicări științificeˮ ,,Redactarea de revisteˮ,,, Lansări de carteˮ și ,,Activitatea culturală.ˮ

Continue reading „Dorin NĂDRĂU: O monografie realizată la adevăratele standarde valorice” →

Anca SÎRGHIE: Un experiment literar internaţional în plină campanie anticoronavirus

La inițiativa scriitorilor români din Montreal, Canada, în 30 martie 2020, s-a desfășurat o inedită, sub raport tehnic, reuniune literară prin conexiune audio și video a Asociației Scriitorilor Români din America de Nord-ASRAN- condusă de Alex Cetățeanu, poetul oltean, care ne-a salutat vesel cu pălăria sa… texană. Această nouă asociație a înscris între membrii ei scriitori din diferite țări ale lumii, dar nu-mi imaginam că va veni atât de curând o zi, încă una de pandemie disperantă, când noi vom reuși să comunicăm în mod direct la o reuniune literară a cenaclului ei. Așa se face că eu din Sibiu am dialogat cu poeți din Iași, Caracal, Timișoara, alături de scriitori care trăiesc în Carolina de Nord, Ohio și în Colorado SUA, dar și cu un editor din Tel Aviv, Israel, și, bineînțeles, cu scriitorii localnici ai cenaclului montrealez, fiecare vorbind de la el de acasă.

Interesantă rezolvare tehnică a aplicației ZOOM ! Însă nu desăvârșită, deocamdată, la acest prim experiment. Țin cont de faptul că tocmai poeta și pictorița Carmen Doreal, președinta Cenaclului „Destine Literare”, pregătită să modereze reuniunea, nu a reușit să se conecteze, ci a ascultat și a privit întreaga desfășurare, dar nu a izbutit – adevărat ghinion!- să se și facă văzută de noi, cei care am realizat conectarea.

Totuși primul experiment video al Cenaclului “Destine Literare” a fost o izbândă prin deschiderea sa internațională, căci el a demonstrat în mod îmbucurător că un dialog larg ca acesta este posibil. La final, semnatarul lui tehnic, inginerul și editorul Valentin Luca din Montreal, și-a propus unele îmbunătățiri, imperios necesare și totdeauna posibile, desigur! Toți participanții au avut motiv să-i mulțumească domnului Luca pentru abilitatea sa inginerească, sperând că le va rămâne alături și la manifestările culturale din viitor.

La cenaclul moderat cu un aer cald, prietenesc, de Alex Cetățeanu, s-au spus poezii, așa cum chiar dumnealui ne-a bucurat lecturând versurile Ceraselei Tofan, farmacistă care nu a reușit să părăsească locul ei pe frontul luptei cu coronavirusul. S-au citit poezii scrise tocmai în noaptea precedentă, sub presiunea produsă de lupta cu teribilul flagel, devenit o amenințare mondială. I-am ascultat pe poeții Carmen Stănescu din Montreal, pe Teodor Morar din Caracal și pe Liviu Pendefunda, medicul academician din Iași care crease acele versuri așteptând la poarta spitalului unde neurologul funcționează în plină criză. Actorul Sergiu Cioiu, cunoscut în țară și ca interpret al unor șlagăre precum „Cântecul Vântului”, lansat în 1967, este stabilit în Canada de multe decenii, fiind nelipsit la manifestările culturale ale românilor. Și de această dată, Domnia Sa ne-a impresionat, lecturând expresiv propriile versuri, adevărată revelație pentru noi toți. Când vă vom asculta și la Sibiu, Maestre Sergiu Cioiu? Publicista Veronica Balaj de la Radio Timișoara ne-a salutat cu bine-cunoscutul ei entuziasm, mulțumită să felicite pe inițiatori.

S-au prezentat volume și autori contemporani, sărbătorindu-se poeți montrealezi, precum George Filip la 80 de ani. A fost păstrat un moment de reculegere pentru Paul Goma și Al. Francisc, de curând plecați dintre noi. Dar mai ales s-a aniversat revista „Destine Literare” de la Montreal, care tocmai ajunge la numărul jubiliar 50. Primul număr cred că apărea în 2007, dacă îmi amintesc bine, căci de la început public texte în ea, încântată să sporesc, cu tot ce-mi stă în putere, dialogul diasporei noastre de peste Atlantic cu țara. Revista montrealeză are un nou redactor-șef, pe doamna Dana Opriță din Carolina de Nord, SUA. Dânsa tocmai s-a prezentat în această reuniune ca filolog cu o creație poetică, din care a lecturat chiar poezia de debut de la 15 ani. Promisiunea, că dorește să completeze cu noi rubrici această publicație literară a românilor din Lumea Nouă, sperăm să se împlinească, drept care așteptăm cu interes viitorul număr al revistei, unul de o importanță jubiliară. Succes și drum lung, doamnă redactor-șef Dana Opriță.

Mi-am amintit că în 29 iunie 2016, la Ambasada României din Ottawa, capitala Canadei, participasem ca unic oaspete sosit din țară, la aniversarea Asociației Canadiene a Scriitorilor Români, care împlinea 15 ani, adică „trei lustri”, cum îi plăcea să spună fondatorului ei, Alex Cetățeanu. Aceiași inimoși români ai actualului Cenaclu „Destine Literare”, între care mi-i amintesc pe Cristina Balaj Mihai, moderatoarea manifestării de atunci, poeții Alex Cetățeanu Melania Rusu Caragioiu, dar și prozatoarea Corina Luca sau universitarul Antoine Soare, între timp decedat, ne-au încântat la Ottawa prin entuziasmul românesc autentic trăit atât de departe de țară. Ei fuseseră susținuți la reuniunea aniversară din vara lui 2016 de doamna ambasador, ES Maria Ligor, o ființă sensibilă și modestă, care ne-a impresionat pe toți cei mai bine de 50 participanți la acel eveniment literar organizat impecabil.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: Un experiment literar internaţional în plină campanie anticoronavirus” →

Dana ANADAN: Monografia „Anca Sîrghie în lumina slovei” de Ada Stuparu

Cenaclul literar „Radu Theodoru” din Sibiu a găzduit vineri, 28 februarie 2020, un eveniment cultural dedicat lansării volumului „Anca Sîrghie în lumina slovei”. Eseu monografic, semnat de Ada Stuparu. Alături de autoarea şi protagonista cărţii au fost prezenți la reuniune colegi de breaslă literară, între care profesoara Maria Daniela Pănăzan de la Colegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, absolvenți din câteva promoții ai ilustrei instituții de învățământ, alături de un public numeros, pasionat de literatura şi cultura română, dar și universitari ca Ion Dur, Doina Maria Simion, Dan Smarandache și alții.

