Geometrii ale umbrei

 

În tabernacol de-amintiri locuiesc
vise străpunse de zări frânte
și geamătul lor răstignește
absențe pe panoplia orei.
în aluatul gândului dospesc monoton vertebre
ce-mi rătăcesc în trup
anotimpuri venite de niciunde
și ninge – n mine cu romburi și dreptunghiuri.
Un timp divergent cu îngerul meu nenăscut
mă-ndepărtează de cercul final,
se ofilesc trandafiri printre cuvinte-nzăpezite
și-mi crește-n inimă o aripă
tinzând asimptotic către ultima umbră.

—————————–

Alice PUIU

Noiembrie, 2018

 

Imagine: Erin Hanson – colecția de picturi Crystal Light

 

Cascada incantației

 

Inima împrăștie seara pe obrazul unui minut
Atins de profeția oarbelor stele
un timp deznoadă miracolul din țesătura de lut
Dăruiește un strigăt auz și văz despărțirii,
aceeași albă uitare
un scurtcircuit , un somn incendiat
dincolo de nebuloase ceruri
Trec singurătăți prin turma de cuvinte rătăcite,
lumina coase cu-argint de fluturi
ochiul unui vis rănit
iar prin ierburile gândului
oglinzi sugrumă șoapte cu funia tristeții
Buze vegetale mușcă pâinea
dospită-n somn de ghioc rotit
Auzi cascada incantației ?
Speranța desfrunzită-n ceață
își caută mirabila culoare,
în joc taumaturgic se stinge
o toamnă-ntr-un sărut
și trenuri răspândesc trecuturi paralele
Auzi cascada incantației ?
Ți-e însemnat sorocul în palma inimii.

—————————–

Alice PUIU

Noiembrie, 2018

 

Imagine: Viktoria Prischedko – watercolour

În fiecare noapte

 

Se-nvârt în ceasornic tăceri,
în ochi de păun o auroră răsucită
te regăsesc în ovalul unui amurg,
cântec aprins în catacombele trupului,
ferigi de cearcăne despică
în dimineață un regret
pietre albe au risipit pașii printre nopți
bezna din pătrate se arcuiește peste suflet
un cerc răstălmăcește ecuația viselor
cu-n râs de mucava
un clovn în pași de menuet
un anotimp în curcubeu de nisip,
muțenia marmurei se despletește-ntr-o statuie
în eprubete fierbe
mirarea deșertului înfrânt
Încă pulsează în fiecare noapte
această țărână obosită.

Orice bucurie

 

Glasul tău adună tăcerea-n romburi
de năvoade destrămate
la marginea unui cuvânt eșuat,
amestecă ochiul albastre ispite
încolăcite pe diagonala unui vis
Cocleala unui regret a-nfrunzit
în rotunjimea șoaptelor
rătăcind umbre concav încercănate
de-un somn viscolit
Consistența uitării palpită-n frunze
cuprinse-ntr-o formulă alchimică
și-n pragul unui gol descântă un gând
carnavalul incendiat de săruturi
Între noi un interval de melancolie
din două aripi arse-n plumb de gravitație
spasmodic se stinge
pe pleoapele aceleiași iubiri.
Orice bucurie devine respirația
unui abis neînscris în cercul cuvintelor.

Zăpada timpului

 

Împletește culori o pasăre
în irisul din palmă
Gravitația-și prelinge licoarea
pe frunze și lasă-n urmă
pete de melancolie
Decupat din umbra ta
un minut se reazămă de mine
Cerul ia forma unei oglinzi
năpădite de buruieni și-n somn
de pești translucizi un vis ne-afundă
în tainicul zbor de dincolo de țărână….
Mirați, ne privesc doi îngeri din
zăpada timpului desprinși.

