În peisajul tot mai aglomerat (nu neapărat şi mai bogat) al teatrului românesc de azi, Liana Ceterchi a deschis un drum, poate, lăturalnic, dar cu direcţie sigură şi clar marcată: spectacolul-monografie. Monografie şi, totodată, biografie – şi anume, biografie feminină, pentru că toate producţiile concepute de ea de câţiva ani încoace reconstituie, bazându-se pe felurite scrieri memorialistice, viaţa unei figuri (celebre) aparţinând sexului aşa-zis slab. Slăbiciunea este, eventual, fizică, adesea psihică (sau considerată astfel), dar niciodată morală, de caracter. Ceea ce le uneşte pe aceste eroine – Vivien Leigh, Zelda Fitzgerald, Camille Claudel –, dincolo de dramatismul existenţei lor furtunoase, este o forţă (forţă creatoare şi forţă pur şi simplu) care le permite să se măsoare de la egal la egal cu partenerii lor masculini, mult mai faimoşi. Cărora uneori le-au fost chiar, s-ar părea,, superioare…

                Iniţial, Liana Ceterchi – care a urmat, în timp, atât cursuri de actorie, cât şi cursuri de regie, ambele „la Stat” – s-a menţinut în umbra scenei, participând la alcătuirea scenariului şi dirijându-şi colegele de profesie actoricească. Mai recent şi-a reluat, însă, instrumentele „primei iubiri” şi a reînceput să joace ea însăşi, dovedind nu doar o reală înzestrare interpretativă (sesizată, de altfel, cu ani în urmă, de o actriţă-pedagog de talia Olgăi Tudorache, care şi-a luat-o ca parteneră în câteva spectacole), ci şi o prospeţime şi vitalitate a jocului aproape neverosimile după o destul de lungă pauză. A fost, cred, o decizie înţeleaptă – la fel cum a fost şi aceea de a-şi îndrepta atenţia asupra unor „femei celebre” din perimetrul istoriei naţionale. Astfel, unei intense şi nuanţate întrupări a Ilenei, fiica – pare-se – cea mai dragă a reginei Maria, prinţesă devenită călugăriţă, autoexilată din şi revenită, după 1990, în România natală, i-a urmat de curând o evocare a… mamei: regina Maria, personalitate aproape mitică a ţării întregite, suverană admirată, iubită, adulată, făptură temperamentală şi mereu răzvrătită împotriva convenienţelor, fie ele aristocratice sau nu; reper inconturnabil, în fine, al unei regalităţi nu o dată contestate (şi nu întotdeauna fără motiv), dar care a lăsat în urmă-i, graţie mai ales întemeietorului, Carol I, şi, tocmai, acestei Marie de Saxa-Coburg-Gotha, nepoată dreaptă a reginei Victoria şi soţie a principelui devenit rege Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, o amintire colorată de nostalgie. Jurnalele de război ale reginei Maria (atenţie: nu mult mai faimoasele pagini din Povestea vieţii mele!) i-au furnizat Lianei Ceterchi materialul – marcat pe alocuri de rigiditatea datelor istorice seci – unui spectacol de aproape două ore şi jumătate, în care imaginea primei suverane a României ca stat unitar şi independent e desenată cu acurateţe şi tandreţe, cu preţuire şi respect, dar mai ales cu acea înţelegere autentică a unei femei de către o altă femeie, a unei mame de către o altă mamă, ce garantează adeziunea imediată şi plină de simpatie a publicului la povestea spusă. O poveste ce merită să fie cunoscută de cât mai mulţi români – să fie, aşadar, istorisită cât mai des.

–––––––––

Alice GEORGESCU