În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Școlii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă carieră medicală. Intre altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizită pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.

Familia Nemoianu îşi trage obârşia din satul Nemoiu din Vâlcea muntoasă. De acolo un grup de locuitori, clanul Marisescu, s-au aşezat în Caraş, în satul Petrila. Asta în cursul scurtei stăpâniri Imperiale asupra Olteniei (1716-1739). În nouă aşezare au fost recunoscuţi că Nemoianu. Familia s-a separate spre sfârşitul veacului XVIII în două ramuri. Una a devenit o familie de “popi” din tată în fiu, şi Preotul Vasile Nemoianu din Agadici a fost tatăl viitorului doctor. Iar cealaltă ramură au rămas ţărani, ”paori”, şi din ei s-au născut Petre Nemoianu şi Dr.Iosif Nemoianu. Între cele două ramuri de familie au fost mereu relaţii cordiale şi, mai târziu, Petre Nemoianu va fi mentorul feciorului Dr. Virgil Nemoianu, la rândul lui numit Virgil, şi naș al lui și al copiilor lui. Un rol decisiv în trecerea membrilor familiei într-o categorie superioară l-a avut Ioan Nemoianu, unchi al dr.Virgil Nemoianu ,despre care voi vorbi mai apoi.

Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caraş. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului sau, Ioan Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a două jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsca (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebesului (1886-1891), mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi. Ioan Nemoianu a fost primul Primar român al Caransebesului şi a fost talmaci al Împărătesei Elisabetha, când această venea la Băile Herculane. În cursul unei asemenea vizite femei din Pecinisca, satul invecinat cu Baile Herculane, au oferit Împărătesei spre vânzare păstrăvi la un prêt foarte mare.Împărăteasa a exclamat,”aşa de rari sunt păstrăvii aici?” iar Ioan Nemoianu a răspuns,”Maiestate nu păstrăvii sunt rari,Împărătesele sunt rare”.

În plus, Virgil Nemoianu a primit, în mai multe rânduri, stipendii pentru merite şcolare, din partea Fundaţiei Gojdu din Budapesta. (Va fi foarte greu să se aprecieze cât de mult a făcut această fundaţie, aşezată de către un negustor macedo-român, dimpreună cu cea stabilită de marele moşier basarabean Vasile Stroescu, pentru devenirea, trecerea în fiinţă a României „Mari“. Bursele acestor două fundaţii au fost esenţiale pentru a alcătui coipul de tehnocraţi români, banato-ardeleni, care au putut uni Transilvania cu „vechiul“ regat în timp record şi cu o eficacitate absolut uluitoare). În cursul studenţiei, a legat strânsă prietenie cu un reprezantant al ilustrei familii sârbeşti Misic. În una dintre plimbările prin Budapesta, pe unul dintre podurile de peste Dunăre, acest Misic i-a spus lui Virgil Nemoianu că a primit o înştiinţare din partea familiei că un unchi, capul familiei, îşi luase viaţă şi că el devenea cap al familiei, primind şi un inel cu sigiliul neamului. Destul de abătut, el adăugat că are presentimentul că şi el îşi va lua viaţă. Virgil Nemoianu i-a spus despre inel: „Lapădă-l în Dunăre“. Misic a păstrat inelul. In 1918 devenea Ministrul Sării în nouă formaţiune statală sud-slavă „Serbia Mare“, a intrat în afaceri necurate şi câteva luni mai apoi şi-a ridicat singur viaţă. Tot în vremea studiilor universitare, Virgil Nemoianu avea să lege prietenie strânsă cu Octevian Goga şi încă şi mai mult, cu Alexandru Vaida-Voievod.

În 1905 Virgil Nemoianu primeşte diploma de doctor(kutio-bor) în medicină generală şi în toamna aceluiaşi an s-a aşezat în circumscripţia Mehadia. O circumscripţie foarte întinsă, cuprinzând câteva zeci de sate de munte, în plus, devine foarte curând medicul oficial al staţiunii Băile Hirculane, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii, şi medic al secţiunii feroviare Topleţ-Domasnea-Cornea, funcţie de asemenea păstrată până la stingerea din viaţă. (Pe acel fragment de cale ferată era atât de cunoscut, încât prin simplă ridicare a bastonului ce îl purta, trenurile (de marfă ori persoane) opreau spre a-l duce la, ori de la Mehadia). Era vorba de o activitate absolut gigantică, aducătoare de mari venituri, dar epuizantă. Foarte curând se însoară cu învătatoarea Elizabetha Knejevic,Sarboaica din Vrset, după mama din familia Nicasinovic,din Biserica Alba. Imediat işi cumpără o casă spaţioasă şi confortabila, dar extrem de decentă, la limita modestiei, pe care o mobilează cu gust, dar fără ostentaţie. Inutil de adăugat că aproape imediat devine unul dintre fruntaşii zonei de sud-esl a Banatului şi personalitatea de frunte a Mehadivi.

Mehadia era un sat bine cunoscut şi cu un trecut istoric bogat (ai cărei locuitori îşi ziceau „meginti“), despre care, în notele sale bănăţene, Nicolae Iorga face ample menţiuni. Aşezat extrem de pitoresc, satul era la limita unui mic orăşel. Existau acolo două biserici (una dintre ele catolică, deoarece trăiau în Mehadia şi un grup de germani şi unguri), mai multe birturi, unul dintre ele, Bertwanger, un adevărat restaurant-cafenea, magazine, târg săptămânal, o cooperativă de credit, „Luceafărul“, mai multe birouri financiare (unele, e drept, nu mai mult decât sângeroase cămătarii). Mehadia era la vremea respectivă un centru de viaţă naţională românească şi, în asta, un important rol l-a avut şi preotul Coriolan Buracu, ce funcţiona acolo. Dintre familiile mai importante, citez la întâmplare, erau: Chiticeanu, Căpuşă, Popescu, Lalescu etc.