În spațioasa și moderna sală a cenaclului, găzduit prin tradiție de Cercul militar Sibiu, atmosfera era încălzită de mărțișoarele care se ofereau participantelor, de buchetele de frezii și ghiocei care au colorat masa de prezidiu. Flori de primăvară și cărți proaspete, care sunt și ele flori, dar ale spiritului. În public, ca pe șnurul mărțișorului, emoția revederii se împletea cu bucuria presimțitei primăveri. În calitatea sa de consilier literar al Cenaclului „Radu Theodoru”, scriitoarea Anca Sîrghie a anunțat că această reuniune este închinată tradiției sibiene a unui învățământ de bună calitate. Într-o acoladă simbolică în timp, de la memorandistul Nicolae Cristea, a cărui operă publicistică urma să fie prezentată, se ajunge la borna 1962, a promoției reprezentate în reuniune de Anca Sîrghie și de colegii invitați, până la alumnii clasei XII-a A 1970, rămași prietenii de-o viață ai Adei Stuparu, așezați pe un rând întreg. Nu erau singurii L.G.L-iști din sală, dar în ochii lor se citea cea mai sinceră emoție, de-a asista la rodirea unui dialog dintre o colegă a lor și profesoara care-i îndrumase cândva.

Reuniunea a fost moderată de scriitorul Mihai Posada, care a remarcat în recenzia prezentată că „lucrarea Anca Sîrghie în lumina slovei. Eseu monografic are o poveste a ei, aşa cum o au toate cărţile. (…) Volumul fusese conceput cu un an înainte ca un dar al generaţiei Adei Stuparu pentru Anca Sîrghie, doamna lor profesoară, la împlinire a 75 de viaţă. Un eveniment unic pentru absolvenții liceului sibian de acum 50 de ani și pentru profesoara lor, de care ei se simt și acum aproape atât spiritual cât și sufletește. Monografia a fost lansată în octombrie 2019 la Salonul de carte hunedoreană de la Deva și în noiembrie 2019 la Târgul de carte Gaudeamus din capitală. Despre ea s-a vorbit la Festivalul internațional “Liviu Rebreanu” de la Bistrița, într-o ediție dedicată filialei Sibiu a Uniunii Scriitorilor din România. Era timpul ca monografia-eseu să fie adusă și în fața publicului sibian. Nu mă îndoiesc că, așa cum s-a întâmplat cu cele mai multe cărți ale scriitoarei Anca Sîrghie, chiar în acest an și această carte va trece peste Atlantic, dar nu înainte ca despre ea să se vorbească chiar în primăvara aceasta la Paris.”

Aflată într-o ipostază cu totul inedită, ca personaj principal al volumului, Anca Sîrghie s-a arătat emoţionată şi a dorit să facă o mărturisire: „Trăiesc o mare bucurie, acum când Ada Stuparu vine de la Craiova şi ne prezintă rezultatele creaţiei şi muncii sale de un întreg an. Sunt impresionată, pentru că am găsit în volumul de 528 pagini o sinteză a roadelor cercetării mele de o viață, într-o carte bine structurată, scrisă într-un stil clar și expresiv. Sunt uimită și încântată de această realizare a Adei Stuparu, mai ales că nu am găsit în noul ei volum nimic encomiastic, ci o analiză punctuală, la obiect, pe toate laturile cercetării mele literare, așa cum se găsesc ele în cărțile publicate și în studiile și articolele apărute în presă. Obiectivitatea este, fără îndoială, una dintre calitățile acestei cărți și ea îi poate certifica valoarea.”

Invitată la cuvânt, autoarea Ada Stuparu a vorbit despre travaliul pe care l-a impus o asemenea realizare: „Materialul care a trebuit să fie înregistrat şi comentat a fost foarte bogat şi stufos. Texte din aproape 30 de volume publicate, peste 500 de articole, care în bibliografia noastră ajung până la anii 2018-2019. Suntem alături de o personalitate creatoare, înzestrată cu multă energie şi inspiraţie şi, fără îndoială, vom avea încă multe lucruri de spus despre activitatea prezentă și viitoare a scriitoarei Anca Sîrghie. Conform canonului estetic, volumul cuprinde două părţi fundamentale: viaţa şi opera. Este un capitol destul de amplu acela în care se prezintă evoluţia şi formarea unei personalităţi. Desigur că am reţinut momentele cele mai semnificative din viaţa şi activitatea doamnei conferențiar Anca Sîrghie. Sunt convinsă că Domnia Sa este pe mai departe un model pentru mulţi tineri, care vor citi cartea şi vor vedea că se pot face atâtea lucruri frumoase atunci când talentul este dublat de pasiune, abnegație și dragoste pentru oameni”. Continue reading „Dana ANADAN: Monografia „Anca Sîrghie în lumina slovei” de Ada Stuparu” →

Anca SÎRGHIE: Povestirile din volumul „Eroii mei cu nume de stele” de Ioan Barbu

Alergător de cursă lungă în ale scrisului, ca prozator și publicist, Ioan Barbu dă povestirii, specia ilustrată strălucit de marii noștri clasici, o accepție lărgită cu o aleatorie componentă memorialistică, în măsura în care adesea textele pornesc de la o călătorie ori de la o documentare la fața locului. Gestul explorator este explicitat cu pedanterie în cele mai multe cazuri, când autorul sfârșește prin a descoperi pe „eroii cu nume de stele”. Titlul păstrat și în această a 2-a ediție revăzută și adăugită de „Povestiri scrise” (și rescrise) în prag de toamnă la Editura „Antim Ivireanu” din Rm Vâlcea, 2019, trădează o empatie emoțională pentru latura eroică a existenței. De aceea, în proiectul lui Ioan Barbu, acest nou volum este al 5-le din Colecția Rotonda valahă, gândită ca o amplă frescă a societății românești, cu accent pe ororile istoriei noastre contemporane care a probat calitățile înalt morale dovedite de cei pe care autorul îi numește „eroii mei”, posesivul folosit dovedind că selecția îi aparține.

