Frecvent este exprimată și se vădește o esențiala neînțelegere a conceptului de “adevăr”.
Deși este adesea folosit (de fapt prea de multe ori), înțelesul conceptului este aproximativ și fluid. În esență este un simptom al nepăsării față de “cuvânt” și față de importanta lui în general. Este o ispită a vremii pe care o trăim. Este uitat faptul că realitatea văzută există și se menține prin “cuvânt”. Este nesocotit însuși elementarul truism după care “cuvintele au înțeles”. Acest simptom este încă mai dureros căci deliberat se caută “relativizarea” adevărului. ”Globalismul”, sordida ideologie care domină puterea actuala, ”imperiul sodomit”, se întemeiază pe relativism, pe confuzia noțiunilor, pe schimbarea înțelesurilor și așezărilor din veac. Sunt cei care limpede au fost avertizați:” “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar! Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după gândurile lor! Vai de cei viteji la băut vin și meșteri la făcut băuturi îmbătătoare! Vai de cei ce dau dreptate celui nelegiuit pentru mită și lipsesc de dreptate pe cel drept!“ (Isaia,5, 20-23).
Cu aceste gânduri este de folos să ne reamintim că în primul rând “adevărul” nu este suma unor concepții sau evenimente și, încă mai puțin, ”adevărul” nu are nici o relație cu părerea “majorității. Adevărul este o Persoană. Iar această persoană este simultan: ”Adevărul și Calea și Viața”; deci existența, devenirea în existența și starea în existența.
Într-o asemenea înțelegere este imperativ că toți și fiecare să căutăm să ne raportam și să căutăm să ne asemănăm Adevărului. Încă mai stringent este acest imperative în anii maturității și ai senectuții, când nu mai există scuză pentru acțiuni prostești sau pentru râzgâiala.
În acei ani timpul se “contractă”, se grăbește, nu mai are răbdare. Este procesul care se petrece și în interiorul ceasurilor cu nisip. Prin deasă întrebuințare, boabele de nisip se aplatizează și curgerea lor este mai rapidă, ”timpul” devine mai scurt. La fel și în anii maturității și bătrâneții, repetivitatea face vremea mai “scurtă”. Este vremea când ultimele decizii pot fi luate, sunt pregătirile finale înaintea unei călătorii într-un tărâm veșnic. În față se deschide un spațiu infinit și, oricât ne-am codi să o spunem, necruțător. Fără directive și fără reper, aproape sigur ne vom rătăci în el. Iar această se deslușește, cred, în felul următor.
În tot cursul vieții si mai ales al copilăriei și tinereții, care este nespus de scurtă și relativă, uneori conștient, uneori inconștient, uneori din joacă, ne complacem în numeroase iluzii și roluri. Nutrim nenumărate păreri de sine și de multe ori ajungem să credem în ele cu strășnicie, suntem incapabili să avem despre noi o imagine minimal obiectivă și legată de “adevăr”.
Până la un punct acest lucru poate fi înduioșător și de înțeles, dar foarte adesea această stare, sentimental-plângăcioasă, în cel mai bun caz, și trufaș-ridicolă cel mai adesea, este o stare periculoasă.
Nu trebuie uitat că “iluzia” este singurul lucru pe care îl poate oferi negativitatea pură, altcum zis, necuratul, prin “iluzie” ne poate condiționa și stăpâni. Lămurit arată acest lucru Ernst Junger atunci când avertizează că trebuie să ne ferim, ” să construim planuri și scenarii negative căci, prin ele, oferim modele destinului.”
Revenind la idea anterioară, este deci necesar ca în anii maturității, și încă mai bine mult mai devreme, să căutăm să ne aflăm în referință și în asemănare cu Adevărul. Răspicat ne spune acest lucru Apostolul Neamurilor: ”Căci de vei mărturisi cu gura că Iisus este Domnul și vei crede cu inimă că Dumnezeu l-a înviat pe El din morți,te vei mântui”(Sf.Pavel,Români,10,9).
Este limpede că asta înseamnă concordanță între vorbă și faptă, între gând și realitate. Nu este suficient să avem sentimente înalte, este imperativ să le și trăim sau, minimal, să nu le contrazicem prin fapte. Într-o înțelegere mai largă acest lucru este cerut de însuși actul Întrupării. Dumnezeu cel neajuns, făcătorul cerului și pământului, văzutelor și nevăzutelor, se face om și sălășuiește între noi. Ce concordanță mai mare între “inimă” și “mărturisire” ar putea să existe? Mai înseamnă ceva, la această vârstă a deciziilor finale, ”teama”, ”prudenta” politică, compromisurilor sunt rușinoase. Este ultimul ceas în care mai putem spune ceea ce după cunoștință și conștiința noastră este adevărat. Este ultimul ceas în care mai putem mărturisi, ”crezut-am și pentru aceea am și grăit”.(Sf.Pavel,ÎI Corintieni,4:13). Iar la cele arătate mai trebuie menționat un lucru.
În ceea ce facem să nu ne luăm cu totul în ‘serios”, să nu adaptăm figuri solemne și mai ales triumfaliste, să ne ferim ca de foc de părerea de sine și de credința că cineva este de neînlocuit. Fiecare trecem prin epoci de “vârf”, de autoritate și, tot fiecare, trecem prin vremea când suntem obligați să ne smerim, vremea când ne este arătat că suntem vremelnici în lumea asta, fragili, marginalizați și pulbere. Să ne acceptăm cu seninătate și pace aceste “vârste” și să nu ne încredem în lumea asta și în ce poate ea oferi. Casa noastră veșnică este în altă parte.

