De-atunci aştept, dar nu-s luat în seamă
decât de arşiţi şi de gerul crunt
şi a-nceput de-un timp să-mi fie teamă
că lucrătorii cred că piatră sunt.

Văd cărămizi nearse sau crăpate
ce huzuresc în ziduri sub mortar,
pe când în mine inima se zbate
nesuportând al suferinţei jar.

Nu mai visez să stau în temelie,
nici în firide nu mă văd zidit,
dar sper că-a mea făptură o să fie,
ca-ncununare, pusă la sfârşit !

————————————–

Anatol COVALI

București

14 decembrie, 2018

Lângă-adânci prăpăstii urc poteca-ngustă
care duce către ultimul meu ţel.
Ochii mei savoarea din privelişti gustă
şi prin ei avântul se strecoară-n zel.

În curând din piscul mult râvnit de-o viaţă
am să chiui vesel şi-am să mă desfăt,
când cu-azurul splendid voi sta faţă-n faţă
fără să îmi pese ce las îndărăt.

Nu vor fi întoarceri, nu vor fi urcuşuri.
Am să stau acolo liber, statuar,
rupând pe vioara viselor arcuşuri,
fericit că-am aripi şi devin icar.

————————————–

Anatol COVALI

București

13 decembrie, 2018

E atât albastru în al meu azur
ce-a-nceput să-nghită păsările-n stol
dorind ca din ciocuri să redea contur
marilor absenţe, ultimului gol.

E atâta negru în destinul trist,
care îmi apare ca un labirint
în al cărui haos mă zbat să rezist
când cu amăgirea speranţei mă mint.

Numai albul nu e. Nu-l văd nicăieri,
s-a ascuns sub griul care pare mov
şi poartă într-însul asprele dureri
ce mă împresoară şi nu au istov.

————————————–

Anatol COVALI

București

12 decembrie, 2018

Încă mai cred într-o minune sfântă,
chiar dacă haite de-ndoieli mă latră
când din ursita ce s-a vrut de piatră
aud izvorul viselor cum cântă.

În jurul lui stă a speranţei şatră
al cărei iureş sufletu-mi încântă.
Tot ce îmi dă fiori şi mă frământă
e aruncat şi ars în a ei vatră.

Cum sar scântei din inima-mi bătrână,
şi-n flăcările albe mă purific
când din durere izvorăsc fântână,

iar tot destinu-mi sumbru îl modific,
curgând apoi în împlinire, până
ajung cu dânsa să mă identific !…

————————————–

Anatol COVALI

București

10 decembrie, 2018

Amân clipă de clipă şi mă trezesc mereu
că am uitat tot ce amân întruna
când soarta mea mă minte că a trecut furtuna,
că pe-al meu cer e-un splendid curcubeu.

E linişte deplină-n eul meu
de parcă-aşa în viaţă-mi a fost întotdeauna.
Că nu mai este timp îmi e totuna
şi nu-mi mai pasă dacă mai dau de câte-un greu.

Plutesc în voie pe acelaşi lac
pe care-n oceane cu gândul îl prefac
şi-aştept s-aud sirenele cum cheamă.

Aş înota spre ele sfidând orice talaz,
vibrând de pasiune, fără să-mi fie teamă,
chiar numai pentru-o clipă de extaz.

————————————–

Anatol COVALI

București

10 decembrie, 2018

Orbecăind sub putredul obroc
ce-ntruchipează silnica putere,
noi nu mai ştim când viaţa e cădere
şi nici când este batere de joc.

Răbdăm, scrâşnind din dinţi, orice insultă
şi pe cei răi nu îi urâm nici chiar
atunci când de al nostru chin exultă.

Şi ca ciobanul nostru legendar
murim până la urmă de prea multă
iubire dăruită în zadar.

————————————–

Anatol COVALI

București

9 decembrie, 2018

Dar florile speranţei le culeg
şi le sărut întruna,ca să nu se usuce.
Resping orice durere îmi aduce
bătrâna resemnare pe care o reneg.

Am răguşit? Nu-mi pasă. Vesel cânt
şi chiar dacă n-am aripi, un tineresc avânt
către frumosul ţel dorit mă poartă.

Las amintirea-n pace şi chiui în acum
cu sufletul în flăcări, spărgând orişice poartă
o aflu încuiată pe-orice drum

————————————–

Anatol COVALI

București

8 decembrie, 2018

Iubirea s-a trezit din somnul dens
şi caii ei frământă-mplinirea sub copite.
Am străbătut cu dânşii noi orbite
în orizontul care pare-un azur imens.

Vezi? Aşteptarea noastră a rodit.
Acelaşi drum străbatem alături spre sfârşit
suind senini urcuşurile-abrupte.

Poate să ningă-ntruna, să fie aspru ger.
Până şi resemnarea a învăţat să lupte
de când îţi sunt pământ şi îmi eşti cer.

————————————–

Anatol COVALI

București

7 decembrie, 2018

Tăria mea a fost mereu credinţa
că sunt şi apărat şi ocrotit
de Dumnezeu, ce-mi sprijină fiinţa
de când sufletul meu L-a regăsit.

Iubirea mea e fără de măsură,
ea luminează blândul meu apus
şi îmi transformă-n clocot neputinţa.

De-aceea azi nu-mi pasă de sfârşit,
căci nu o să mă mustre conştiinţa
când ştiu c-am fost iubit şi am iubit.

————————————–

Anatol COVALI

București

6 decembrie, 2018

Sunt plin de nefireşti şi-adânci peceţi,
în suflet nu mai sunt decât ruine,
inima merge-n cârje urcând numai coline
pe care viaţa cerne ai spaimelor nãmeţi.

Din senectute nu mai pot sã sper
sã schimb în primãvarã al anilor mei ger.
Cânt pe vioara vremii o sonatã

în care orice sunet e-o lacrimã ce-n zbor
devine-un corb ca smoala ce din a mea eratã
îmi croncãne ciudatul Nevermor.

————————————–

Anatol COVALI

București