Am citit cu plăcere „Regimentul alb”, apărut în 2015, Vulturul albastru, publicat ca roman bilingv român-italian în 2017 și alte câteva volume de proză și romane ale acestui ubicuu scriitor, colindând neobosit țări și continente. „Nenea”, cum sună apelativul său folosit de scriitorii apropiați, ține să concluzioneze lămuritor cu referire la tehnica sa de prozator predispus confesiunii autobiografice: „Așadar, povestirile, ca și romanele pe care le-am publicat, sunt croite după întâmplări reale, unele petrecute sau auzite de mine, așa cum, la fel de firesc, sunt numeroase faptele care se revendică invenției literare, întemeiată însă pe realitatea cea de toate zilele. Ca scriitor, gândesc, poate nu numai eu, că îngemănarea acestora să fie una intimă, de structură, capabilă să-i confere prozei unitate, tensiune și fluență. Aceasta nu înseamnă că nu agreez și scriitura care fuge de realitate, trăind doar în imaginar.”

Dedicația din debut ca elogiu adus mamei, ființa căutată de 6 decenii printre stele, „printre misterele adânci, de chihlimbar” are corespondent, în povestirea Duhul nevăzut a coborât lângă mine, profilul moral al tatălui său, care și după moarte continua să-și trimită sufletul alături de copiii lui, astfel că unda de omenesc va cuprinde întreaga carte. Elementul unificator al acestei structuri caleidoscopice este tocmai omenescul intrând în dialog cu eroicul, căruia Ioan Barbu îi descoperă ipostaze dintre cele mai neașteptate.

În prima dintre cele 17 povestiri, cea în care titlul A coborât un dac de pe Columnă localizează fără greș tema cercetării ce va urma, o vizită la Roma înseamnă pentru autor aventura întâlnirii „cu propriul eu istoric”. În broderia meditațiilor sale asupra poveștii Columnei edificate de Traian, împăratul a cărui cenușă avea să fie depusă apoi în soclul monumentului, atinge și teza de doctorat de la Sorbona a unei franțuzoaice; ea ar fi detectat pe reliefurile Columnei chipul lui Hristos, ceea ce alimentează ipoteza că acest „altar de piatră al istorie noastre” din inima Romei este, de fapt, pentru români „certificatul de naștere, ca popor creștin”. O situare a Columnei Traiani într-o paralelă cu monumentul de la Adamclisi, ce încununează victoria romană în Dacia, lărgește cadrul meditației, una cu un iz didactic ce exclude fantezia în favoarea documentării.

Odată familiarizați cu „metoda” adoptată de scriitor, cartea te captivează cu sursele de documentare onest dezvăluite, cu personalitățile comentate spre a ilustra fațetele eroismului și, nu în ultimul rând, prin chiar profilul „personajului” principal, care este însuși autorul, în jurul căruia pivotează siluete umane dintre cele mai felurite, de la bine cunoscuții legendarul Dracula și patriotul vizionar Nicolae Bălcescu, la monahul Iosafat Snagoveanu, care în „capitala cea mai civilizată a lumii”, cum este definit Parisul, edifică prima capelă românească ortodoxă pe str. Racine în Cartierul Latin. Interesante pentru cititorii neinițiați sunt și unele aspecte din istoria Parisului, unde biserica din str. Jean Beauvais nr.9 se edifică în paralel cu Catedrala Notre Dame. Ea primește hramul arhanghelilor Mihai, Gavril și Rafail, fiind sfințită în prezența ambasadorului României, Nicolae Cretzulescu. Aici scriitorul este surclasat de profesorul Ioan Barbu dornic să informeze cititorii asupra a tot ce poate interesa pe un român despre capitala culturală a lumii. Așa apare povestea statuii în bronz a lui Eminescu, creată de sculptorul Ion Vlad cu ocazia centenarului în 1989. O povestire între multe alte ale „eroismului” inițiativelor românești care au rodit în lumea largă. Deși uneori sub cupola aceluiași titlu scriitorul aduce mai multe întâmplări narate, nimic din tehnica povestirii în ramă de tip sadovenian, de pildă, nu ajunge până la proza lui Ioan Barbu din noul volum. Rămas departe de construcțiile narative ale fanteziei, specifice genului beletristic abordat, scriitorul vâlcean se mișcă atent printre minunile Parisului, semnalând alături de bustul eminescian și statuia lui Pierre Ronsard (1524-1585),poetul care într-o altă poveste a acestei cărți, după cercetarea lui J.A.Vaillant, ar fi fost de origine română, ca nepot al unui boier valah cu moșie la Mărăcini în jud. Buzău. De la o asemenea ascendență ronsardiană nu a mai fost decât un pas până la sugestia poeziei Banu Mărăcine a lui V. Alecsandri, pe care bardul a scris-o, deloc întâmplător, tocmai la Paris în 1855. Finalul explică asemenea asociere: „Ţara mea cu blânde şoapte/ Mi-a zis tainic într-o noapte:/ Mergi, copile, înarmat,/ La Apusul depărtat./ Mergi de varsă al tău sânge/ Pentru Franţa care plânge,/ Căci şi ea pe viitor/ Mi-a veni în ajutor.// Uimit regele-atunci zice:/ Bun sosit la noi, voinice!/ Spune nouă, cine eşti?/ În Carpaţi cum te numeşti?/ Eu sunt banul Mărăcină,/ Cărui Oltul se închină./ Ţine spada mea în dar,/ Brav marcheze de Ronsar.” Continue reading „Anca SÎRGHIE: Povestirile din volumul „Eroii mei cu nume de stele” de Ioan Barbu” →

Anca SÎRGHIE: America – un cap de pod al rememorărilor noastre – Dialog cu Ana Blandiana

Anca SÎRGHIE: Stimată Ana Blandiana, sunteți o poetă de anvergură largă, internațională, invitată în diverse centre culturale ale lumii, pretutindeni admirată, ascultată, premiată. V-ați întors de curând din Canada continentului american cu un nou premiu literar. Dar nu a fost totdeauna așa. Vă propun să ne întoarcem la prima descindere peste Atlantic. Cu ce stare de spirit ați călătorit prima dată în America? Ce amintiri păstrați acum din acel prim voiaj, pe care în cartea „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, apărută în 1978, o socoteați unică Dumneavoastră șansă, chiar „marea aventură” a vieții?