Doctorul Virgil Nemoianu şi-a dorit o familie numeroasă de care a avut parte. Curând i s-a născut un fecior, botezat Ioan, dar care s-a stins, probabil de scarlatină, fiind de doar un an. Apoi au urmat la rând Valeria (Leli), Virgil, Elizabetha (Bebi) şi Aurora.

Doctorul Nemoianu era cunoscut pentru sentimentele lui româneşti şi de aceea, când a izbucnit războiul, în 1914 (atunci când a fost anunţată izbucnirea războiului, feciorul de şase ani al doctorului, tot Virgil, a început să alerge şi să cânte prin casă: „dac-aş fi un călăreţ/ si să am un cal semeţ/ şi pistoale de-mpuşcat/ şi pe cap un coif uşor/ şi cu lance la picior”), a fost deportat cu toată familia în Debreţin ca angajat al Spitalului militar. Acolo a fost mereu tracasat de către un agent „secret“, culmea, român din Şopotul Mare, Şorici. Doi tineri rezidenţi, nepoţi ai contelui Daniel Bethleen, l-au văzut mâhnit şi au aflat despre ce era vorba. Fără să spună nimic, cei doi fraţi au pus la cale o cursa pentru Şorici. Au lansat zvonul că doctorul Nemoianu s-ar fi aflat într-o noapte într-o aripa a Spitalui care, cu doar câteva ore mai înainte fusese „carantinizata“, deci în limita strictă a personalului medical şi pacienţilor. Şorici, neavizat de carantinizare, a intrat acolo şi cei doi fraţi, sub pretextul că a încălcat carantina, literalmente l-au zdrobit în bătăi. Câteva zile mai târziu, doctorul Nemoianu le-a spus: „Mă, nu trebuia să-l bateţi aşa rău“. Cei doi fraţi au zâmbit fără să spună nimic. În 1916, cu rangul de căpitan, dar fără a avea dreptul să poarte uniformă, este mobilizat şi, până în 1918, staţionat în ceea ce este azi Albania. Acolo se spune că ar fi legat o prietenie, nu neapărat strict platonică, cu o tânăra albaneză, Aurora. Sfârşitul războiului îl află acolo, dar faptul că avea acte de „periculos politic“ l-a ajutat de dată aceea. In două zile ajunge la Mehadia, unde familia îl aştepta şi unde îşi începe imediat enorma muncă profesională.

Era muncă foarte grea şi în situaţii critice. Noua administraţie românească abia se înfiripă, o vreme în zona fuseseră trupe sârbeşti, apoi franceze, într-un cuvânt – era mult haos. în asemenea condiţii, în zona au apărut câteva bande de tâlhari, între care mai cunoscută, a fost cea a unuia zis „Mantu“, cred din satul Cornereva. Intr-o noapte de iarnă, Mantu a bătut la poartă doctorului, cerându-i să meargă să-i vadă mama bolnavă. Doctorul s-a sculat şi a pornit la drum cu vizitiul lui ,angajat permanent, Dragalina (al cărui nepot Gheorghe zis Ghiţă avea să crească în casă doctorului din voinţă feciorului Virgil, cu care va rămâne prieten o viaţă). Doctorul folosea o berlină simplă, cu covergă din piele, care, la vreme de iarnă, se convertea uşor în sanie. Ajuns la destinaţie, el şi-a aşezat pe o masă trusa şi a văzut de bolnavă. Mantu a tras cu ochiul la trusa şi a văzut că printre ustensilele medicale era şi un revolver Browning. Cumva în reproş, el a spus:
„Domnu Doctor, văd că ai Browning“. Răspunsul a venit scurt: „Da tu, mă, n-ai carabină?“.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Doftorul din Mehadia” →

Sfârșitul ‘Războiului rece” a văzut apariția în lume a unui fenomen neîntâlnit până atunci în istoria omenirii: o lume unipolară. O lume în care exista o singură putere absolută, capabilă să își exercite după voie puterea și influența. Este necesar să repetăm un adevăr verificat: puterea absolută, corupe absolut. În lumea unipolară, dominată de USA, nu putea exista echilibru. Nu poate exista echilibru, în primul rând, deoarece nu poate exista echilibru atunci când presiunea se exercită dintr-o singură direcție. Dar, al doilea motiv, sălășuiește în natura umană. Natura umană, starea omului “căzut”, înseamnă înclinația lui spre rău. Atunci când nu este disciplinat de Credință, ”omul”, va cădea în ispite tot mai negative.Iar una dintre ele este de a abuza puterea pe care o are și aceasta înseamnă posibilitatea de a provoca suferință celor supuși, fără motiv, doar pentru că o poate face. În termeni concreți așa a fost posibilă apariția “imperiului” globaslist-sodomit-anglo-sionist și sinistrei sale ideologii a ‘relativismului absolut”.