Iar alernativa, legănarea în iluzii poate avea urmări dramatice. Vorbind despre “rătăcirea” care ne pândește, este oare “Altzheimer sau demența senilă o boala sau este altceva. Nu cumva este o rătăcire în spațiul existențial? Și putem crede că aceasta stare o va rezolva un Extraveral sau mai știu eu ce altă pastilă?
Este o vreme pentru toate și cu aceasta trebuie sa fim împăcați și în voia lui Dumnezeu.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

7 februarie 2019

 

 

Icoanele sunt parte esențială din Biserica Ortodoxă și element liturgic și de credință fundamental. Icoanele nu sunt “portrete” și nu sunt “tablouri religioase”. Ele sunt elemente de cult, obiecte sfințite, cărora le este datorată cinstire. Credincioșii cinstesc chipul reprezentat și prin rugăciune și har, rugăciunea lor se adresează celui reprezentat în icoană și care răspunde la rugăciunea care îi este adresată. Dat fiind faptul că toți Sfinții au fost oameni cu trup ei pot fi reprezentați. Asemenea și Mântuitorul, care a fost om deplin și Dumnezeu deplin, într-un ipostaz și fără amestecarea firilor, poate fi reprezentat. Nu putem reprezenta Sfânta Treime, căci pe Dumnezeu Tatăl nimeni nu l-a văzut, decât în formă minunat arătată de Andrei Rubliov, a arătării Sfintei Treimi lui Avraam la steajarul din Mamvri.
Înțelegerea icoanelor și cinstirea lor au fost deplin așezate de al Șaptelea Sobor a Toată Lumea de la Nicaea în 787 d.Hr. Sobor întrunit prin voința Împărătesei Irina și a Patriarhului Tarasie Mărturisitorul și apoi prin hotărârea Sinodului din 843,întrunit prin voia Împărătesei Teodora și a Patriarhului Ignatie, când s-a așezat și lauda Triumfului Ortodoxiei, prima Duminecă din Păresimi. Dar cel care a deslușit deplin teologia icoanei a fost Sfântul Ioan Damaschinul(676-749).
Sfântul a arătat că reprezentarea chipului sfinților este deplin firească,dat fiind faptul că ei au fost oameni. În ce privește reprezentarea Mântuitorului asemenea, dat fiind faptul că Mântuitorul a fost om deplin, El poate fi reprezentat. Această reprezentare este chiar necesară pentru a închide gura ereticilor care spuneau că arătarea Lui ar fi fost o “închipuire”, ereticii “docetisti” fiind aceia care proferau asemenea blasfemii. Dar dincolo de aceste stări evidente este vorba de înțelegerea deplină a întrupării și a mântuirii.
Pentru Ortodocși materia nu este o categorie impură,este doar una căzută și care așteaptă, cu” suspine” reîntoarcerea ei în starea dintâi. Icoana sfințită, devine o asemenea “materie” transfigurată. Iar în această înțelegere, a respectului pentru “materie” se poate spune că de fapt Ortodocșii sunt singuri cu adevărat “materialiști”!
Icoana nu este “pictură” căci, în primul rând, “perspectiva” ei este răsturnată. Punctul de perspectiva, “punctul de fugă” al spațiului, nu este în spatele planului prim, este în fața lui. Este un act de “metanoia”, un act de “întoarcere”, de “pocăință”, lumea icoanei este întoarsă spre om. Spațiul deschis în acest fel este un spațiu al inimii și este un spațiu răscumpărat care se deschide spre veșnicie. Icoana este partea văzută, a nevăzutului! Formele sunt stilizate, înduhovnicite, trecute prin asceză, ele înfățișează transcendentul. Ochii sfinților văd cele de dincolo. Sfinții se adresează ochilor duhovnicești ai celor care cinstesc icoana. Se adresează “omului ascuns în străfundurile inimii”. Lumina din icoane este lumina cea neapropiată, lumina taborică. Prima icoană pe care o făcea un iconar, exact pentru a sublinia acest lucru, era icoana “Schimbării la Față”. Pentru iconarii ortodocși singura “lumina” era cea neapropiata, lumina Zilei a Opta!
Există o “dovadă “circumstanțială despre faptul că sfinții din icoanele ortodoxe sunt imaginea lor reală.
Sfintei Bernadette, care a văzut aparițiile Sfintei Fecioare la Lourdes, I s-au înfățișat diferite chipuri ale Sfintei Fecioare, ea a numit ca ceea ce văzuse, o icoană a Maicii Domnului bizantină din veacul al XI-lea!
Sfințenia și rostul liturgic al icoanelor a fost mărturisit cu sânge de ele însele, de iconari și de cei care le cinstesc. În vremea iconoclasmului, de foarte multe ori, icoanele fărâmate, de către cei răi, s-au amestecat cu sângele martirilor, iconari și al cinstitorilor de icoane. Prin aceasta Sfintele Icoane s-au arătat ca drept de a fi cinstite, iar, cei care le tăgăduiesc, drepți pentru osânda. Astfel și glăsuiește hotărârea Sfinților Părinți rostită în fiecare Duminecă a Ortodoxiei:
“Celor care ocărăsc și hulesc sfintele icoane, pe care Sfânta Biserica le primește spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu și a bine-plăcuților Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele și a dorinței de a-i urma, și celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA, iar norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema, Anatema, Anatema!.”

