Anatol COVALI: Forfotă

Forfotă

 

Înfloresc primăverile mele
în livezi ce în suflet le port
când în chip de icar, către stele,
orice vis zboară fără efort.

 

Codrii dragi de zefir se-nfioară
foşnind tandri în inima mea,
când încep ghiocei să apară,
ignorând orice frig şi-orice-nea.

 

Simt în gânduri şi-n trup dans de focuri
care ruguri în ele aprind,
luminând înnoptatele locuri
unde-ascult al speranţei colind.

 

E o forfotă plină de viaţă,
o-nviere a tot ce iubesc,
o ciudată schimbare la faţă,
un miracol superb şi firesc

————————————–

Anatol COVALI

București

15 octombrie, 2018

Anatol COVALI: Râd şi plâng

Râd şi plâng

 

Mai visez că sunt privighetoare
şi că zbor zglobie spre înalt,
că din ceata mea de căprioare
se desprinde tinerescu-mi salt.

 

Mă mai văd ţâşnind din roi de fluturi
ca să sorb parfumul unei flori
şi vibrez în mii de începuturi
când şi-n miezul nopţii găsesc zori.

 

Am în sânge pajişte-nflorită
şi mă-mbăt de-al ei parfum superb.
Nu îmi pasă ce scrie-n ursită
şi-mi zidesc castele-n orice verb.

 

E în mine-atâta bucurie
când din plai de ţel buchete strâng,
şi-mbătat de tot ce reînvie
mă trezesc uimit că râd şi plâng.

————————————–

Anatol COVALI

București

14 octombrie, 2018

Anatol COVALI: Vine…

Vine…

 

Vine iubirea şi mă întreabă
cu glas de înger, blând, cristalin:
De ce e-n tine atâta grabă
când parcurgi drumul dat de destin?

 

Vine speranţa zâmbind şi-mi spune
cu şoapte care sirene par:
Crede în mine şi o minune
plină de farmec îţi dau în dar.

 

Vine-mplinirea şi îmi alintă
visuri şi gânduri, în timp ce-ascult
săgeţi albastre vibrând în ţintă
şi promiţându-mi un nou tumult.

 

Vine dorinţa, mă ia de mână
şi dăm o raită prin zbor voios,
ea preschimbată-n superbă zână,
eu părând umbra lui Făt-Frumos.

————————————–

Anatol COVALI

București

13 octombrie, 2018

 

 

Anatol COVALI: Dar acum…

Dar acum…

 

Mă opresc privind mereu în urmă
şi revăd urcuşul meu bizar,
care chiar dacă-n curând se curmă
va sfârşi făcând din pisc altar.

 

A fost greu. Destinul n-a fost darnic.
Pe poteci mi-a pus abrupte stânci.
Deseori vedeam că e zadarnic
zbuciumul din luptele pe brânci.

 

Dar acum în urma mea sunt norii.
Ceru-ntreg e un azur imens.
Împlinirea îmi inundă porii
şi mă simt nucleu încins de sens.

 

Şipotele lacrimilor mele
au secat demult şi-n locul lor
îşi trimite undele spre stele
al iubirii răcoros izvor.

————————————–

Anatol COVALI

București

12 octombrie, 2018

Anatol COVALI: Şi pricep

Şi pricep

 

Mii de speranţe în sentimente
pe când în iureş clipele trec
şi-n vânzoleala ce în prezent e
nu iau în seamă niciun eşec.

 

Soarta ne-aduce ca să ne pună
pe fiecare unde-i menit
dându-ne-o viaţă care e bună
sau rea ,cum este tot ce-am trăit.

 

Privesc în urmă cu încântare
parcursul vieţii ajuns un strop,
înţelegând că orice-ncrâncenare,
întotdeauna avut-a scop.

 

Şi pricep asăzi rostul , menirea
ce au dat roade pe-al vieţii trunchi,
spre-a nu mă-ntoarce în nemurirea
care mă-aşteaptă, trist şi-n genunchi.

————————————–

Anatol COVALI

București

11 octombrie, 2018

Anatol COVALI: Recapitulare

Recapitulare

 

Să recapitulăm ce au făcut
toţi comuniştii care-au fost în frunte
şi care-s vinovaţi că ne-am zbătut
şi-am suferit în vremuri aspre, crunte.