Acest imperiu globalist-sodomit-anglo-sionist înseamnă dominația USA și celor complet subordonați lor, Uniunea Europeană și “alianțele” militare NATO, și promovarea strict a intereselor lor și la loc esențial se află promovarea fără margine a tuturor capriciilor statului Israel. În fapt această fixație cu promovarea necondiționată a celor mai absurd pretenții extremiste Israelite condamnă “imperiul” la dezastru sigur. O ilustrare a arogantei iraționale a statului Israel o oferă pretenția de a avea asistență financiară anuală USA către Israel DUBLATĂ și asta în condițiile în care zeci de milioane de cetățeni USA își pun problema subzistenței minimale. Va fi cu neputință ca extremismul israelit să fie cu aroganță impus la peste un miliard de musulmani din vecinătate. De aceea acest “imperiu” poate fi definit ca: sodomit-anglo-sionist. În cadrul acestui imperiu nu există loc pentru negocieri, sau ești subordonat sau, dacă nu, vei fi bombardat și nimicit.

 

Ca ideologie “globalismul” folosește filozofia “societății deschise”.

Conceptul de “societate deschisă” și teoretizarea sa, au fost făcute de către Karl Popper, un filozof austro-evreu. Lucrarea de bază și care cuprinde filozofia “societății deschise”, este “Societatea Deschisă și Adversarii ei”, publicată la Londra în 1945.

Este o lucrare vastă, documentată, scrisă de un om cu minte ascuțită, o lucrare “revoluționară” și care se aseamănă în multe feluri, nu prin concluzii dar prin scopul final, mod de abordare și intenții, cu lucrarea “Capitalul” al lui Karl Marx.

În esență lucrarea lui Karl Popper caută să acrediteze câteva idei esențiale. El este un adversar feroce al “istoricismului”. Prin “istoricism” el înțelege dezvoltarea Popoarelor și societăților pe temeiul moștenirii istorice, progresului din generație în generație. Fiind împotriva “istoricismului” Karl Popper este implicit împotriva a tot ce el înseamnă: tradiție, credință, identitate și mândrie de Neam.Toate acestea Karl Popper le consideră stări care pot genera “totalitarism”. În susținerea acestei abordării, hai să-i zicem, cu totul noi, el introduce termenul de “posibilă falsificare”. Adică,el spune că orice condiție, considerată reală și stabilă, în esență poate fi un fals și poate fi falsificată.Concluzia acestei încercări de demonstrație este afirmarea că toate stările,toate credințele și toate concepțiile sunt relative și pot fi înlocuite. De fapt Karl Popper chiar asta susține, înlocuirea tuturor trăsăturilor care definesc starea de om și persoană și creare unui “om nou”. În acest context cuvinte aspre și amenințătoare are Karl Popper pentru “teism”. Spunea el “teismul este mai periculos decât a admite un eșec, căci dă impresia că a atins o explicație finală”. Deci a crede în Dumnezeu, după Karl Popper, este un pericol social, cel mai grav, căci stă antitetic, fundamental opus, relativismului absolut propovăduit de el. Dar încă mai vehement este Karl Popper în ce privește “religia organizată”, mai simplu spus Biserica. Aceasta ar trebui “izolată” cu vehemență în opinia austriacului-evreu. (În Rusia bolșevică am văzut cum s-a făcut și prin ce mijloace această “izolare”).

Redusă la esențial lucrarea lui Karl Popper propovăduiește un relativism absolut, înlăturarea tuturor moștenirilor istorice (până și amintirea lor), divizarea cât mai profundă a comunităților și aceasta el numește “democrație liberală”. Dar o limită, privind “libertățile”, stabilește Karl Popper, el spune că “nu poate fi acceptată toleranță pentru intolerant”. Aici este marele “caveat”, avertisment, care ar trebui să ne facă să luăm mare aminte. Ce este și cine definește “intoleranța”. Căci limpede rezultă că în “societatea deschisă” , Biserica, identitatea națională, familia sunt considerate stări”intolerante”. Tot ce înseamnă rânduiala tradițioală și moștenire națională organică, este înlocuit cu o spoială democratica. O spoială care da iluzia posibilității de a alege. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Agonia imperiului” →

Vremea pe care o trăim, între alte căderi, este și a unei adevărate prăbușiri spirituale. Credința adevărată este îndepărtată, și în fapt apostaziată, și în loc apare un secularism agresiv, tot mai vulgar și care se schimbă în Satanism. Acest proces este vechi și are diferite înfățișări: de la iluminismul-masonic, la sectarismul metastazat. Voi caută să mă refer la câteva dintre aberațiile, zis ‘teologice”, care încearcă să delegitimize Credința Ortodoxă, Drept Măritoare și, în mod special Sfânta Tradiție.

Cu îngrijorare se poate vedea că anume aberații teologice, cultivate de grupuri excentrice, sectare, care își spun creștine, sunt vehiculate insistent în spațiul mediatic. Câteva dintre ele trebuiesc adresate, chiar cu riscul de a repeta. În lipsa unor precizări clare există primejdia ca, oameni neavizați, să cadă pradă acestor erori. Între teoriile aberante, greșite și direct blasfemice, se află teoria “Sola Scriptura”.

Doctrina ‘Sola Scriptura” a fost inițiată de către Martin Luther și până la un punct pe bună dreptate. El era dezgustat de viciile și decăderea curții papale. Dar mai apoi s-a văzut că bunele lui intenții nu erau suficiente căci doctrina “Sola Scriptura” a devenit o armă folosită împotriva Bisericii. Dar este necesară o scurtă explicație a ce este doctrina “Sola Scriptura”.

În esență ea afirmă că singura sursă de căutare a lui Dumnezeu și singurul răspuns asupra modului de a îl caută este citirea și respectarea strictă a textului Sfintei Scripturi. La prima vedere o modalitate clară și la îndemână. Dar detaliile nu se potrivesc și întotdeauna, “necuratul” sălășuiește în detalii.