În spațiul românesc au lucrat sumedenie de iconari și au fost create nenumărate icoane și picturi bisericești. ”Modelul” iconografic al iconarilor români a fost cel din vremea ultimei și celei mai strălucite “renașteri” artistice din Bizanț, vremea Împăraților Palelologi.
Icoanele erau întocmite cu enormă grijă. Tăblițele de lemn, de tei, nuc sau chiar chiparos, erau uscate și apoi fierte în ulei de peste. După ce se uscau, a două oară, erau unse cu un preparat compus din praf de alabastru sau ipsos amalgamat în clei, acest strat era numit în grecește “leukos”, iar la noi, sub influență slavă, ”levka”. Când icoana era mai mare se lipea o pânză de în curat și peste ea se întindea “levka”, drept fond preparatoriu pentru pictură. Regulile de reprezentare erau stricte și erau cuprinse în cărți de îndrumare numite “erminii, la noi cunoscute și ca “podlinic”.
Iconarii români, au aflat calea de a exprima teme mari cu mijloace puține și într-un spațiu restrâns, cu mare dibăcie. Iar în fața trudei acestor iconari, atunci când credincioșii sunt adunați în rugăciune, când fumul tămâiei se zărește în lumina tremurată a lumânărilor și candelelor, iar în jur se văd chipurile Mântuitorului, ale Preacinstitei și Pururea Fecioare și ale Sfinților, în acele clipe, cei binecredincioși văd imaginea vie a împărăției cerești.
Iconarii lucrau cu evlavie și smerenie. Doar câteva nume ale lor au rămas iar pe ceilalți îi știe doar Dumnezeu și Cartea Vieții. Ei lucrau doar pentru Slavă lui Dumnezeu și erau încredințați că fiecare Sfânt, al cărui chip îl zugrăveau, se va ruga pentru ei la Județul din urmă. Lucrările acestor iconari, lucrări care uneau demnitatea cu modestia și modestia cu eleganța, sunt parte din veșnicie.
Toți acești iconari, dintre care unii sunt vestiți, dar cei mai mulți “sunt fără nume”, primesc laudă cuvenită într-o prea frumoasă rugăciune rostită în Prima Duminecă din Păresimi: ”Celor care cunosc și primesc arătările și chipurile pe care Dumnezeu însuși le-a arătat și le-a dat și pe care prorocii le-au văzut, celor care păzesc predania, scrisă și nescrisă, venită prin apostoli până la Sfinții Părinți și care, din această pricina, înfățișează în icoane lucrurile sfinte și le cinstesc pe ele, veșnică pomenire”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

5 februarie 2019

Spațiul, căruia îi zicem “satul românesc”, este o realitate copleșitoare pentru ființa Neamului Românesc. Orice încercare de a defini sau caracteriza acest spațiu într-un anume moment al timpului istoric, deci orice asemenea caracterizare va fi incompletă și deci falsă.
“Satul românesc”, în totalitate și în fiecare caz particular, este un fenomen fără început sau al cărui început nu poate fi determinat.
Atunci când documentele istorice încep să pomenească, ”pentru întâia dată”, un sat românesc, acel sat apare deplin format, cu rânduieli spirituale, economice, culturale deplin așezate. Este deci limpede că actul istoric menționează o stare care era cu mult preexistentă lui (actului istoric, documentului istoric).
În ce privește modul cum este perceput “din afară” satul aici trebuie să fim conștienți că toate acele percepții sunt subiective și deci cuprind măcar un segment care nu poate fi probat.
Pomenind de literatură aici avem cazuri în care ‘satul” a fost înfățișat ca realitate edenică și în alte pagini a fost descrisă eminamente negativ. Și într-un caz și în altul suntem în față unor exagerări, voite sau nevoite, făcute în bună credință sau în rea credință.
În realitate “satul românesc” este un trup viu și care se află în plin timp istoric, cu vremi bune și vremi rele. Dar simplul fapt că satul românesc a trecut și a supraviețuit un timp istoric foarte lung este dovadă că avem în față un trup puternic, neînfrânt, cu enormă personalitate și voință de a fi.
Așa cum spuneam, fiind un trup viu, ’satul românesc” se preschimba în cursul vremii. Oamenii trăiesc în timpul istoric și sunt nevoiți să întâmpine vremile cu tot ceea ce aduc. Satul românesc nu este o “realitate arhaică”, este o realitate vie. Dar ceea ce nu se schimbă este TRADIȚIA, care nu înseamnă obiceiuri, înseamnă înțelegerea rostului vieții, a diferenței dintre bine și rău. Este semnul adevăratei vitalități, ”decorul”, detaliile vremelnice se schimbă, dar înțelegerea vieții rămâne aceiași și consecvență cu sine. Iar axa care garantează această continuitate în duh, este Biserica Ortodoxă și învățătura ei mânuitoare.
În ce privește influența “post modernistă” , după părerea mea, este marginală, mult mai puțin semnificativă decât i se dă credit și se va dovedi, în relația cu “satul românesc”, vremelnică. Faptul că în satul românesc sunt întâlnite noutățile tehnice și electronice nu arată subordonarea către “post modernism”, arată capacitatea “satului” de a integra noutățile tehnice și a le domina. Din nou trebuie repetat că supraviețuirea satului românesc prin vremi crâncene, și să ne gândim la recent repauzata stăpânire comunistă, este o garanție despre vitalitatea lui. Iar cei care se comportă aberant, excentric negativ, în comunitatea sătească nu pot fi decât puțini, marginali și repede condiționați să se poarte conform cu obiceiul din veci. Altfel sunt eliminate sau ridiculizați. Ceea ce este perceput, din nou după înțelegerea mea, ca o “criză” a satului, este o exagerare și parte dintr-o ispita căreia prea repede îi cădem victime. Este ispita de a consideră situația prezentă ca “veșnică”. Slavă Domnului nu este veșnică și veșnicia trebuie mereu căutată în altă parte. Ceea ce se întâmplă în satele românești este o “reașezare”, o “reinventare” la condiții istorice. Faptul că sunt mulți care pleacă și că asistăm la o “îmbătrânire” a satelor este exagerată. Adevărul este că, în condițiile tehnice existente, mai periculoasa ar fi o suprapopulare a lor. Iar “îmbătrânirea” satelor este,în mai multe feluri, și un folos. Acești ‘îmbătrâniți” sunt cei care tezaurizează TRADIȚIA. Despre această “îmbătrânire” se poate face o trimitere la comentariul unui Episcop din Rusia sovietică.
Un anume activist îi spunea triumfalist, ”cine va mai fi în Biserici când această generație de “babushke” va dispare?”. Răspunsul a fost superlativ, ”va fi o altă generație de babushke”. Să nu ne speriem, Dumnezeu știe să apere ale Lui!