ANA BLANDIANA: Cartea mea „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile” nu cuprinde decât fragmente, fărâme din impresiile mele despre îndepărtata călătorie (din decembrie 1974 până în mai 1975) în America. Întâmplarea a făcut ca pe la mijlocul drumului, la sosirea într-o dimineață în Los Angeles, să-mi uit în Greyhound caietul cu mai mult de o sută de pagini acoperite de note în care scrisesem noaptea până adormisem. De fapt, mai mult decât de întâmplare, era vorba de oboseală: ca să ne ajungă pentru turul Statelor Unite banii pe care reușisem să-i economisim din bursa Universității Iowa, încercasem pe cât posibil să eludăm hotelurile, dormind în autobuz. Ceea ce a fost interesant și ne-a rămas în memorie ca un element al experienței americane a fost faptul că apelând – când am descoperit, peste cel mult o oră, pierderea – la biroul „lost and found” din autogară, am fost întrebată cât costase caietul, care era valoarea lui, din ce material era confecționat, iar când am răspuns că nu avea valoare materială, ci literară, că era simplu, din hârtie și carton, mi-au explicat că obiectele fără valoare sunt aruncate imediat pentru a nu aglomera rafturile.

Dar, ca să revin la întrebarea Dumneavoastră, starea de spirit cu care am făcut atunci acea călătorie, ca și altele descrise în „Cea mai frumoasă dintre lumile posibile”, este definită chiar de titlul cărții: Lumea pe care o descopeream era cea mai frumoasă pentru că – după dificultățile pe care le presupusese obținerea vizei de ieșire din țară, însăși descoperirea ei era un miracol despre care nu aveam cum spera că se va repeta, deci tot ce vedeam, tot ce înțelegeam avea valoarea unicatului, se petrecea oarecum prin absurd, era cuprins într-o lumină aproape magică. În aceste condiții, lumea pe care o descopeream, uimiți și emoționați de propriul nostru noroc, era mai frumoasă decât adevărata lume și evident mult mai interesantă și mai plină de mister decât lumea prin care circul, mai mult sau mai puțin indiferentă, acum.

Anca SÎRGHIE: Așa cum am fost colege de grupă în anii Facultății de Filologie de la Cluj, aveam să traversăm anii socialismului românesc, trăind aceleași spaime că ne va fi interzisă „vederea lumii”, în expresia unui cărturar român din vechime. A ieși dincolo de cortina de fier spre centrul și vestul Europei sau a trece peste Atlantic în anii când ți se interzicea să ai la tine orice formă de valută necesară călătoriei îți producea niște umilințe greu de imaginat pentru generațiile tinerilor români de astăzi. De aceea, impresiile cu care vă întorceați dintr-o asemenea escapadă transatlantică ori din Apusul Europei, ca scriitori, erau așteptate în țară cu aviditate de cititorii dornici de cunoaștere. Cele două cărți memorialistice ale periplului vostru american au fost primite cu un interes imens în deceniul VIII al secolului al XX-lea ale României socialiste și așa a rămas și mai târziu. Dar destinul a făcut să trăim o răsturnare epocală și de 30 de ani să respirăm în libertate. Ce puncte geografice ați atins în cele două Americi până în prezent și cum le particularizați?

ANA BLANDIANA: Am fost în Statele Unite, atunci, în 1974, apoi în 1996 și în 2015 ; În Canada, atunci (pentru că autobusul Greyhound se rotea în cercuri largi care cuprindeau și Canada și Mexicul ), în 1990 și în 2018 ; în Mexic, la Guadalajara în 1996 și 2017, și în Columbia în 2018. Cele două călătorii, prima si ultima, în State au fost esențial diferite nu pentru că se schimbase America, ci pentru că noi și, mai ales, poziția noastră în lume, nu mai eram la fel.

Prima călătorie a fost descrisă complex și nuanțat în cartea lui Romulus Rusan „America Ogarului Cenușiu”, un bestseller care a cunoscut până acum 5 ediții de zeci de mii de exemplare. Despre cea de a doua n-am scris niciunul, el pentru că nu mai avea cum, eu pentru că între timp mi se schimbaseră accentele întregii existențe. Punctul de plecare a fost participarea mea la târgul de carte de la New York cu volumul „My Native Land A4” apărut la Londra. Acestui punct de program i s-a adăugat un recital de poezie și o conferință despre „Memorialul Victimelor Comunismului” la Institutul Cultural Român de la New York, o dezbatere despre „Memorie și Memorial” cu participarea, alături de noi doi, a lui Dennis Deletant și Virgil Nemoianu, la Library of Congress din Washington și o vizită la românii din Silicon Valley în California.

Am traversat continentul și am ajuns pe Coasta de Vest pentru că, pe de o parte, de mai mulți ani primeam mesaje de invitație de la acea mare comunitate de intelectuali români (atât de mare încât și-a construit și o biserică românească de dimensiunile unei catedrale) care lucrează în centrul electronic al planetei, iar pe de altă parte la Los Angeles, unde locuiește Dr. Miron Costin, reprezentantul Memorialului Sighet în Statele Unite, cel ce a reușit să strângă în jurul lui o comunitate românească nedesprinsă de memoria și istoria țării din care au plecat, comunitate care a reprezentat pentru noi, de-a lungul ultimelor două decenii de edificare a Memorialului, un real punct de sprijin.

Dar, ca să închei răspunsul la această întrebare, trebuie să adaug că în Canada am fost întâia oară la prima reuniune de după revoluție a Academiei Româno-Americane, iar a doua oară la ceremonia de decernare a prestigiosului „Griffin Prize for excellence in Poetry”; de asemenea trebuie să spun că în America Latină am fost prima oară în 1996 la Congresul Mondial al Scriitorilor de la Guadalajara (International PEN) unde eram propusă de Pen Clubul englez și de Pen Clubul francez ca președinte al organizației. Am revenit apoi în 2017 tot în Guadalajara la marele târg de carte cu cele 8 cărți care îmi apăruseră în Spania și care se difuzau evident și în țările de limbă spaniolă ale Americii Centrale. Tot la un târg de carte – Celebrul FILBO – am fost în 1918 la Bogota în Columbia.

Anca SÎRGHIE: De la prima călătorie s-au schimbat multe. În patru decenii s-au făcut progrese tehnice atât în Lumea Nouă cât și în România noastră. Cum regăsiți comunitățile românilor din cele două Americi la început de secol XXI ?