În primul rând trebuie stabilit clar: cine a creat pe cine: Scriptura a creat Sfânta Tradiție sau invers. Iar aici răspunsul istoric, faptic, împotriva căruia nu există argument, este clar, Sfânta Tradiție a Bisericii. Din nou trebuie să fim lămuriți la înțelesul cuvintelor. Prin Biserică se înțelege totalitatea Poporului, laici și cler, care împreună alcătuiesc Trupul mistic al lui Hristos. Revenind deci. În Biserica și conform Sfintei Tradiții, a fost alcătuită Scriptura. Biserica, conform cu Sfânta Tradiție,”predania” apostolică, a fost cea care a stabilit care sunt textele “canonice” și care nu sunt și asta pentru a apară pe credincioși de căderea în eroare. (Este elementar logic acest lucru. Nu “certificatul de naștere” premerge copilul, ci invers). Iar de la acest punct începe greșeala doctrinei “Sola Scriptura”. Din nou să ne referim la fapte care nu pot fi argumentate.

Urmând doctrina “Sola Scriptura” de la Martin Luther și până azi au apărut aproximativ douăzeci și patru de mii de denominații protestante și neo-protestante. Unii dintre cei care urmează această doctrina, ”Martorii lui Iehova”, ”Unitarienii”, ’mormonii” , au împins zelul lor pentru “Sola Scriptura” așa de departe că au sfârșit prin a nu mai fi creștini! Dar, lăsând orice glumă la o parte, ne referim din nou la fapte. Dacă un Baptist și un penticostal vor argumenta împreună, și unul și altul vor cita texte scripturistice, întotdeauna scoase din contxt. Deci din punct de vedere intelectual ei sunt pe același nivel. Atunci care poate fi explicația că, folosind aceiași „sursă”, s-a ajuns la douăzeci și patru de mii de denominatii, douăzeci și patru de mii de răspunsuri diferite? Greșeala este una de metodologie. Scriptura nu poate fi explicată individual și nu poate fi înțeleasă individual. Scriptura trebuie citită și interpretată în Biserica, de către Trupul lui Hristos. Căci poporul adunat în Biserica încetează să mai fie, eu și tu și el, devine “altceva” , iar acest “altceva” este Trupul lui Hristos.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Vechimea Rânduielilor Ortodoxe și Scrierile Părinților Apostolici” →

Locașul în care a fost lăudat Dumnezeul cel Viu, arătat lumii mai întâi Poporului Israel, se găsea în Ierusalim. Templul a fost mai întâi ridicat de către Solomon, a fost distrus de către Babilonieni în anii 587-586 i.Hr. Al doilea Templu a fost ridicat de către Israeliții reantorsi din captivitatea babiloneană pe la 516 i.Hr. În vremea lui Irod Templul a fost lărgit și înnoit. Templul a fost locul în care Dumnezeu cel Adevărat a fost lăudat și acolo I se aduceau jertfe. În același timp, treptat, ceremonialul din jurul Templului s-a formalizat, osificat și a devenit scop în sine. Ceremonialul a devenit, prin neînțelegerea, reaua credință și nepriceperea preoților și sectelor, farisei și saduchei, și a ajuns ca ceremonialul să înlocuiască scopul Templului. Prin nevrednicia preoților Templului s-a ajuns ca poporul Israel să ajungă să respingă și să ucidă pe Dumnezeu Fiul .

Casta preoților Templului a fost cea care a refuzat să primească pe Dumnezeu Fiul și tot această castă a îndemnat poporul să nu primească pe Dumnezeu și să stea complice la uciderea Lui pe Cruce. În acesta instant a avut loc un act demonic căci, manifestarea suprema a împătimirii demonice este pângărirea si batjocorirea celor sfinte. Dumnezeu ne îngăduie să îl primim sau să îl respingem, dar nu îngăduie să fie batjocorit.

Această blasfemie supremă nu putea rămâne fără urmări și aceste urmări au fost crâncene. Mânia Lui Dumnezeu s-a revărsat din plin, Templul a fost distrus, casta preoților a fost distrusă și poporul complice a fost pedepsit aspru. Toate aceste evenimente au avut și au o semnificație dublă, istoric-temporară și spiritual-duhovniceasca, în veșnicie.

Oamenii aduc jertfe și închinăciune lui Dumnezeu dar aceste acte nu sunt scop în sine, sunt manifestări și recunoaștere a atot puterniciei lui Dumnezeu, a dorinței de a fi alături de El, urmând poruncile Lui. Intenția inimii, sinceritatea ei, și nu cantitatea de “jertfă”, valoarea ei materială, sunt ceea ce dă importanță. Femeia văduvă a dăruit doi bani și acești bani, întreaga ei avere, au fost socotiți cu mult mai de preț decât darurile făcute de bogați din abundența ce o aveau.

Nu Templul era sfânt, Sfânt era și este Cel căruia I se aduce închinare, Cel care a făcut cele văzute și nevăzute. În chip limpede a spus acest lucru Iisus, ”dărâmați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica”(Ioan 2;19). Acest Templu era cel adevărat, era sfânt Trupul Mântuitorului care, cu adevărat s-a ridicat trei zile după ce fusese “dărâmat” prin crucificare.