Desigur stăm martori împrejurării că parte din populația satelor și mai ales dintre cei tineri, doresc să părăsească satul și să se mute la oraș. Însă între cei care doresc să plece există grupuri cu motivație diferită.
Fără îndoială că sunt unii care pur și simplu doresc un alt mod de viață, alte profesii, alte orizonturi. Asemenea oameni au existat întotdeauna și actuala oportunitate de mișcare socială și demografică face o schimbare de felul celei pomenite, foarte posibilă. Dar, rămâne deschisă pentru viitor întrebarea, cât de fericiți sau împliniți vor fi cei care fac asemenea schimbare.
Dar pentru marea masă a celor care pleacă din sate, această plecare este una în căutarea oportunităților materiale, altfel zis, aflarea unui câștig mai bun. Iar aceasta plecare, cel mai adesea, este vremelnica.
Acest câștig mai bun poate fi aflat în țară sau în afară ei. Nimic nou în esență. Date fiind schimbările din tehnologia transportului și comunicărilor, faptul că un Român lucrează în Italia, Germania sau Spania, nu diferă prea mult față cu situația aceluiași Român, să zicem din Maramureș, care acuma câteva decenii caută plată mai bună în Dobrogea. De fapt “distanța”, măsurată în unitate de timp dedicat transportului, de la actualul loc de lucru, hai să zicem Italia și până acasă este probabil mai scurtă decât era acuma câteva decenii din Maramureș în Dobrogea. Iar posibilitățile de a ține legătură cu cei de “acasă” sunt infinit mai numeroase și mai eficace. Fără îndoială rămâne trauma separării, între cei de “acasă” și cel plecat, dar ea nu este mai mare sau mai dureroasă decât aceiași separare în urmă cu câteva decenii. Ba,aș zice din contra. Ajutorul economic primit acuma este categoric mai substanțial decât cel care putea fi trimis în urmă cu câteva decenii. Majoritatea celor plecați o fac vremelnic și mulți dintre ei se reîntorc acasă mai bine pregătiți pentru viața contemporană. În plus, după părerea mea, această rărire a populației satelor nu este un lucru strict negativ; suprapopularea ar fi. Noile tehnici de lucru în agricultură fac depășită gospodăria de subzistență, autarhică. De fapt satele românești au aflat metode noi de a își suplimenta veniturile: prin legumicultură sau producții de vegetale intensive, prin mutarea unor membrii în economia de “servicii” și altele. Ne putem aștepta la o cerere tot mai mare de produse “de la țărani” în condițiile în care populația, pe drept cuvânt, este tot mai dornică de produse “organice”.
Pe de altă parte există un segment orășenesc în creștere, care își dorește să se reașeze într-un sat. Probabil că unii dintre ei sunt stăpâniți de o nostalgie romantică și mă tem că vor sfârși foarte dezamăgiți. Dar alții își dau seama că de fapt viața într-un sat este calitativ mai bună.
Să știi planta din care mănânci tomate, să ști pomul din ale cărui roade mănânci, să știi găina de la care iei ouă sau vaca de la care iei lapte sau porcul din care te hrănești,sunt privilegii. Și aceste privilegii stau mult peste aglomerația orășenească. La aceasta se adaugă și faptul că intensitatea vieții spirituale și în TRADIȚIE în satele românești este vie și vibrantă. Iar larma orașelor poate fi lesne regăsită, pentru cei care periodic îi duc dorul. Distanțele în România sunt mici. Un drum de la sat la orașul cel mai apropiat, cu mașina, nu ia mai mult de treizeci, patruzeci de minute, dacă și atâta.
Din nou trebuie repetat că fiecare sat reprezintă “lumea”. Fiecare sat cuprindea deplin aproape toate circumstanțele existențiale, de la cele mai bune la cele mai rele. Cel care se va strădui să cerceteze și să înțeleagă viață unui sat va rămâne uluit cât de completă este. Nu întâmplător, de regulă, țăranii sunt mai deștepți decât restul oamenilor și cu infinit mai mare finețe psihologică.
Între locuitorii satelor au fost întotdeauna “fruntași” și foarte des între acești fruntași au fost preotul satului,învățătorii și intelectualii trăitori în sat. Pe aceștia oamenii locului i-au respectat și ascultat. Acești oameni se aflau în stare antitetică, de contrast violent, față cu jalnica grupă a “navetiștilor”, invenție și improvizație comunistă.
În momentul de față,în mai toate satele pe care le știu, acești “fruntași” caută să alcătuiască monografii, caută să promoveze exemplele pozitive din trecut, înființează grupuri folclorice și coruri. Toate acestea contribuie la menținerea unui climat de încredere și mândrie pentru loc și datini. În același timp, iarăși după cunoștința mea, asistăm la un uluitor proces de renaștere în credință și mai ales în Ortodoxie. Nu este sat care să nu își fi reanoit biserica și nu este sat care să nu caute să prezinte așezămintele bisericești într-o formă cât mai frumoasă. Mai mult, mai toate satele caută să păstreze legătura de dragoste cu fiii satelor care au plecat. Satele românești nu au lipsa de “reînviere”, ele sunt vii!
Mutările de populație,în afară sau în interiorul aceleiași “vetre” sătești, reprezintă un fenomen istoric întâlnit în tot locul și în toate vremurile. Nu este ceva nou și nici măcar ceva dramatic.
În primul rând “satul’ , așa cum apărea el la sfârșitul veacului al XIX-lea și în cursul secolului XX, în formă adunată și având, măcar, rudimentul unei structuri stradale ”planificate”, a fost un fenomen relativ nou.
Satele românești erau compuse din cătune și crânguri care se aflau răspândite pe tot cuprinsul hotarului. Unele au crescut, unele au “roit” și altele pur și simplu au dispărut, “topindu-se” în cele mai mari. În vremea pe care o trăim și care se caracterizează, între altele, și printr-o accelerare a proceselor economice și sociale, acest fenomen a devenit tot mai frecvent.
