Mai apoi mii de gânduri în stoluri
ce-şi fac cuiburi în sufletul plin
de noroaie, dar şi de pârjoluri
care-n grabă cenuşă devin.

Deodată ţi-e inima tristă
când priveşte ai vieţii cocori
părăsind un trecut ce există
doar în scrumul întâilor zori.

Şi vin clipe. Nu stoluri, ci una
câte una, speriate că văd
că şi-n sufletul tău e furtuna
care-n inimă face prăpăd.

————————————–

Anatol COVALI

București

25 octombrie, 2018

Mi-a rămas o speranţă. Acarul
mi-a şoptit că există-un triaj
unde-aşteaptă plecarea marfarul
ce pe şine devine miraj.

Va opri?… Sau în chip de nălucă
am să-l văd cum se pierde în zări
nedorind aşteptarea-mi s-o ducă
şi s-o lase într-una din gări.

Mai aştept… Trenuri trec… Somnul vine
şi adorm obosit, pe peron,
visând cum zboară-n iureş pe şine
trupul meu prefăcut în vagon.

————————————–

Anatol COVALI

București

24 octombrie, 2018

Îi simt prezenţa în respiraţii,
I-aud în sânge glasul divin,
prin orice fibră trece-n vibraţii
luminând noaptea-mi cu-al Său senin.

Suflă în norii ce-mi umbresc bolta,
mângâie tandru noii mei zori
şi îmi zâmbeşte când în recolta
ce-mi creşte-n suflet mângâie flori.

Nu lasă răul să mă înhaţe
ca de durere să fiu înfrânt.
Când trist mă vede, mă ia braţe
şi mă îndeamnă să râd, să cânt.

————————————–

Anatol COVALI

București

23 octombrie, 2018

Se peridă spre culme nimicuri
părând miei, dar având colţi de lup,
parvenind prin furt şi şiretlicuri
şi-ahtiate să sfârtece-n grup.

Cea mai rea şi-ordinară scursură
a acestui neam bun şi umil,
dintr-o vreme ne scuipă cu ură
mârâitul mereu inutil.

Nu le pasă de tragicul geamăt
scos din lacrimi de trişti pui de lei
şi ignoră revolta în freamăt
fiindcă-ntruna se cred dumnezei.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 octombrie, 2018

Am în nucleul fierbinte spaţii
în care creşte un viu frământ
într-o risipă de noi vibraţii
din altă lume, din alt pământ.

Trecerea scurtă, plină de-oprelişti
va fi risipă spre infinit
ca să rodească în noi privelişti
din anotimpul înmugurit.

Nu-mi pasă noapte de-a ta scânteie
când ştiu că drumul spre veşnicii
va fi o lungă cale lactee
care sub paşii-mi va străluci.

————————————–

Anatol COVALI

București

21 octombrie, 2018

Arderea vie piere-n cenuşă,
clipe bătrâne în cârje vin,
iar resemnarea ca o căpuşă
îmi soarbe vlaga şi-mi dă venin .

Ceasul din urmă-i tot mai aproape,
corbii lui negri îmi dau ocol
în timp ce-ngheaţă lacrimi sub pleoape,
iar prin artere curge nămol.

Mi-a dat destinul o grea osândă
când în tranşee-adânci m-a vârât,
primind porunca de-a sta la pândă
fără să spună de ce şi cât.

————————————–

Anatol COVALI

București

20 octombrie, 2018

Viaţa are-alt sens în alte sfere,
alte forme şi dimensiuni.
Doar aici, cu marea Sa putere,
Dumnezeu a-nfăptuit minuni.

Voi pleca sorbit de constelaţii,
caerul luminii să îl torc,
dar cât timp am să colind prin spaţii
voi visa mereu c-o să mă-ntorc.

Ştiu că iar voi hohoti-n durere,
că voi sta-n genunchi adeseori,
dar nu-mi pasă dacă e-nviere
clipa când te naşti în loc să mori.

————————————–

Anatol COVALI

București

19 octombrie, 2018

Nu mă mai miră că sunt un altul
care se simte-n mine stăpân,
în zbor frenetic schimbându-mi saltul
şi-n flori superbe stogul de fân.

Stinsele mucuri sunt mândre ruguri
care-şi înalţă arderea-n cer,
ca niciodată de-acum în cruguri
să nu mai fie umbre şi ger

Codrii-s un foşnet de bucurie
apele cântă, aeru-i plin
de tari miresme şi armonie
când nu ştiu dacă plec sau revin.

————————————–

Anatol COVALI

București

18 octombrie, 2018

În văzduh mă doresc curcubeie
ce ar vrea să-mi devină veşmânt
şi din slavă chiar Calea Lactee
se oferă să-mi fie pământ.

Trupul meu nu mai dârdâie-n geruri,
simt în gânduri un foşnet de glas
ce-mi descrie imensele ceruri
unde-odată voi face popas.

Şi în inima mea mii de ruguri
din lumina speranţei se-aprind
când pe ramuri,din noii mei muguri
albe flori privesc lumea zâmbind.

————————————–

Anatol COVALI

București

17 octombrie, 2018

Viaţa care este o părere,
şi-n neant se spulberă oricum,
seamănă mai mult c-o adiere
şi-o cărare-n loc de-un mare drum.

Viaţa-n care nu schimbăm o iotă
şi-o trăim aşa cum ne e dat,
uneori ne pare o golgotă,
alteori rai binecuvântat.

Viaţa – dar divin sau o năpastă,
când cu gândul Său, Cel drept şi Sfânt,
a creat-o din a morţii coastă !…
Suflet întrupat ori doar pământ ? …

————————————–

Anatol COVALI

București

16 octombrie, 2018