ANA BLANDIANA: Cel mai tare am fost impresionată la întâlnirea cu informaticienii, fizicienii, chimiștii români din Silicon Valley de faptul că la întrebarea „Când ați plecat din țară?” aproape toți răspundeau „Imediat după mineriada din iunie 1990”. Desigur, nu era nevoie să ajung în California ca să descopăr cât de dezastruoase au fost consecințele acelei situații politice de ev mediu. Știam din statistici că, în 1990, exact 600.000 de români, în majoritate intelectuali și în majoritate tineri, ceruseră plecarea definitivă din România, dar întâlnirea cu toate acele personalități dezamăgite de propria lor țară, cu toți acei oameni care și-au schimbat destinul într-un moment în care ar fi trebuit să poată să și-l împlinească acasă, mi s-a părut sfâșietor. Iar faptul că rămăseseră în continuare legați de tot ce se întâmpla acolo, peste un continent și un ocean, că urmăreau canalele românești de televiziune, ba chiar aveau aparate prin care le înregistrau când se desfășurau în paralel ca să le poată vedea pe toate, dovedea o dragoste de țară care, oricât de înșelată, nu renunțase la speranță. Ceea ce este și mai impresionant.

Anca SÎRGHIE: În primăvara anului 2015 am vizitat și eu California și în Silicon Valley am întâlnit câțiva foști elevi sibieni stabiliți în acel paradis al Americii. Îmi amintesc că la Casa Română de lângă San Francisco am ținut o conferință despre filonul elegiac din poezia lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga și Radu Stanca. Am lansat cărțile mele recente și am avut succes cu „Lucian Blaga și ultima lui muză”, care în țară avea să primească în curând Premiul „Octavian Goga” la Uniunea Scriitorilor din România. Am remarcat niște ingineri români care s-au antrenat în lectura poeziilor lui Blaga în momentul interactiv pe care l-am realizat după conferință. Ușor de observat era faptul că acelei comunități îi lipsea un om de inițiativă literară care să organizeze un cerc de lectură, dacă nu existau forțe creatoare pentru un cenaclu, așa cum era în Denver Colorado Cenaclul românesc „Mircea Eliade”, al cărui director mă însoțea în acea călătorie.

Am găsit și un cui al lui Pepelea în vestea că în zonă trăiește un nepot al lui Lucian Blaga. Ei bine, se mândreau că cu vreo 10 ani în urmă îl invitaseră la o reuniune… Dar atât! Le-am sugerat ideea ca în luna mai a fiecărui an să se realizeze în prezența acelui domn o dezbatere pe anumite motive poetice sau pur și simplu un recital din versurile lui Blaga. În fiecare lună poate fi evocat un alt scriitor român reprezentativ și cel mai important lucru este să se citească fragmente din opera lui. Aș fi realmente curioasă dacă îndemnul nostru de atunci a avut vreun ecou practic, pentru că o asemenea structură culturală cum este cenaclul literar sau cercul de lectură acționează ca un vector pentru păstrarea identității noastre naționale în comunitățile care trăiesc atât de departe de țară. Da, ați remarcat foarte exact ideea că românii diasporei nu-și uită patria, se interesează de tot ce se întâmplă acasă. Călătoriți pretutindeni în lume, dragă Ana Blandiana, având șansa de a cunoaște personalități reprezentative din diferite țări de pe absolut toate continentele mapamondului. Criticul Nicolae Manolescu estimase că diaspora nu aduce nicio contribuție la configurarea patrimoniului literar românesc. Dumneavoastră ce opinie v-ați făcut în acest sens?

ANA BLANDIANA: Aproape jumătate de secol de comunism a făcut ca o parte dintre scriitorii filozofii, istoricii, lingviștii români din exil să înceapă să scrie în limbile țărilor lor de adopție. Pe cei plecați după război nu e nevoie să îi citez, sunt foarte cunoscuți, iar suferința care trebuie să fi însoțit această dramatică resetare a fost compensată de integrarea lor, în felul acesta, în cultura universală. Astfel, cum spune proverbul, „tot răul a fost spre bine”. Și chiar dacă strictu sensu ei nu aparțin istoriei literare românești, ei trebuie recuperați de spiritualitatea românească. Acest lucru s-a și întâmplat în cazurile lui Eliade (ca istoric al religiilor, pentru că literatură a continuat să scrie doar în română), Cioran, Ionescu, dar mai puțin în alte cazuri, ca Eugen Coșeriu sau Matyla Ghika. Continue reading „Anca SÎRGHIE: America – un cap de pod al rememorărilor noastre – Dialog cu Ana Blandiana” →

Puiu RĂDUCAN: Întâlnire de taină la gura cerului

Bezmetică, iarna cu (ne)ninsoare plină, dar cu mânecile suflecate, umblă nervoasă peste tot și aiurea. Pământul făr’ de coafură de înger, zgribulit și el, se uit-a smerenie spre gura cerului și face rugăciuni într-o geometrie particulară purtându-ne pe umerii-i (ne)dalbi.

Strecurându-se prin timp și spațiu, prietenii se-ndreaptă spre zona Nord a „orașului domniei mele”, cum îi zicea Mircea cel Bătrân Râmnicului, unde plutește iz de cenaclu. Așadar, în momente de anotimp alb cu povestiri la gura sobei, o mână de oameni s-a luat la luptă cu gerul de-afară și a mers la întâlnirea cu scriitorii Cenaclului “Petale” din Rm. Vâlcea.

Atmosferă frumoasă, cu persoane setoase de cultură care au umplut sala cenaclului. Surpriza a constat în faptul că printre cei prezenți a fost și prof. univ. dr. – membru U.S.R. – Anca Sîrghie de la Sibiu. Domnia Sa, sosită la tratament în stațiunea Băile Olănești, n-a venit cu mâna goală, ci însoțită de șapte persoane, intelectuali respectabili din Drăgășani, din Sibiu și chiar din urbea noastră, toții prietenii săi. Anca Sîrghie a oferit în dar conducerii Cenaclului cărți importante, precum America visului românesc, vol. 1 și 2, alături de Radu Stanca Evocări și interpretări în evantai, sugerând astfel ca în luna martie a.c. scriitorii vâlceni să marcheze centenarul nașterii marelui poet și om de teatru Radu Stanca.