Cătunele, crângurile s-au orientat tot mai mult spre așezarea principala și către căile de comunicație mai rapide, izolarea autarhică nu mai este cu putința. La asta s-a adăugat împrejurarea că mulți locuitori ai satelor și mai ales dintre cei tineri s-au mutat, pentru totdeauna sau vremelnic, în căutare de oportunități economice mai bune. Astfel întâlnim satele “părăsite” sau în curs de dispariție. Dar asta nu înseamnă că “locurile” respective rămân pustii. Tehnologia mai bună face posibilă păstrarea în circuit economic a unora dintre aceste locuri în ciuda distanței mai mari de la “vatră” la locul respectiv. Această mutare de populație nu afectează structura culturală și psihologică a oamenilor. TRADIȚIA nu este dată de un anume loc din hotar! În plus o seama dintre aceste sate “părăsite” își descoperă noi folosințe. Unele devin sate de vacanță. În alte locuri, oameni care înțeleg frumosul și diferența între turism de calitate și festivitate “pe drum”, își așează loc de vacanță, locuința de “vara” și asemenea. Să ne gândim doar la modul în care zona Viscri și-a aflat o nouă sursă de viață prin așezarea acolo a Prințului Charles al Marii Britanii. După părerea mea, această “părăsire” nu poate fi socotită doar că un lucru negativ. Doar negativ este socotită de cei care de fapt nu înțeleg satul și viață lui și care îl consideră strict o realitate economică. Iar la asta se alătură o împrejurare care va putea fi simțită doar cu sufletul.
Cel care a poposit în preajma unui sat “părăsit”, nu se poate să nu fi fost mișcat de liniștea adâncă și parcă străbătută de suspin a locului. Iar dacă s-ar fi uitat cu încă mai mare atenție ar fi văzut măcar un fragment din Lumina Taborică de acolo, înconjurând locul ca o mandorlă (aura care înconjoară Sfinții din Icoane), lumina vestind ziua a opta.
Atunci când vorbim despre “țăranul român” în realitate vorbim despre Român. Nu există Român care să nu își tragă originea dintr-un sat. Cu cât această legătură și conștiința de apartenență la un sat, vor fi mai puternice cu atâta va crește calitatea umană a respectivului Român. Spiritualitatea unui Neam nu este dată de sânge și rasă, este dată de Credința lui. Iar în acest sens superb spunea Sextil Pușcariu, ”Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere (a Românilor de cei de alt neam n.a) căci noi suntem în lume singurul popor de limbă latină și de credință Ortodoxă. Această împerechere fericită, de limba latină cu cele mai alese însușiri sufletești și spirituale din Bizanț, ne conferă acea calitate specială,care face unic Neamul nostru.” Această calitate unică a fost păstrată prin contribuția decisivă a două clase sociale, țăranii și boierii. De la jumătatea veacului al XIX-lea rolul boierimii a început să scadă și apoi a dispărut cu totul. Țăranii sunt singurii care tezaurizează, în totalitate, calitatea de Român azi. În condițiile în care dimensiunile sociale devin tot mai izolate, și oamenii devin indivizi, număr socio-economic, înregimentat în infernul consumarist, doar țăranii rămân persoane, oameni liberi și păstrători de model național. Nu întâmplător “ismele” trecutului veac XX”al sângelui” (comunism, nazism și globalism) au căutat să distrugă satul românesc. Nu întâmplător și azi, direct și indirect, comunitatea sătească este lovită. Dar iarăși nu întâmplător această structura este apărată de o Putere mai mare și mai dreaptă decât cea a oamenilor! La Țăranul Român se vede că acolo se întâlnesc forma văzută cu idea divină și acel loc al întâlnirii se face purtător de Duh Sfânt. Astfel se explică fantasticul spirit de discernământ și echilibru al Țăranului Român, capacitatea lui de a vedea fără greș diferența dintre bine și rău. În față acestor calități, minimal, ar trebui că să ne închinăm cu sfială iar cei care au dar, întotdeauna vor găsi sursă de inspirație și model de trăire morală în Țăranul Român!
Aparent satele românești sunt în “retragere”. Dar eu cred că această este o aparență. Un Neam și o Țară se mențin și există semnificativ prin credință, prin civilizația care, în primul rând, înseamnă înțelegerea răspicată, fără confuzie, a diferenței dintre bine și rău. Faptul că numărul locuitorilor satelor scade nu înseamnă nimic. În materie de adevăr și credentiale morale majoritatea sau părerea “majorității”, nu are nici o importantă. Nici una! Să nu uităm că Adevărul nu este suma unor păreri sau rezultatul opiniei “majorității”, Adevărul este o Persoană!
Satele românești locuitorii lor păstrează integral Credința Românească, adică dreapta Credință, Ortodoxia, bunul simț românesc și superbul echilibru românesc (care atâta de mult îl emoționa pe Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia.)Tot în satele românești se păstrează limba românească, a cărei unitate nu încetează să uluiască. Nici un alt spațiu European nu are asemenea unitate de limba. Un german din Hollstein nu se va putea înțelege cu unul din Styria, un “Italian” din Calabria nu îl va înțelege pe unul din Toscana, dar un Român din Maramureș îl va înțelege fără dificultate pe unul din ‘Țara Almăjului (și am numit zonele românești cu cea mai puternică personalitate lingvistică). Iar această unitate de limba are o importanță colosală și care a fost explicată de către Sextil Pușcariu: “Limba nu e numai un servitor al gândirii,ci și un stăpân al ei. Dacă e adevărat că omul vorbește cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui. În limba tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite spre a ne îmbrăca gândurile, dar această limba moștenită, cu anume clișee și asociații constante, îndreaptă gândurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii aceluiași neam, o forma mentis națională”. Dar dincolo de asta mai trebuie să știm bine un lucru.
Toate marile civilizații, toate civilizațiile care au însemnat ceva și au lăsat ceva în urma lor, s-au întemeiat pe respectul pentru mormintele strămoșilor. Satele românești sunt cele care păzesc mormintele strămoșilor și satele românești sunt cele care țin cu strășnicie cea mai solemnă făgăduință omenească: ”să nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor”.
Sunt profund încredințat că satele românești au un lung și semnificativ viitor înainte.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