 

Au aservit şi ţară şi popor
unor străini barbari veniţi de-aiurea,
care văzând în jur cozi de topor
i-au pus să-i taie patriei pădurea.

 

Dorind să fie domni, şi-au omorât
şi fraţii şi părinţii şi nepoţii,
vârându-se în crime pân` la gât,
fiind părtaşi şi vinovaţi cu toţii.

 

Erau analfabeţi şi nu puteau
ca să suporte oamenii cu carte
ce prin prezenţa lor îi umileau
şi-atunci cu ură i-au trimis la moarte.

 

S-au instalat în vile, alungând
proprietarii dezbrăcaţi în stradă,
doar în câteva clipe ajungând
dintr-un gunoi infect,protipendadă.

 

I-au obligat cu forţa pe ţărani
să-şi dea comoara ce mai preţioasă,
pământul sfânt, şi doar în câţiva ani
au spulberat a ţărănimii clasă.

 

Au construit uzine care-au fost
ghetouri unde biata ţărănime
era pusă la muncă fără rost,
primind tot timpul nişte lefi infime.

 

Ca nimeni să nu-ncerce un protest
au instalat în ţară prin teroare
un nou ev mediu jalnic şi funest
ce l-a-ntrecut pe primul ca oroare.

 

Dorind să fie numai ei stăpâni
au alungat din ţară Monarhia,
care dintotdeauna la români
a fost la fel de sfântă ca şi glia.

 

Şi s-au suit pe tronul ei trufaşi,
convinşi că tot ce vor li se cuvine,
în timp ce ei erau doar nişte laşi
ce se.nchinau unei puteri străine.

 

Inculţi şi idioţi au tăbărât
cu furie dementă pe Cultură,
căci le stătea lumina ei în gât
şi-i îngheţa superba ei căldură.

 

Au vrut să fim egali,când ei erau
mereu de-asupra noastră cu trufie,
fiindcă în timp ce dânşii huzureau
noi ne zbăteam în cruntă sărăcie.

 

Ne-au obligat să facem din ei cult,
să ne-nchinăm la ei ca la icoane.
Nemulţumiţi doreau mereu mai mult,
iar noi le-ndeplineam orişice toane.

 

Au construi cazărmi în care-am stat
în frig şi-n întuneric ca în peşteri,
cu care peste tot s-au lăudat,
că-n laude au fost întruna meşteri.

 

Atei fiind s-au năpustit turbaţi
ca să dărâme sfintele biserici
şi groaznic e că au fost ajutaţi
şi de trădarea unor josnici clerici.

 

Cinczeci de ani am stat cu toţi aici
ca-n cea mai odioasă închisoare,
răbdând pe-obraji al umilinţei bici,
călcaţi fără de milă în picioare.

 

Am suportat ca un hidos cretin
şi cea mai mizerabilă cretină
să terfelească-al nostru sfânt destin,
să pângărească nobia-i lumină.

 

Pe-acest tiran,pe-acest cumplit infam
încep acum să îl regrete unii !
Îl plâng cei care-au stat în al lui ham,
doar profitorii , proştii şi nebunii.

 

Prea am iertat uşor, prea des uităm
întruna de la mână pân` la gură
şi pe călăii noştri îi lăsăm
să ne distrugă cu-a lor cruntă ură.

 

După ce ani în şir tristul noroc
ni l-au spurcat în cloaca lor murdară,
le-ngăduim acum să-şi bată joc
de noi şi de această sfântă Ţară !

 

Atuncea va fost frică. Dar acum ?
De ce tăceţi,de ce răbdaţi întruna
ca pe al vieţii voastre jalnic drum
să tropăie cruzimea şi minciuna ?

 

Chiar nu vedeţi că tot aceiaşi sînt,
că şi-au schimbat doar blana peste noapte,
că n-au nici azi în ei nimica sfânt
şi că miros de sânge-ale lor fapte ?

 

Iertaţi de vreţi. Dar nu uitaţi că ei
sunt cei ce v-au adus în starea asta,
că aceşti cruzi şi ticăloşi mişei
întruchipează pe deplin NĂPASTA !

1993

————————————–

Anatol COVALI

București

Anatol COVALI: Moartea

Moartea

Poezie scrisă în anul 1953, când aveam 14 ani !