„Tema” cenaclului a fost Alexandru Cerna-Rădulescu, vâlceanul nostru, născut pe 10 ianuarie 1920 la Stănești și decedat pe 21 august 1990 la București. Despre acesta, președintele Cenaclului “Petale”, d-nul Mitică Zamfira a-nceput să ne spună: A fost un poet, eseist și traducător român, „uitat de lume” deși este o personalitate marcantă – nu numai a Râmnicului. Despre personalitatea lui Alexandru Cerna-Rădulescu a vorbit și prof. dr. Ioan Soare, omul care l-a cunoscut personal pe Cerna-Rădulescu, punând accentul pe latura publicistică a omului cu nume de apă. Despre latura religioasă a celui care este dezbătut în acest cenaclu a vorbit părintele Nicolae State Burluși. Doamna Elena Stoica, bine cunoscut om de cultură al județului Vâlcea, a prezentat o carte intitulată Cultura tradițională vâlceană în care se face referire la tema cenaclului, dar a vorbit și despre implicarea lui Alexandru Cerna-Rădulescu în viața culturală a Vâlcii. Aici a făcut referire la acea scrisoare de prin anii ‘82 către forurile superioare ale țării ca Cenaclul vâlcean “Anton Pann” să fie afiliat Uniunii Scriitorilor din România, scrisoare semnată (printre multe alte personalități) de N. Velea, N. Manolescu, Purcaru, L. Avramescu, C. Zărnescu, Cezar Ivănescu, Doru Moțoc, Valeriu Anania etc.

Profesor doctor Mihaela Rădulescu a vorbit despre poezia lui Alexandru Cerna-Rădulescu, despre acest mare om de cultură (intrat într-un con de umbră) și a accentuat ideea că nu s-a făcut nimic referitor la viața și activitatea sa.

Actorul Cristian Alexandrescu a recitat – cum numai el poate s-o facă – poezii de-ale lui Alexandru Cerna-Rădulescu, cu versuri de-o rară frumusețe.

Punctul al doilea de pe ordinea de zi a Cenaclului „Petale” condus de Mitică Zamfira l-a constituit recitarea din creații proprii a următorilor participanți: Nicu Cismaru, Ovidiu Cristian Dinică, Vergil Zamfira, Marian Pătrașcu, Veronica Stan și subsemnatul. Așadar, un florilegiu de creații proaspete, atât de diferite ca atmosferă sentimentală, ca stil, susținând vivacitatea dialogului dintre scriitorii vâlceni. Publicul a fost sincer emoționat. La fiecare a dat răspuns „criticul de serviciu” al cenaclului, prof. dr. Mihaela Rădulescu, președintele Societății Culturale „Anton Pann”.

Actorul Cristian Alexandrescu revine cu recitări din Alexandru Cerna-Rădulescu, dar și cu… „o porțiune” din viitoarea carte a conducătorului Cenaclului „Petale”, Mitică Zamfira, un fragment de-o rară frumusețe, făcând „asistența” să-ntrebe când este gata cartea, dornică să intre-n posesia ei. Doamna profesor Anca Sîrghie a subliniat autenticitatea narațiunii în care pătrunderea psihologică a personajelor, desprinse din imediata realitate, dar subtil diferențiate prin dialogul dinamic și convingător, dă valoare povestirii, așezând proza autorului pe linia clasică a lui Marin Preda, fără a-l imita, însă. Universitara de la Sibiu a primit invitația de a vorbi împreună cu alți 3 invitați ai Domniei Sale la o emisiune în direct a profesorului decan Nicolae Dinescu, directorul postului de televiziune locală Etalon.

Fără să ne dăm seama că au trecut aproape trei ore de dezbateri, ne-am apropiat de cel de-al treilea punct al ordinii de zi, la fel de frumos și el, „degustări” de produse românești, cu o socializare prelungită până spre târziul nopții care-și întinsese mantaua-i neagră peste tot.

Afară-i frig și baba iarnă gonește călare pe caii gerului, iar noi mergem acasă bucuroși că am asistat la un eveniment foarte frumos, drept pentru care mă grăbesc să-l felicit pe Mitică Zamfira pentru ceea ce face, să vă informez pe dumneavoastră și să mă semnez:

Puiu RĂDUCAN

25 ianuarie 2020

Cenaclul “Petale”, Rm. Vâlcea

Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner

Noua carte a Veronicăi Pavel Lerner, intitulată „Disonanțe de bon-ton”, apărută la Coresi Publishing House, 2019, îmi face cu ochiul irezistibil, așa cum stă așezată pe masa mea de scris, ademenindu-mă cu coperta hazlie și cu strașnica idee de a fi solicitat colaborarea graficienei Adelaida Mateescu, artistă care a ilustrat pe un ton comic situațiile dezvăluite de autoare în textele sale. La modul mărturisit, Veronica Pavel Lerner îndrăgește genul prozei umoristice, dacă ar fi să reținem din schița Dintr-una-ntr-alta, cu sonor că, aflată într-o sală de așteptare la medic, ea scoate din poșetă volumul Ioanei Pârvulescu „Întoarcere în secolul 21”.

„Scrise alert și cu un umor de bună calitate,-se confesează scriitoare canadiană- textele m-au scos din frica provocată de orice vizită la doctor. Îmi place s-o citesc pe Ioana Pârvulescu, mă regăsesc în paginile ei” (p.113) Nu altceva își propune autoarea volumului „Disonanțe de bon-ton”, decât să consoneze cu cititorii ei, care să se regăsească în năstrușnicele ei relatări. Ca și mine, nu mă îndoiesc că mulți dintre lectorii volumului își vor reaminti textele citite în „Observatorul” de la Toronto sau în revista literară online „LaPunkt”. Dar tentația de a le reciti așa cum ele se află așezate cu o logică tematică ce le potențează sensul este un izvor de încântare. Așa le-am reluat eu, cu bucuria de a nu putea să mai las cartea din mână, ispitită de observațiile percutante și de inteligența unor remarci, prea numeroase ca să le dezvăluim aici. Lăsăm cititorilor satisfacția de a le întâlni și savura în paginile noului volum al scriitoarei. Nu rămâne decât să-l asigurăm că genul prozei subtil umoristice este între cele foarte dificil de realizat, iar cartea de față este o izbândă în acest sens. Deși le citisem rând pe rând în pagini de revistă, schițele Veronicăi Lerner m-au impresionat mult mai puternic atunci când le-am reluat în buchet. Impactul lor a fost mult mai puternic, iar ideea autoarei de a le așeza în volum o socotesc excelentă.