31 ianuarie, 2019

De aproape două decenii întreaga lume și tot ce este mijloc de informare controlat de “putere” a stat sub semnul promovării “globalismului”.
În repetate rânduri s-a arătat și s-a demonstrate că în fapt “globalismul”, sub masca unor bune intenții iluzorii, însemna controlul absolut asupra “lumii” de către “anumite” cercuri.
În cursul acestor două decenii absolut toți și toate au fost bombardați (uneori la propriu!) cu “informări’ despre caracterul “depășit” al ideilor de :Țară, Neam, Credință.
Dintr-o perspective istorică mai largă în fond era o continuare, în formă nouă, a vechii obsesii de inspirație satanică a “internaționalismului”. Care “internaționalism”, indiferent de gesticulația verbală folosită, în esență dorea și dorește să înlocuiască condiția de “persoană”, entitate eminamente liberă și spirituală, cu acea de “individ”, de număr biologic și socio-economic.
Se părea că nimic nu poate sta în calea “globalismului” că va trebui să ne supunem, să ne plecăm capul sub un jug umilitor și înjositor, că va trebui să ne uităm numele, originea, ”locul”. Dar iată că din nou istoria s-a dovedit cu neputință a fi prevestită și condiționată.
De mai bine de cinci ani și din ce în ce mai brutal, trupurile “globaliste” sunt lovite de criză, morală și economică, și tot mai deslușit se aude strigătul lor de panică stridentă și se deslușește faptul că li se strânge latul de gât. Evident că acest eșec al “globalismului” înseamnă, că întotdeauna, că, pentru o vreme, cei bogați vor deveni încă mai bogați iar cei săraci vor fi încă mai săraci. În privința asta “nimic nou sub soare”. Dar în același timp devine limpede că factorul esențial în eșecul “globalismului” au fost “locurile” istorice,”țările” din totdeauna, încăpățânarea lor de a fi: de la Tirol, la Catalunia, și de la Burgundia la Almăj.
“Locurile” istorice au răsturnat carul triumfalist al “globalismului. ”Buturuga mică a răsturnat carul mare!”
Însă am fi cu totul naivi dacă ne vom imagina că promotorii “globalismului” se vor da așa de repede bătuți. Aceia sunt profesioniști ai răului și al facerii de rău, inspirați de tenacitatea „tatălui lor“, negativitatea pură, necuratul.
A început și în viitor se va intensifica, lupta și acțiunea de distrugere a “locurilor”, a “țărilor”. Această încercare a răului va fi făcută în mai multe feluri și pe mai multe planuri și în același timp.
Mai întâi se va încerca o discreditare morală,o descurajare psihologică. Se va spune: ”aceste locuri nu au viitor, aceste “locuri” se vor pustii, cei care rămân nu vor avea nimica de făcut și vor fi “marginalizați”. (Evident că adevărul istoric, adică împrejurarea, FAPTUL, că aceste locuri au un trecut care efectiv nu poate fi cunoscut, faptul ce ele sunt practic din totdeauna, nu va descuraja pe atleții răului și ai minciunii de care pomeneam). Iar apoi vor avea loc acțiuni directe de piraterie și furt economic și social: abuzurile vor fi tolerate și încurajate, structurile locale (școli, spitale, biserici) vor fi sabotate direct, distruse direct, închise, “concesionate” și așa mai departe. Iar în același timp se vor ivi tot soiul de “generoși”, dornici să cumpere pământ pe preț de nimica. Dar părerea mea este că aceste acțiuni potrivnice nu vor reuși. Părerea mea este că din perspectiva istoriei și considerând lucrarea vremii, în confruntarea dintre “globalism” și “locuri”, ”locurile” au biruit. În momentul de fata “globalismul” și “comisarii” de la Bruxelles sunt în panică: Franța este în stare de revoltă, Marea Britanie clocotește; Italia, Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia au arborat steagul identității naționale și creștine. Singura Germania stă pe loc, fiind stat ocupat military dar, si acolo, este liniștea de dinaintea furtunii. Iar în USA “globaliștii” sunt și ei puși pe fugă. ”Locurile” vor fi biruitoare!
Biruința “locurilor” nu va fi fulgerătoare, va fi incrementala, bucată cu bucată. Tot mai mult politicieni și propagandiștii ai “globalism”-sorosismului vor deveni mai ridicoli și cu mai puțină credibilitate. Tot mai mult, ei și urmașii lor, se vor vădi ce sunt: lipsiți de orice credință, ideal și țintă, fără urma de loialitate sau atașament etnic sau social, obsedați de confort și “siguranță”, deficitari în bărbăție, respectiv, feminitate, un soi de castrați tinzând spre sodomie, incapabili să viseze mai mult decât o închisoare cu confort sporit și maimuțărind un vocabular pe care de fapt nici nu îl înțeleg. Să ne uitam la ONG-iștii, #abominația #rezist, USR, ”julien” și aplaudacii lor penibili! Acest gen de oameni nu sunt o alternativă și vor dispare. Iar în loc va rămâne superba unitate în diversitate care înseamnă respect pentru fiecare element al creației, Neam, Credință, Familie. Dar, să nu ne amăgim, TOȚI și fiecare trebuie să exprime limpede în ce crede. Tăcerea nu este o opțiune căci, ”cel care tace este de acord”. Să căutam să scoatem ca pe gunoi formațiunile politice anti românești și pe aplaudacii lor. Acuma este vremea.
Eu cred că este o nouă împrejurare care va dovedi că, “apă trece și pietrele rămân”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