Cheie solară

 

Logaritmic curge un cer peste
necuprinsul crepuscular din geană
zăpezi sângerează-n epiderma unui minut
și-n trestia oaselor dă năvală
anotimpul unui labirint în miracol întrupat
oglinzi desfac forme-n cuvinte
eșuate pe țărmul tăcerilor lui Circe
pe umerii timpului un echinocțiu
împarte umbre-n geamăt de vise arse
și-n pupila unui descânt
se răsucește o zodie coaptă-n argilă,
iar în golul neîmplinitului bulgăre
în care șarpele nopții s-a cuibărit
inima aprinde-n sărut de cheie solară
o floare la geamul zilei de mâine.

—————————–

Alice PUIU

Octombrie, 2018

Amestec tăcerea-ntr-un pahar cu stele
și amara-i miere lipește noaptea
ca pe-un timbru pe inimă,
o amintire-n amurgul din mine aprinde
polen de îngeri visători prin ramurile
sufletului îngenunchiat pe-un mal,
un exilat cutreierând prin ninsoarea mâhnirii.
În apele trupului se risipesc ecouri
din tristețea fierbând în căușul unui bun-rămas,
îmi sângerează privirea-n mărăcinii timpului
m-adun din fum șerpuind pe-obraz de toamnă
și pe tipsia nopții, prin sertarele inimii,
un vânt spulberă doar spinii dintr-un trandafir uscat.
Sâmburii se sparg din clipa coaptă de iubire
și mă desface gândul în vorbe
țintuite-n bezna dintr-un cufăr încuiat,
învârt cerul în lacăt să deschid zborul,
să prind din urmă sărutul timpului risipit
și-mprăștii peste umerii auzului
cuvinte pierdute-ntr-o scrisoare nescrisă.

—————————–

Alice PUIU

Octombrie, 2018

*Constantin Korovin – „La fereastră ”

Gând înnodat

 

Un cer despletit scutură-n geamul
inimii ramuri înflorite-n tăcere
și-n hohot de fum vesperal se leagănă
prin salcia buzei sonata unui amurg rătăcit.
Desprinse dintr-o rugăciune cad frunze
ce-n muchia tăioasă a orei se sfarmă lăcrimând,
cad secerate stele-n poala fântânii din pupilă
și-n măduvă de-ornic timpul e un trosnet de lemn
Prelinsă-n minut umbra unui țipăt de nea
pe malul înghețat izbește-n clape de tristețe
și-n fiecare noapte luntrea lui Caron
poartă cu ea ecoul dintr-un paradis pierdut
Aud țărâna cum arde, o candelă dintr-un sărut,
cum germinează-n palme de descânt iubirea
și cum pulsează-n muguri un anotimp fără final
Și din vertebra apei m-adun săgeată-n mirarea vieții,
din clopote aprinse în sărbătoarea dintr-un vis
îmi strâng tot sufletul într-un cuvânt,
Din gândul înnodat sunt doar un semn
în curcubeul unui vers.

—————————–

Alice PUIU

17 octombrie, 2018

 

Ropot cromatic

 

Prin artera orei șamanica spirală
înnoadă-n cenușa sângelui ecouri
din noaptea frunzelor încărunțite
pe fruntea uitatului cer.
Stele rănite se-agață agonizând
de scheletul de fum al oglinzii,
printre vertebre de tăcere
se-ncolăcește palma unui gând
încrustat cu noduri de-așteptare
de-un trunchi cu rădăcinile răstignite
în somnul unei păsări,
se-nvârt în metania lăcustelor de jar
umbre ruginite-n trupul toamnei,
beau un strop din paharul cu vise
și-mi pulsează o scoică de tristețe
dospind în pleoapă,
hotarele clipei se-adună-n ora zbârcită,
acolo un înger adoarme pe genunchii zăpezii
Prea albastru frigul din ceara arzând
fantomatic în miez de stea polară,
prea albă buza nopții pe care
bufnița-n metalul zării e-o geană
de lună abandonată la geamul ultimei năluci.
Buruieni despletite-n oase mă-nlănțuie-n
ruina din ropotul cromatic
aerul se sparge de țărmul aprins în flori de sare
și mă-nghite lumina….

––––––––––

Alice PUIU

16 octombrie, 2018