 

Mi-a bătut aseară moartea-n geam
zornăindu-şi lâncedele-i oase.
Pregătit eu însă nu eram
şi-am rugat-o-un pic să mă mai lase,

 

căci doream nainte ca să fiu
pe un alt tărâm în pribegie,
o scrisoare ţie să îţi scriu
ca să ştii că plec pentru vecie.

 

Însă când scrisoarea terminam
şi porneam s-o dau recomandată,
moartea mi-a bătut din nou în geam
şi mi-a spus : Te-amân pe altădată.

 

S-ar putea ca să nu mai revină.
Vestea ce-am aflat m-a bucurat.
A călcat-o-aseară o maşină
şi se pare că a decedat !

————————————–

Anatol COVALI

Anatol COVALI: Triolete

O, ţară umilită

 

O, ţară umilită şi sărmană,
cum râd de tine cruzii profitori
ce şi-au făcut din trupul tău dugheană.

 

O, ţară umilită şi sărmană,
de ce accepţi ca rană după rană
şă-ţi supureze-n trup dându-ţi fiori ?

 

O, ţară umilită şi sărmană,
de ce nu-ncerci să urci, ci doar cobori ?!

 

Dezastrul

 

Dezastrul care ni se-ntâmplă nouă
provine din noi înşine, căci noi
zăpada o iubim scuipând pe rouă.

 

Dezastrul care ni se-ntâmplă nouă
e fiindcă râdem când durerea plouă
şi ne-ntristăm când soarele e-n toi.

 

Dezastrul care ni se-ntâmplă nouă
e că înaintăm dând înapoi.

 

O clipă ne-am născut

 

O clipă ne-am născut, şi am murit
ca-ntotdeauna-n următoarea clipă,
când din izbânzi chiar noi ne-am izgonit.

 

O clipă ne-am născut, şi am murit
fiindcă- acest neam nu este fericit
decât trăind în veşnică risipă.

 

O clipă ne-am născut, şi am murit
după ce-am rupt şi ultima arìpă.

 

În jurul meu

 

În jurul meu e numai răstignire,
clipă de clipă moare un Iisus
ce se jertfeşte-ntruna din iubire.

 

În jurul meu e numai răstignire,
un plâns înnăbuşit, o tânguire
care atâtea ar avea de spus.

 

În jurul meu e numai răstignire,
şi niciun răsărit, ci doar apus

 

Am înţeles

 

Am înţeles contemporani că teama
de profitori v-a făcut surdomuţi
şi ştiu cât de cumplită v-a fost drama.

 

Am înţeles contemporani că teama
v-a frânt, dar nu-nţeleg de ce-n infama
tăcere staţi şi-acum orbi şi tăcuţi.

 

Am înţeles contemporani că teama
vă e , se pare, una din virtuţi.

 

Realitatea crudă

 

Realitatea crudă mă-nspăimântă,
mizerie, mizerie şi greu
şi noi cu deznădejdile la trântă.

 

Realitatea crudă mă-nspăimântă,
când văd c-această ţară e înfrântă
chiar de ai ei copii iubiţi mereu.

 

Realitatea crudă mă-nspăimântă,
când în ea-L văd plângând pe Dumnezeu.

————————————–

Anatol COVALI

București

6 octombrie, 2018

Continue reading „Anatol COVALI: Triolete”

Anatol COVALI: Triolete

Vom re-nvăţa ?

 

Vom re-nvăţa cândva să fim puternici,
să nu mai stăm bicisnici la răscruci
cu mâna-ntinsă către-atotputernici ?

 

Vom re-nvăţa cândva să fim puternici
gonind pe-aceşti stăpânitori nemernici,
ce ne condamnă să murim pe cruci ?

 

Vom re-nvăţa cândva să fim puternici,
să devenim pentru un timp haiduci ?…

 

E-un strigăt nefiresc

 

E-un strigăt nefiresc tăcerea voastră.
Eu îl aud, dar voi nu-l auziţi
cum spintecă-a speranţei boltă-albastră.

 

E-un strigăt nefiresc tăcerea voastră,
în timp ce moartea râde la fereastră
când voi dormiţi de spaime năuciţi.

 

E-un strigăt nefiresc tăcerea voastră,
când surdomuţi continuaţi să fiţi.