29 ianuarie, 2019

 

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor.

Cu îngrijorare se poate vedea că anume aberații teologice, cultivate de grupuri excentrice, sectare, care își spun creștine, sunt vehiculate insistente în spațiul mediatic. Câteva dintre ele trebuiesc adresate, chiar cu riscul de a repeta. În lipsa unor precizări clare există primejdia ca, oameni neavizați, să cadă pradă acestor erori. Între teoriile aberante, greșite și direct blasfemice se află teoria, “Sola Scriptura”.
Doctrina “Sola Scriptura” a fost inițiată de către Martin Luther și până la un punct pe bună dreptate. El era dezgustat de viciile și decăderea curții papale. Dar mai apoi s-a văzut că bunele lui intenții nu erau suficiente căci doctrina “Sola Scriptura” a devenit o armă folosită împotriva Bisericii. Dar este necesară o scurtă explicație a ce este doctrina “Sola Scriptura”.
În esență ea afirmă că singura sursă de căutare a lui Dumnezeu și singurul răspuns asupra modului de a îl caută este citirea și respectarea strictă a textului Sfintei Scripturi. La prima vedere o modalitate clară și la îndemână. Dar detaliile nu se potrivesc și întotdeauna “necuratul” sălășuiește în detalii.
În primul rând trebuie stabilit clar: cine a creat pe cine: Scriptura a creat Sfânta Tradiție sau invers. Iar aici răspunsul istoric, faptic, împotriva căruia nu există argument, este clar, Sfânta Tradiție a Bisericii. Din nou trebuie să fim lămuriți la înțelesul cuvintelor. Prin Biserică se înțelege totalitatea Poporului, laici și cler, care împreună alcătuiesc Trupul mistic al lui Hristos. Revenid deci. În Biserica și conform Sfintei Tradiții a fost alcătuită Scriptura. Biserica, conform cu Sfânta Tradiție, ”predania” apostolică, a fost cea care a stabilit care sunt textele “canonice” și care nu sunt și asta pentru a apară pe credincioși de căderea în eroare. (Este elementar logic acest lucru. Nu “certificatul de naștere” premerge copilul,ci invers.) Iar de la acest punct începe greșeala doctrinei “Sola Scriptură”. Din nou să ne referim la fapte care nu pot fi argumentate.
Urmând doctrina “sola Scriptura” de la Martin Luther și până azi au apărut aproximativ douăzeci și patru de mii de denominații protestante și neo-protestante. Unii dintre cei care urmează această doctrina, ”Martorii lui Iehova”, ”Unitarienii”, “mormonii” , au împins zelul lor pentru “Sola Scriptura” așa de departe că au sfârșit prin a nu mai fi creștini! Dar lăsând orice glumă la o parte ne referim din nou la fapte. Dacă un Baptist și un penticostal vor argumenta împreună, și unul și altul vor cita texte scripturistice, întotdeauna scoase din contxt. Deci din punct de vedere intelectual ei sunt pe același nivel. Atunci care poate fi explicația că folosind aceiași „sursa” s-a ajuns la douăzeci și patru de mii de denominatii, douazeci și patru de mii de răspunsuri diferite? Greșeala este una de metodologie. Scriptura nu poate fi explicată individual și nu poate fi înțeleasă individual. Scriptura trebuie citită și interpretată în Biserica, de către Trupul lui Hristos. Căci poporul adunat în Biserica încetează să mai fie, eu și tu și el, devine “altceva” , iar acest “altceva” este Trupul lui Hristos.
Dar doctrina Sola Scriptură mai comite o colosală eroare când se opune Tradiției. Adevărul este că Tradiția a existat mai înainte să fi fost Scriptura. Sfântul Pavel îi îndemna pe Tesalonicieni, pe Corintieni, pe Tit și pe Timotei să respecte Tradiția într-o vreme în care Evangheliile nici nu fuseseră scrise. Căci aici este o altă mare neînțelegere.
Evangheliile au fost scrise ca să aducă mărturie despre viața,moartea și învierea lui Hristos. Tradiția orală a păstrat însă TOATE învățăturile lui Hristos cele pe care dacă ar fi fost scrise, ”lumea întreagă nu le-ar cuprinde” (Ioan 21;25). Căci modul de rugăciune al primilor creștini urma modelul ebraic, cu ceasuri, mers la Templu și “frângerea pâinii”, Liturghia astfel s-a alcătuit. În acest fel s-a păstrat neschimbată Dreapta Credință din vremea Apostolilor si până azi. Teoria „Sola Scriptura” este contrazisă de către existenta celor douăzeci și patru de mii de denominații neo-protestante, această Hydra care devoră Neamurile.
Iar la aceasta trebuie din nou adăugat că Biserica este una așa cum și Trupul lui Hristos doar unul este. Pentru Ortodocși nu încape îndoială că Biserica Ortodoxă este cea care cuprinde Tradiția și tot adevărul scripturistic. În acelaș timp Binecredincioșii nu consideră că doar ei se vor mântui. Ei afirmă că cei care se vor mântui, într-un chip tainc, sunt parte din Biserica. În vorbele lui Episcopului Kallistos Ware, un adevărat apostol al anglo-saxonilor, ”noi știm unde este Biserica, dar nu știm unde ea nu este”. Dar aceasta face parte din iconomia planului divin. Pentru noi este lipsă să ascultăm de învățătura Ortodoxă, singura care ne poate mântui.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