Față de cărțile anterioare „Miniaturi de dincolo de Ocean” (2000), „Gânduri printre rânduri (2001), „Binecuvântatul prezent” (2006), „Oameni pe care i-am cunoscut” (2015) și „Oameni-Repere-Mărturii” (2018), apariții care atestă în sine o prolificitate remarcabilă fie că autoarea scrie poezie sau creează proză, Veronica Pavel Lerner nu se dezminte, literatura Domniei Sale pivotează pe realitatea trăită direct. De aici și valoarea autobiografică-memorialistic a prozei sale. Așadar, un volum confortabil de proză scurtă, inspirată din viața cotidiană, situațiile evocate din propria experiență de viață civică părând dintre cele mai frecvente. Dar surpriza potențată de la un text la altul este atitudinea pe care o ia față de aspectele consemnate.Veronica Pavel Lerner nu înțelege să bifeze îngăduitoare nicio nerânduială observată în jurul ei. Generoasă, de felul ei, autoarea consemnează cu un umor bonom caractere dintre cele mai diferite la oamenii din preajma sa, situații năstrușnice, greșeli de exprimare în mânuirea limbii, evocând episoade îndepărtate sau recente din propria existență. Linia care iese din condei este totdeauna sigură, scriitoarea conturând flash-uri de viață care îndeobște scapă unei priviri grăbite.

Privite în tot, schițele capitolelor noii ei cărți „Ai carte, ai parte”, „Cumpărați, cumpărați, cumpărați”, „Caută acul în carul cu fân”, „D-ale canadianului”, „Călători din toate țările, uniți-vă!”, dezvăluie,dincolo de crusta hazlie a acestei proze, o conștiință care nu trece cu vederea micile gesturi purtătoare de sensuri acute, ci îndeamnă cititorii să se amuze, dar nu mai puțin să și cugete. Râsul Veronicăi este asanator, iar modul cum amuzamentul devine un leac contra relelor de tot felul găsește în autoarea volumului „Disonanțe de bon-ton” un exemplu demn de urmat. Continue reading „Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner” →

Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner

Noua carte a Veronicăi Pavel Lerner, intitulată Disonanțe de bon-ton, apărută la Coresi Publishing House, 2019, îmi face cu ochiul irezistibil, așa cum stă așezată pe masa mea de scris, ademenindu-mă cu coperta hazlie și cu strașnica idee de a fi solicitat colaborarea graficienei Adelaida Mateescu, artistă care a ilustrat pe un ton comic situațiile dezvăluite de autoare în textele sale. La modul mărturisit, Veronica Pavel Lerner îndrăgește genul prozei umoristice, dacă ar fi să reținem din schița Dintr-una-ntr-alta, cu sonor că, aflată într-o sală de așteptare la medic, ea scoate din poșetă volumul Ioanei Pârvulescu Întoarcere în secolul 21. “Scrise alert și cu un umor de bună calitate,-se confesează scriitoare canadiană- textele m-au scos din frica provocată de orice vizită la doctor. Îmi place s-o citesc pe Ioana Pârvulescu, mă regăsesc în paginile ei”(p.113) Nu altceva își propune autoarea volumului Disonanțe de bon-ton, decât să consoneze cu cititorii ei, care să se regăsească în năstrușnicele ei relatări. Ca și mine, nu mă îndoiesc că mulți dintre lectorii volumului își vor reaminti textele citite în „Observatorul” de la Toronto sau în revista literară online “LaPunkt”. Dar tentația de a le reciti așa cum ele se află așezate cu o logică tematică ce le potențează sensul este un izvor de încântare. Așa le-am reluat eu, cu bucuria de a nu putea să mai las cartea din mână, ispitită de observațiile percutante și de inteligența unor remarci, prea numeroase ca să le dezvăluim aici. Lăsăm cititorilor satisfacția de a le întâlni și savura în paginile noului volum al scriitoarei. Nu rămâne decât să-l asigurăm că genul prozei subtil umoristice este între cele foarte dificil de realizat, iar cartea de față este o izbândă în acest sens. Deși le citisem rând pe rând în pagini de revistă, schițele Veronicăi Lerner m-au impresionat mult mai puternic atunci când le-am reluat în buchet. Impactul lor a fost mult mai puternic, iar ideea autoarei de a le așeza în volum o socotesc excelentă.

Față de cărțile anterioare Miniaturi de dincolo de Ocean, 2000, Gânduri printre rânduri, 2001, Binecuvântatul prezent 2006, Oameni pe care i-am cunoscut 2015 și Oameni-Repere-Mărturii, 2018, apariții care atestă în sine o prolificitate remarcabilă fie că autoarea scrie poezie sau creează proză, Veronica Pavel Lerner nu se dezminte, literatura Domniei Sale pivotează pe realitatea trăită direct. De aici și valoarea autobiografică-memorialistic a prozei sale. Continue reading „Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner” →

Anca SÎRGHIE: În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza

În orașul spaniol Zaragoza am poposit într-o seară de vară caniculară, taxiul rulând dinspre anostele periferii smulse unei zone semideșertice spre centrul care nu și-a arătat nici el frumusețea, ci doar scrisul pe pereții incendiați în răstimpuri de lumina neoanelor. Nerăbdătoare să văd totul chiar de la primul contact, am constatat că nu întâlnisem în cale nimic din luxul barocului spaniel, la care visam, sau al artei mudejar, cu care îi binecuvântaseră arabii pe spanioli în 800 de ani de dominație în Peninsula iberică. Și apoi, după ce vizitasem Madridul, Barcelona, Granada, Valencia, Sevilla, Algesiras, Cadiz și Cordoba, (nici nu am enumerat orașele Galiciei, văzute și ele în descinderile mele anterioare în Spania), ei bine, ce mai putea să-mi ofere deosebit Zaragoza, unde eu veneam acum pentru un congres internațional la Universitate? Privind programul ediției a XVI-a a ISSEI, renumit prin manifestările științifice care pun în dialog universitari din toate colțurile lumii, de la China și Australia, la Africa de Sud, Norvegia, Rusia, S.U.A., Spania și altele, emoția mi-a crescut la constatarea că eram singura invitată din România care a reușit să participe. Sosiseră Theodor Damian, profesor la Metropolitan College din New York, și Anca Pop care venea de la o universitate britanică, dar din țară nu mai era nimeni, ceea ce simțeam că mă obligă enorm. Tema comunicării mele „The Romanian National Identity as r eflected in Mihai Eminescu’s Poetry” urma să familiarizeze pe participanții secțiunii moderate de profesorul Th. Damian cu idealul de unitate a poporului român, ilustrat de cel mai mare poet al său, o noutate pentru cei mai mulți. De succes a fost ideea de a oferi în exemplare pe hârtie un rezumat însoțit de portretul lui Eminescu și cu harta provinciilor istorice reunite la 1 Decembrie 1918. Încântată să-l primească a fost și organizatoarea Congresului ISSEI, dr. Edna Rosenthal din Israel, care mi-a mărturisit-ce surpriză!- că mama ei era româncă.