Despre evenimentele legate de distrugerea Templului, despre circumstanțele istorice, ample informații sunt cuprinse în lucrarea lui Josephus Flavius, ”Bellum Judaicum” (Războiul cu Iudeii). În acea lucrare sunt relatate în amănunt evenimentele premergătoare distrugerii Templului, distrugerea lui și evenimentele imediat următoare; desființarea serviciilor legate de Templu și distrugerea castei preoților.

În esență Josephus relatează cauzele care au dus la războiul dintre Romani și Iudei. Fiind el însuși iudeu, Josephus caută mereu să afle “dreptate” pentru cei de un neam cu el, cu care el și “ținea”. Dar ce rezultă limpede este faptul că în acei ani, pur și simplu, Iudeii și conducătorii lor căzuseră într-o orbire și din exagerare în exagerare, și din provocare în provocare, au făcut inevitabil războiul distrugător cu Romanii. Putem socoti aceste acțiuni ale Iudeilor ca “greșeli” politice dar, mult mai de crezare este să socotim că ei fuseseră părăsiți de Dumnezeu, că în fapt căzuseră “în mâinile Dumnezeului celui Viu”.

Este de amintit, în legătură cu cele spuse mai sus, că în mod limpede au fost avertizați Israeliții de către Mântuitorul. ”Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi și n-ativrut! Iată vi se lasă casa pustie” (Luca 13;34-35). Dar despre distrugerea Templului și care vor fi semnele vestind această distrugere, din nou, limpede a spus Iisus ucenicilor Săi:

La ieşirea* din Templu, pe când mergea Iisus, ucenicii Lui s-au apropiat de El că să-I arate clădirile Templului.(Matei24;2)

Dar, mai departe, Iisus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu* va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”(Matei 24;21)

Iar mai departe, tot limpede se spune,:” Pentru că* atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. (Matei 24;21)

 

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Templul din Ierusalim și distrugerea lui” →

În Cuvântul adresat de Mântuitorul înainte de Patimile Sale,le spune uncenicilor Săi și următoarele: ”Iată,vine ceasul și a și venit ca să va risipiți fiecare la ale sale și pe Mine să Mă lăsați singur”.Ioan 16;32

Acest lucru s-a și întâmplat. La picioarele Crucii se aflau doar Sfânta Fecioară, Maica Sa,; ucenicul iubit, Sfântul Ioan Teologul,; Maria lui Cleopa și Maria Magdalena.Toi ceilalți fugiseră, se ascunseseră, din teamă sau copleșiți de durere. Sub Cruce,la vremea Patimilor nu se mai aflau, dintre cei care Îl urmaseră și îi auziseră Cuvântul și văzuseră minunile, decât cei pomeniți. Icoanele Ortodoxe,cele care infatiseaza cu supremă exactitate evenimentele scripturistice,reproduc această “singurătate”, amenințătoare, sinistră, copleșitoare. Dar totuși, atunci și acolo, în permanență, de la începutul Patimilor și până la moartea pe Cruce a Mântuitorului, a mai fost “cineva”. Un “cineva” , atâta de evident și vizibil, încât a ajuns să fie nebăgat în seama.Acel “cineva” a fost Centurionul.

În realitate rostul acelui Centurion,pe toată durata răstignirii și de fapt după Ea, a fost esențial și mărturia acestui Centurion fundamentală.

În sistemul penal al Romanilor,crucificarea era pedeapsa supremă și executarea ei avea un proces lung,elaborat și strict.

În primul rând ducerea la îndeplinire a unei răstigniri era încredințată unui detaliu militar, cel mai adesa o “contubernium”, unitate compusă din opt soldați legionari dar având în frunte, de această dată, un Centurion (“sutaș). Centurionii erau gradul cel mai mare care putea fi atins dintre militarii, ’fără comisie”. Se înălțau din rândurile trupei, din rang în rang și după mulți ani de serviciu meritoriu, ajungeau “centurioni”. Centurionii erau cei care păstrau unitatea pe câmpul de lupta și lor li se datora uluitoarea disciplină de comandă a armatei romane. Centurionii erau oameni pentru care ordinele superiorilor și regulamentul militar aveau valoare de poruncă divină, absolută.

Deci, o asemenea unitate militară, sub comandă unui centurion, primea misiunea să execute o răstignire. Acea misiune era considerata ca misiune de luptă și pe durata ei regulile de disciplină ale luptei se aplicau.Concret asta însemna că încălcarea ordinului atrăgea pentru cel vinovat propria lui crucificare.

Misiunea dura de la primirea ordinului și până la constatarea morții celui osândit.Pe durata acelei misiuni,cât va fi durat,nici un soldat nu putea fi schimbat din “contubernium”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Mărturia centurionului” →

În lumea pe care o străbatem, între alte aberații mult vehiculate, o putem auzi și pe cea tăgăduind existența și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruință căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh și esență a răului, negativitate pură, el dorește starea de secreție și chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie și rănește în masă.

Demonii sunt duhuri căzute, îngeri căzuți. ”Prințul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu și, cum îngerii comunică prin gânduri, acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtășit cu Lucifer și au fost zvârliți în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” și a adăugat “să stăm bine, să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă și azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngerești Michael, cel care ne va duce la Rai, de vom fi vrednici.

Căzut, Lucifer, prințul dimineții, a devenit “satana”, în ebraică, ”cel care dezbină”, iar asociații lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint”. În interiorul lor există o ierarhie și cete specializate: în desfrâu, beție, ucidere, furt și așa mai departe. Tot acolo sunt și “demonii teologi”, cei care știu Scripturile mai bine ca oricine și care știu să însele pe cei mândrii. Așa au apărut religiile aberante, sectele și cultele, așa au apărut ereziile și ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile și de aceea sunt numiți “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.