 

În resemnarea

 

În resemnarea asta colectivă
sunt plin de lacrimi şi mă vreau un plâns
care să aibă forţă explozivă.

 

În resemnarea asta colectivă
voi fi întotdeauna împotrivă
de-a sta în lanţuri şi de a fi constrâns.

 

În resemnarea asta colectivă
numai risipă de tristeţi am stâns.

 

Fiinţa mea

 

Fiinţa mea-ntristată se revoltă
zărind cum printre lacrimi şi dureri
puterea se preumblă dezinvoltă.

 

Fiinţa mea-ntristată se revoltă
când vede cum a neamului recoltă
e împărţită-n câteva averi.

 

Fiinţa mea-ntristată se revoltă
de-această goană către nicăieri.

 

S-a prăbuşit

 

S-a prăbuşit în mine universul
prezentului şi-am început să plâng
privind ce-împiedicat ne este mersul.

 

S-a prăbuşit în mine universul
când am văzut ce gol şi jos e ştersul
cer unde şi luceferii se frâng.

 

S-a prăbuşit în mine universul
când vede-n loc de codrii un biet crâng.

 

Detest

 

Detest această pătură meschină
ce se îmbuibă din al nostru vis
şi pângăreşte-a patriei lumină.

 

Detest această pătură meschină
şi fără scrupul, care e de vină
că viitorul porţile şi-a-nchis.

 

Detest această pătură meschină
care-al spernţei suflet l-a ucis.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 octombrie, 2018

 

Continue reading „Anatol COVALI: Triolete”

Anatol COVALI: Triolete

Şi poezia mea

 

Şi poezia mea e azi bolnavă.
De-atâtea suferinţe şi tristeţi
nu poate fi frumoasă şi suavă.

 

Şi poezia mea e azi bolnavă,
se scurge-n gânduri dure, ca o lavă,
repovestind durerea-acestei vieţi.

 

Şi poezia mea e azi bolnavă,
dar e şi-o tolbă plină de săgeţi.

 

Mi-e dor de vertical

 

Mi-e dor de vertical, urăsc cocoaşa
şi mersul în genunchi şi resemnat.
Vreau să-mi smulg ştreangul şi să rup cravaşa.

 

Mi-e dor de vertical, urăsc cocoaşa
şi sunt sătul până în gât de laşa
răbdare care m-a încorsetat.

 

Mi-e dor de vertical, urăsc cocoaşa
pe care singur m-am crucificat.

 

E viscol

 

E viscol şi nămeţii cresc întruna.
E frig şi dârdâim în suferinţi.
Parcă-i o iarnă pentru totdeauna.

 

E viscol şi nămeţii cresc întruna,
dar nouă ca oricând, ne e totuna,
nu îndrăznim să ne ieşim din minţi.

 

E viscol şi nămeţii cresc întruna,
aproape ne-au răpus ,dar stăm cuminţi.

 

Vreme

 

Vreme de grea şi cruntă silnicie,
stupidă vreme care ne-nconjori
şi printre noi te-agiţi ca o stafie.

 

Vreme de grea şi cruntă silnicie,
când viitorul e în agonie,
dar noi privim spre el nepăsători.

 

Vreme de grea şi cruntă silnicie,
când greu e să trăieşti şi-uşor să mori.

 

Drumul acesta

 

Drumul acesta fără sens ne-omoară,
am obosit mergând pe el mereu
numai prin gropi şi-n spate cu povară.

 

Drumul acesta fără sens ne-omoară
şi nimeni nu-l scurtează, nu-l repară
când zi de zi devine tot mai greu.

 

Drumul acesta fără sens ne-omoară
şi-L îngrozeşte şi pe Dumnezeu !

 

Nu-i niciun semn

 

Nu-i niciun semn că o să fie bine.
Dintr-un mai rău intrăm în alt mai rău
şi-n jur vedem doar lacrimi şi suspine.

 

Nu-i niciun semn că o să fie bine.
Durerea nu-ncetează să domine
şi spart e al speranţei zurgălău.

 

Nu-i niciun semn că o să fie bine.
Ne prăbuşim din hău într-un alt hău.

————————————–

Anatol COVALI

București

4 octombrie, 2018

Continue reading „Anatol COVALI: Triolete”