Totuși, un preludiu turistic de o zi nu era de refuzat. La Zaragoza, al cincilea oraș spaniol, cu peste 800.000 de locuitori, bucuria mea era să reîntâlnesc Ebro, fluviul iberic ce, alături de Guadalquivir, se distinge perfect din avion. Dar nu bănuisem la prima descindere în Spania că, pe caniculă estivală, ele sunt singurele cursuri de ape ce rezistă căldurii de foc, pe când alte râuri seacă pur și simplu. Interesant este că Ebro a înregistrat în istorie revărsări catastrofale și avusese un port pe vremea colonizării romanilor. Între alții, pictorul Velazquez i-a consacrat o pictură, pe care am văzut-o la Muzeul Prado din Madrid. Este greu de imaginat asemenea caniculă ce trebuie să dispere pe turiști, gândeam eu, pășind spre hotelul din Plaza d’España unde eram cazată.

A doua zi, protejată de o cremă antisolară, am luat-o la pas prin centrul orașului, țintind spre marile biserici, ce păstrează frumusețile barocului, purtate prin timp în vechea capitală a Aragonului, care se mândrește și azi cu istoria sa glorioasă. Înființat de romanii colonizatori, atestați în situri arheologice și – atât de surprinzător – de o statuie uriașă a lui Caesar August, așa cum este înglobată într-un centru comercial pe înălțimea a două etaje, astfel că mâna împăratului întemeietor se odihnește pe balustrada etajului superior (idee șocantă și total neinspirată!), orașul aflat la răscrucea drumurilor dintre Madrid, Barcelona și Valencia este o destinație turistică ofertantă. Despre faima folclorului său, nutrit din sevele câtorva culturi, ce se îngemănează semnificativ în palate-muzeu, ca Alhaferia, spre exemplu, aș dori să aflu mai multe, cândva, dar nu de data aceasta, când ținta mea este științifică și programul Congresului va fi încărcat la maxim, zi după zi. Înțeleg ce interesantă este și gastronomia sa, ceea ce constat că devine și în câteva orașe din România un laitmotiv al inițiativelor de promovare turistică în ultimii ani. O idee inspirată și practică, așadar cu bătaie lungă. Dar înainte de toate, dintre numeroasele obiective turistice și culturale, (dacă ascultăm sfatul ghidului turistic, ar fi cel puțin 10 ținte distincte) va trebui să-mi aleg la Zaragoza pe cele mai tentante, pentru ca să am ,,o experiență spaniolă de neuitat”, cum promite același ghid.

Abia depășind Mercado de Zaragoza, odată intrată în Plaza del Pilar, tentațiile curg-lanț. Nu pot face altă alegere pentru început decât să întru în Bazilica Nuestra Señora del Pilar, unde liturghia este în plină desfășurare. M-am liniștit rugându-mă, după atât zbucium al pregătirilor de călătorie din ziua precedentă. În majestuoasa biserică se întrec în strălucire capele diferite, fiecare cu credincioșii ei. Am ascultat predica preotului, dar nu m-am putut abține să nu întreb în șoaptă pe o doamnă, îngrijit vestimentată, unde se află fresca lui Goya, pictorul care între septembrie 1780 și februarie 1781 a decorat într-un stil academic tema Maria, mama martirilor. Pentru că singură nu mă puteam orienta între cele 11 cupole ale bisericii cu 4 turle, speram că localnicii știu precis ce comori artistice există pe pereții bazilicii lor. Doamna nu știa, dar nici nu accepta să rămână datoare în fața întrebării mele, așa că a scos un ,,telefon deștept” și imediat mi-a arătat pe micuțul ecran imaginea dorită. Ca să văd acea lucrare în realitate, trebuia să trec în spatele altarului, unde erau alte capele. Doamne, dar cum să mă descurc? Nu aveam de ales, așa că după ce am luat cuminecătura catolică, m-am oprit la altarul unde este plasată statuia din lemn negru a Fecioarei Maria, așezată pe stâlpul de jasp, cea care prilejuiește atâtea pelerinaje, când credincioșii formează adevărați minți de flori, marcând amintirea singurei arătări între pământeni, spune legenda, a Señorei în anul 40 d. Hr., ea cerând sf. Iacov, căruia i-a dăruit statuia și coloana de jasp, să ridice o biserică închinată ei. Sus, în frescele cupolei de la Corul mic, am întrezărit pictura lui Goya mult căutată, dar se afla prea departe ca să-i pot vedea detaliile. Tot telefonul doamnei era mai clar și exact.

Norocul a fost ca, invitată de familia prof. Damian, după Congres să vizitez în Fuendetodos, satul natal al lui Goya, cele 3 spații expoziționale, pornind de la casa natală a pictorului și completând cu muzeul gravurilor, ce se mândrește cu lucrări originale, și cu sala Ignacio Zuloaga, toate așezate pe aceeași Calle la Alfondiga, împodobită cu ghivece de flori. Foarte convingătoare prin șocanta fantezie funebră și caricatural-umoristică, lucrările lui Goya m-au impresionat, de altfel, și în muzeul din centrul orașului Zaragoza. Satul lui natal, abia cât o palmă de loc, așezat într-o înfundătură de dealuri golașe, poate umili, gândeam eu, Rășinariul sibian, dacă avem în vedere că pe lângă centrul muzeal, în onoarea pictorului spaniol s-au ridicat două busturi, atât de diferite ca stil. Pe când, m-am întrebat cu tristețe, se vor deschide și în vecinătatea Sibiului muzeele pe care poetul Octavian Goga și gânditorul Continue reading „Anca SÎRGHIE: În inima de foc a Spaniei, la Zaragoza” →