Scopul lor, de a înșela pe oameni și a-i trage în abis, este datorat dorinței demente de a mâhni pe Dumnezeu, a cărui dragoste de oameni ei o știu. O fac și din invidie, căci știu ce au pierdut și știu și ce pot câștiga oamenii ascultând de Dumnezeu și Biserica Lui Drept Măritoare. Pe cei pe care îi stăpânesc, demonii îi urăsc la fel de înverșunat și îi batjocoresc. Necuratul scrâșnește de bucurie la gândul chinului ce îi așteaptă pe cei căzuți în stăpânirea lor. Dar în privința lucrării lor trebuie spus că ea este de fapt o “neputicioasa îndrăznire”. Demonii nu pot să îi silească pe oameni, îi pot doar ispiti. Depinde de libera voie a fiecărui om de a primi sau respinge ispita. Iar respingerea se face mai ales prin smerenie, rugăciune, semnul Sfintei Cruci, și ajutorul lui Dumnezeu. Aici trebuie făcută o foarte importantă precizare.

Noi nu știm care este relația dintre Dumnezeu și necuratul. Cel mai bine vedem asta din misteriosul text al “Cărții lui Iov”. Este o taină care nu este pentru oameni să o afle. Nu le este spusă și deci nu le este de folos. Dar știm sigur că ni se spune poruncitor să îl respingem și să nu îi ascultăm șoaptele, șoaptele “ucigașului de oameni și tată al minciunilor”.

Manifestările răului diabolic sunt trei: parazitismul: răul nu are stare “în sine” este doar absența a binelui; imposture: schimonosirea, falsificarea înțelesurilor, spre exemplu egalitatea echivalata cu egalitarismul, și parodia: încercarea de a imită pe Dumnezeu, de a crea un “plan” alternativ, gen “turnul Babel” sau “globalismul”. Un exemplu ilustrativ ar fi diferența dintre “ghicit” (care este de la necuratul) și profeție Dumnezeiască. ”Ghicitul” este răspuns la curiozități triviale și nocive, profeția se referă la planul mântuirii în veșnicie.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Tatăl minciunii”” →

În Pateric aflăm o foarte pilduitoare apoftegmă legată de viața Sfântului Macarie Egipteanul,veacul al IV-lea d.Hr. : ”Povestea avva Macarie: umblând odată prin pustie am găsit o căpățână de mort aruncată la pământ. Și clătindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grăit căpățâna. Și am zis ei: tu cine ești? Și mi-a răspuns căpățâna: eu am fost slujitor al idolilor și al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu ești Macarie, purtătorul de duh și în orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt în chinuri și te vei ruga pentru dânșii, se mângâie puțin. I-a zis ei bătrânul: care este mângâierea și care chinul? I-a răspuns lui: pe cât este de departe cerul de pământ, atâta este focul de dedesubtul nostru, fiindcă de la picioare până la cap stăm în mijlocul focului și nu este cu putință să se vadă cineva față către față, ci fața fiecăruia este lipită de spatele celuilalt. Deci când te rogi pentru noi, din parte vede cineva fața celuilalt. Această este mângâierea. Și plângând bătrânul, a zis: vai zilei aceleia în care s-a născut omul, dacă această este mângâierea muncii! I-a zis ei bătrânul: este altă muncă mai rea? I-a răspuns lui căpățâna: noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, măcar puțin suntem miluiți, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu și S-au lepădat de El și nu au făcut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Și luând bătrânul căpățâna, a îngropat-o.”

Această apoftegmă cuprinde o învățătură de cea mai mare actualitate, referitoare la izolarea dintre oameni.

În momentul de față, în cele mai multe țări ale lumii, s-au introdus măsuri drastice de izolare a oamenilor. Până una altă oamenii sunt lăsați să trăiască în casele lor. Nu știm până când și nu știm dacă și atâta va mai fi îngăduit. Putem să ne facem iluzii câte vrem, putem să credem în bunele intenții ale guvernanților (deși, în urmă experiențelor acumulate, asta este efectiv dovadă de prostie), dar să nu ne imaginăm că izolarea este altceva decât o crâncenă pedeapsă. Aici trebuie să facem o foarte necesară precizare.

Molima care bântuie în lume este reală și împotriva ei trebuie luptat cu toată hotărârea dar, în același timp,măsurile luate de “putere” sunt exagerate și categoric au o motivație ulterioară.

În universul penitenciar sau concentrationist, una dintre cele mai aspre pedepse suplimentare, menită să fărâme voința celui deținut, este “izolarea”. Punerea celui pedepsit în imposibilitatea de a comunica, de a avea legături inter-umane. O altă formă, frecvent folosită în infernul concentrationist comunist, era izolarea a doi deținuți pentru luni, sau ani, în aceiași celulă. După câteva Săptămâni de izolare, cei deținuți ajungeau să se dușmănească. Să se dușmănească pentru orice, pentru felul în care mănâncă, pentru felul în care dorm, pentru felul în care își suflă nasul, pentru faptul că există. Mulți ajungeau să se bată între ei, să se autodenunțe pentru vini imaginare, să își dorească reciproc moartea.

