decembrie mormânt de conştiinţă,
decembrie celulă şi instanţă,
decembrie ajuns o simplă zdreanţă,
decembrie prisos de neputinţă,

decembrie cu lacrimi şi mâhnire,
decembrie ucis de resemnare,
decembrie care s-a vrut iubire,

decembrie ajuns un oarecare,
decembrie, decembrie… Când oare
decembrie va fi şi izbăvire?!…

1993

————————————–

Anatol COVALI

București

Mai sus n-am cum
să urc ne-naripat,
în jos nu-i niciun drum
ca să-l străbat.

Numai căzând
şi sfâşiat de stânci
mă mai văd străbătând
văile-adânci.

Dar nu-ndrăznesc
în neştiut să sar
şi să devin firesc
un nou Icar.

Încremenit
într-un frământ enorm
mă zbat necontenit
să nu adorm.

Doar de senin
să fiu mereu atras
în tot acest puţin
ce-a mai rămas.

————————————–

Anatol COVALI

București

3 decembrie, 2018

ce sunt în jur puzderii.
Nepăsător mă lasă
şi ceaţa grea şi deasă
de la mijlocul serii.

E frig? Ei şi ce dacă.
Am să aprind în mine
pădurile-mi virgine
şi frigul o să treacă.

Speranţele se-neacă
în lacurile-alpine?
Le fac să fie-albine
şi eu devin prisacă.

Încearcă cruda soartă
să-mi fie împotrivă?
Găsesc eu o eschivă,
o-ntredeschisă poartă.

Destinul nu mă iartă
şi-mi dă câte-o derivă?
M-agăţ de-o perspectivă
şi-l pun să facă artă.

Nu poate să mă-nfrângă
nimic din lumea asta!
Pot face ca năpasta
de propriu-i rău să plângă.

Vor mulţi să mă constrângă,
dar îi desfid cu vasta
speranţă-entuziastă,
cen veci n-o să se frângă !

————————————–

Anatol COVALI

București

2 decembrie, 2018

În sfârşit pot azi pricepe
de ce am alte limanuri
şi regretele-n noianuri
nu mai pot să mă înţepe.

Vreau ca trista mea ursită
să înceapă să zâmbească,
lumea-mi să fie firească
şi s-o văd mai împlinită.

Pe-a speranţelor orbită
noi luceferi să roiască
şi s-arunc urâta mască
ce pe chip mi-a fost cioplită.

Simt deodată-o sevă nouă
în întreaga mea fiinţă.
Din tristeţi şi umilinţă
nu mai ninge, nu mai plouă.

A iubirii sfântă rouă
a stins orice suferinţă
şi când dau din prisosinţă,
dau cu mâinile-amândouă.

Parcă-s altul dintr-odată.
Am alt ţel. Altă putere.
Nu-mi mai pasă de durere.
Orice clipă e bogată

şi o simt ca pe-o răsplată
pentru că îmi las să spere
viaţa ce-n îngenunchere
nu o să mai stea vreodată.

————————————–

Anatol COVALI

București

1 Decembrie, 2018

de care se agaţă
penultimele-mi ţinte,
elanul din cuvinte
ce să trăiască-nvaţă.

Stau clipele la pândă
uitându-se speriate
cum ritmul morţii bate
în ornic de osândă,

sperând într-o dobândă
de generozitate
de la eternitate,
spre-a ţese o izbândă.

În iureş de frământuri
privesc cu jind spre piscuri
şi urc chiar de sunt riscuri
şi suflă aspre vânturi.

Prefac geamătu-n cânturi
când ucigaşe pliscuri
îmi sfarmă obeliscuri
nălţate în avânturi.

Mai sunt cărări spinoase
de străbătut pe munte.
Din când în când o punte
arunc peste crevase.

Potecile rămase
încearcă să mă-nfrunte,
dar sufletul e-n frunte
şi nu o să mă lase.

————————————–

Anatol COVALI

București

29 noiembrie, 2018

Nu mai e nimic fierbinte,
orice-ntreg e bucăţele.
Lacrimile doar sunt grele
şi aducerea aminte.

Străbat trist poteci uitate,
care-ntruna se înfundă
încercând ceva să-ascundă
după crengile uscate,

ce le-nlături doar tăiate,
căci din ce în ce abundă
într-o linişte profundă,
tragică singurătate.

Caut şi găsesc comoara.
Ochii-îmi ard de-a ei splendoare.
Mângâi tandru fiecare
sunet ce-l dă piatra rară.

Dimineţi în a mea seară
se-mbulzesc nerăbdătoare
să-aprindă mistuitoare
ruguri de speranţă iară.

Dar bufneşte-un plâns amarnic
în deşertul din fiinţă
văzând cum cu prisosinţă
prea târziu destinu-i darnic,

că degeaba eu sunt harnic
şi în toate ard dorinţă,
când tăcerea e sentinţă
iscălită de zadarnic.

————————————–

Anatol COVALI

București

28 noiembrie, 2018

viaţa se ţinea de glume,
îmi punea în drum tempeste,
mă forţa să urc pe creste
cât mai şui, pline de brume.

Împăratu-îmi poruncise
să-i aduc fata răpită,
ce fusese fericită
şi mereu plină de vise.

Trebuiau jivini ucise
după ce era găsită,
lupta se-anunţa cumplită
şi dădeam de căi închise.

Caut de atunci întruna,
însă n-am găsit castelul.
Am uitat scopul şi ţelul,
cornu-i spart şi nu mai sună.

Zilnic dau de o furtună,
tot mai slab îmi este zelul
şi a ruginit oţelul
spadei doar de joacă bună.

Poate fata are-o droaie
de copii şi nu-i mai pasă
de-mpăratul ce acasă
arde-n dor ca o văpaie.

Şi eu merg prin frig, prin ploaie,
prin pădurea tot mai deasă
cu-o poruncă ce m-apasă
şi-o simt jar în măruntaie.

————————————–

Anatol COVALI

București

27 noiembrie, 2018

şi sânger în rutine
iubirea ta brumată
atât de des cântată
când nu puneam surdine.

O boare din iubire
în mintea mea adie
şi eşti la fel de vie
ca-n orice amintire

ce nu e tânguire,
ci blândă armonie,
motiv de bucurie,
prilej de fericire.

În sânge-îmi cântă-ntruna
fantastice orchestre
şi văd cum în ferestre
cu raze-îmi bate luna

.
Ating cu-un zâmbet struna
care cânta terestre
vibraţii noi, măiestre,
vii pentru totdeauna.

Nu mai pleca. Aceste
mirabile prezenţe
sunt pline de esenţe
de pe ciudate creste

unde iubirea este,
în orice exisenţe,
chiar şi-mbrăcată-n zdrenţe,
o splendidă poveste.

————————————–

Anatol COVALI

București

26 noiembrie, 2018

n-o muşcase fiara-n
care lăcomia,
ura, duşmănia
erau seculare.

Dar pe buletinul
de identitate,
pe certificate,
nu a scris vecinul

că-mi încep destinul
în străinătate,
ci românul frate,
slugărind străinul.

Patria-i latină,
limba de asemeni,
însă ai mei semeni
spun că-am rădăcină

în ţară străină,
când ei sunt fraţi gemeni
cu cei lor asemeni,
ce-ntre hoţi suspină.

Inima din mine
bate româneşte,
mintea mea gândeşte-n
armonii latine,

sângele din vine
nu cântă, doineşte,
sufletu-ndrăgeşte
plaiuri carpatine.

————————————–

Anatol COVALI

București

25 noiembrie, 2018