În momentul de față țări întregi, și asta înseamnă oamenii, fiecare dintre ei, sunt siliți la izolare. Nu știm cât va dura această izolare. ”Motivul “este o gripă care, în rare cazuri, are forme grave și are forme grave pentru cei care au condiții medicale preexistente. Numărul celor morți în urmă acestei gripe este absolut minuscul, raportat la populației planetei. ”Groaza” de această gripă este creată și întreținută la nivelul unei isterii colective. Urmările acestei izolări și stagnări vor fi dramatice. În Toamnă vor fi uitate efectele gripei, dar consecințele economice vor fi teribile. După părerea mea această isterie are, un scop limpede: să pună populația cu “botul pe labe”, să o reducă la control total, să reducă persoana umană la degradantă stare de individ, număr socio-economic, singur și la voia “puterii”. Încă mai mult, să inducă un sentiment de totală dependent față de “stat” și să creeze, prin aceasta, direct sentimente pentru statul care a creat situația în primul rând, clasicul sindrom Stockholm. Este de la sine înțeles că într-un asemenea climat excesele și abuzurile factorilor de putere, poliție, armată, jandarmerie, vor crește peste măsură și nu va fi cale de apărare pentru cel “izolat”. Legat de această stare ne putem aștepta la înmulțirea actelor de tâlhărie și un început poate fi văzut în actele masive de dezobediență ale unor grupuri “marginale”, spre exemplu ale etniei ‘rom”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Izolarea” →

În 1977 am fost la săpături arhelogice la Gura Sada. Săpătura arheologică a fost condusă de către Radu Popa. Scopul acelei cercetări era stabilirea vechimii bisericii din Gura Sada și etapelor de construcţie. Având un plan deosebit, pe bună dreptate, Radu Popa, intuise că biserica din Gura Sada era un foarte vechi monument al Ortodocșilor Români din Transilvania. Lucrările au cuprins însă și vechiul cimitir din jurul bisericii. Între altele acolo au fost dezvelite mai multe morminte, datate ca fiind de la sfârșitul veacului al XVII-lea, cuprinzând schelete de copii, câteva zeci de asemenea schelete. Fără îndoială erau victimele unei epidemii petrecută atunci. Erau morminte simple, fără podoabe, dar având și demnitate și seninătate. Acele morminte înfățișau starea spirituală a unei comunități sărace, oprimate, dar demne. O comunitate care primea necazurile vieții și trecea peste ele cu nădejde și credință. Asemenea comunități și asemenea oameni au făcut și fac viitorul posibil.

Am făcut această introducere mai lungă pentru a scoate în evidenta dureroasa deosebire dintre atitudinea Românilor veacurilor ce au trecut și atitudinea celor căzuți sub ideologia și stăpânirea “globalismului-sodomit”.

Întreaga lume “apuseană”,lumea “libertăților”(?!) este copleșită de o epidemie de virus,”coronavirus”, COVID 19, prezentată că o stare vestind sfârșitul lumii.

Până în prezent câteva sute de mii de oameni s-au îmbolnăvit și câteva zeci de mii au murit,majoritatea dintre ei având afecțiuni medicale grave anterioare. Orice pierdere de viață omenească este regretabilă. Dar raportat la populația planetei,peste șapte miliarde de oameni,cifra pierderilor este efectiv minusculă și asta, ținând seama că oamenii sunt muritori. Este de înțeles că atunci când omenirea este confruntată cu o epidemie trebuiesc luate măsuri de prevenire a răspândirii molimei și, la caz extrem se pot institui carantine locale. În plus,în aceste împrejurări,serviciile medicale trebuie sa dea măsura capacității lor. Dar ce se întâmplă astăzi este pur și simplu isterie colectivă,panică și manifestarea unei fricii care ține de esența actualei oranduiri,de esența “globalismului-sodomit”.

Țări întregi au ajuns a fi “închise în casă”, activitatea economică a încetat, pe străzi patrulează poliție și armata cu arme, gata să aplice amenzi,pedepse și abuzuri care sunt consecința statului politest. Adevărul este că societate “apuseană” și acoliții ei,au capitulat fără conditii în fața unei epidemii minore și nici nu ptea fi altfel.

Această capitulare este consecința unor “teorii” și “ideologii” ale destrămării. Ideologii care din relativism au făcut virtute și din necredință model. Întreaga Europa apuseană și mlădițele ei nord-americane au ajuns entitati emasculate, secătuită de orice urmă de vitalitate și voință existențiala. Ceea ce se petrece astăzi în această lume este sinucidere colectivă! Mult trâmbițata “solidaritate” între țările apusene s-a prăvălit ca un castel de nisip. Țări în profundă nevoie, ca Italia și Spania, nu au primit ajutor de la Europa Unită, au primit generos ajutor din partea Rusiei și Chinei. În esență s-a dovedit că “globalismul sodomit”,conducătorii săi,folosesc o lozincă,pusă în circulație de către Ion Luca Caragiale,”sau toți să trăim,sau toți să muriți”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Un sfârşit fără glorie” →

Tot în ultima vreme au apărut numeroase luări de poziție și exprimări în spațiul mediatic, foarte critice în privința practicii Bisericii de a cinsti, de a venera, icoanele și încă mai vârtos, Sfintele relicve, moaște. Aceste exprimări i-au numit, pe ceia care practică cinstirea pomenită, ”pupători de oase putrede”, ”pupători de cadavre” și oricum, oameni foarte înapoiați. Desigur, unuia ca mine care evit exprimările violente și sunt adept al rezolvării problemelor cu “duhul blândeții”, aceste exprimări i-au părut excesive. Ulterior, analizând mai atent, am văzut că de fapt în acest fenomen, al contestării icoanelor și cinstirii relicvelor, ne întâlnim cu un proces recurent în istorie. Un proces foarte vechi și care continuă și în zilele noastre. Este vorba de Iconoclasm.

Istoric s-a arătat că iconoclasmul este ințiat de către elemente extremiste al căror principal “argument” este violența. În zilele noastre cel mai bun exemplu sunt mișcarea Taliban, care a bătut cu tunurile un ansamblu arhietectonic cu valoare culturala unică, sau “califatul arab”, mișcarea ISIS, care a distrus sistematic monumentele de la Palmyra. Vehemența de limbaj a neo-iconoclastilor nu este un semn bun căci poate incita la violență.

Deci iconoclasmul, ca fenomen istoric, este o mișcare care caută să înlăture imaginile asociate cu un alt fel de gândire sau credință decât al lor (iconoclastilor). Cum spuneam este un fenomen vechi și recurent. El a fost practicat de vechii Ebrei când au intrat în Palestina, de mohamedani când au intrat în India, de “talibani” în chiar zilele noastre (când au bătut cu tunul monumente străvechi dar care înfățișau zeități în care ei, talibanii, nu credeau). Dar cel mai cunoscut, să zicem, ”clasic” exemplu, este mișcarea iconoclastă din Bizanț.

Iconoclasmul bizantin a avut două faze; prima din 726-787 și a două din 814-842. Prima fază a fost cea virulenta iar cea de a două a fost doar imitativă, retrogradă.

Iconoclaștii porneau de la convingerea falsă și inspirată de către cei mai perversi dintre demoni, demonii “teologi”, arhiconi, că cinstirea icoanelor și a relicvelor era formă de “idolatrie”; închinare la “materie” (considerată de ei impură) și la idoli. Plecând de la această convingere împărații bizantini, Leo “Armeanul” dar mai ales Constantin al V-lea Copronymus, au devastate cu violență Bisericile, au distrus icoanele, au fărâmat relicvele sau le-a aruncat, au scos pe călugări și călugărițe din mănăstiri. Mai mult Copronymus i-a silit pe aceștia,sub sancțiunea excecuţiei imediate la caz de refuz, să se “căsătorească” și să “consume” căsătoria în circ,în arenă,sub privirea a mii de oameni. Este de menționat că mulți călugări au cedat de teamă morții dar extraordinar de mare a fost numărul celor care au ales să fie martirizați. (Este de amintit că măsuri absolut similare a mai folosit regimul Stalinist în decada a doua și a treia a veacului trecut în Rusia sovietică. Despre modul miraculos în care anume relicve, moaște, au fost recuperate s-au scris tomuri întregi. Cel mai cunoscut fiind cazul redescoperirii moaștelor Sfântului Serafim din Sarov, în 1990). Deci temeiul lor ideologic era că cinstirea icoanelor era închinare la idoli, iar cinstirea sfintelor moaște închinare la cadavre. Asemenarea cu limbajul folosit de mișcarea neo-iconoclastă de azi este absolut tulburător. Putem vedea că sunt inspirate de același duh.

Această ideologie a fost combătută de mari teologi și cel mai cunoscut între ei este Sfântul Ioan al Damascului.

Damaschinul a arătat că în primul rând trebuie să stabilim despre ce vorbim.Astfel el a arătat că “închinarea” este datorată numai lui Dumnezeu, cel în Treime Mărit. Icoanele și moaștele sunt “venerate”, cinstite. Cei care le venerează nu aduc cinstirea lemnului, materiei, ei o aduc chipului pe care îl reprezintă. Rugăciunea adresată chipului se duce la cel cinstit și acesta o duce la Dumnezeu. În cazul moaștelor asemenea ele nu sunt închinate, sunt cinstite, venerate. Sunt cinstite și venerate deoarece au aparținut unor oameni care,eliberați de povara propriilor păcate și pasiuni, s-au “umplut” de Har. Deci chiar trupul lor s-a învrednicit de Har și aceasta se vede în felul în care rămășițele lor pământești s-au păstrat, galbene, uşoare, răspândind aroma cereasca. Că este legitim să reprezentăm chipul Sfinților este limpede;ei erau oameni că și noi,au fost văzuți și au fost cunoscuți.La fel și chipul lui Iisus. El s-a întrupat, ”iar Cuvântul s-a făcut trup” spunea Sf.Evanghelist Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu. Nu putem reprezenta pe Tatăl, ”pe care nimeni nu l-a văzut”. Iar Treimea poate fi reprezentată doar sub forma în care a arătat-o Sf.Andrei Rubliov. Cei “trei “care s-au arătat Patriarhului Avraam la stejarul din Mamvri. Dar dincolo de toate aceste, hai să zicem, “tehnicalităţi” se găsește un adevăr încă mai adânc.

Creștinii Ortodoxi nu consideră “material” o categorie impură. Ea este doar într-o stare căzută,cum căzut este și omul. Dar ea, ca și omul, va fi readusă la starea, în “care ne-a vrut Dumnezeu”. Iar icoana și sfintele moaște, prin Har, se apropie de acea stare. Pentru respectul arătat, în acest chip, materiei, pe drept cuvânt se poate spune că de fapt Dreptmăritorii sunt singuri cu adevărat “materialiști”, iar prin faptul că Pravoslavnicii cred cu toată tăria că oamenii pot ajunge “sfinți”, deci într-o superioară “asemănare” cu Dumnezeu, ei dovedesc credința că omul a fost făcut “după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” și deci se poate spune că sunt singuri cu adevărat “umaniști”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre sfintele icoane şi sfintele moaşte” →