21 ianuarie, 2019

În cartea sa,”The Heretics”(Ereticii), publicată în 1905, G.K.Chesterton cuprindea un eseu intitulat, ”On certain modern writers and the institution of family” (Despre anume scriitori moderni și instituția familiei). Acel eseu, în maniera directă, paradoxală, neapologetica, apodictică și fără amabilități inutile, marele scriitor englez desființează o suma de păreri exprimate de scriitori și creatori de opinie superficiali. În esență G.K. Chesterton vorbește despre diferența dintre spațiile vaste și impersonale și cea dintre comunitățile organice și vii. Concluziile sale sunt atât de puternice și se potrivesc atâta de bine momentului istoric actual, încât consider util să le prezint și să le actualizez prezentului, zilei pe care o străbatem.

În momentul de față sumedenie de “creatori de opinie” vorbesc despre virtuțile marilor construcții socio-politice, despre “virtuțile” imperiului și încă mai exact cele ale “globalismului”.

Conform acestor activiști, micile comunități, inclusiv familia, ar fi în momentul de față depășite ba chiar, ar fi o piedică în dezvoltarea deplină și “liberă” a omului. Familia ar fi direct o formațiune, nu doar anacronică, dar direct nocivă. Conceptul de familie ar stăvili “eficacitatea” prin faptul că membrii aceleiași familii, fiind legați unii de alții, ”individul” nu ar putea să acționeze pe tărâm socio-economic “liber”, fără prejudecăți și norme tradiționale. La fel, după aceiași logică și folosind fundamental aceleași argumente, sunt condamnate Națiunea și Statul Național și încă mai vehement credință creștină, cea care da conținut și argumentează și pentru Familie, și pentru Națiune și pentru Statul Național.

Cei care predică împotriva comunităților organice, Familie, sat, Națiune, Stat Național, sunt cei care, conștient sau inconștient sunt de fapt împotriva vieții care ne înconjoară.

În existenta lucrurile nu sunt abstracte, sunt concrete, cu personalitate și aproape întotdeauna unice. Nici o frunză nu este identică alteia și cum putem îndrăzni să credem că oamenii pot fi “identici”? De aceea cei care predică mari “imperii” și “globalism”, întotdeauna vor începe prin a deplânge așezămintele tradiționale și tot întotdeauna vor sfârși în teroare sângeroasă. Aici intervine marele paradox. Creștinismul, luptând pentru Împărăția Cerurilor întotdeauna caută să ducă acolo existența concretă a lumii în care trăim. Ortodoxia nu consideră “materia” ceva rău, o consideră căzută, dar căreia i se cuvine să fie ridicată, mântuită. De fapt, prin această înțelegere, Ortodoxia se dovedește că fiind singura învățătură cu adevărat materialistă! Iar cu aceasta și în această învățătură ar trebui să privim și relația “omului”, adică a persoanei, cu locurile și comunitățile în care trăiește.

În primul rând este un adevăr elementar că noi nu ne alegem nici locul unde ne naștem, nici oamenii din jur, nici rudele și nici vremea când ne naștem. Toate acestea ne sunt date și în mijlocul lor trebuie să ne “dovedim” existenta, bună sau rea.

Din acest punct de vedere afirmația că “familia este un loc al armoniei și păcii” este dubioasă și ar trebui să fie privită foarte calificat.

În fiecare familie va trebui să ne câștigăm “locul” și poziția, în fiecare “familie” vom avea de acționat cu oameni diferiți, cu caractere felurite. În orice caz viața într-o familie, și mai exact în familia în care ne-am născut, este orice dar nu plictisitoare. La fel și viața într-o comunitate organica, într-un sat. Vecinii pe care îi avem, membrii comunității, nu îi alegem, ei sunt, cu calități și defecte, și cu ei trebuie să trăim. Dacă orice viața într-o comunitate sătească este mult mai vastă, căci acolo întâlnim tot și toate. Acolo întâlnim toate condițiile stării umane și acolo trebuie să răzbatem între ele. De aceea, nu este de loc întâmplător că “țăranii” sunt cu mult mai deștepți decât restul oamenilor iar din punct de vedere al înțelegerii oamenilor, hai să-i zicem ”domnește”, al înțelegerii psihologice, sunt fără egal. Un “țăran” nu poate fi păcălit! Iar aici se vădește neghiobia celor care vorbesc despre lumea “mare” și modul în care ea ar largi orizonturi. O altă neghiobie se referă la “curajul” celor care pleacă, în lumea” largă”, să își făurească destinul. În realitate aceștia nu “pleacă”, fug. Cei viteji, întotdeauna stau locului și îl apară, ei sunt “akrites”,”limita nei”, ”grănicierii”, cei care stau la fruntarii și înfruntă primejdia.

Atunci când ne ducem “la capătul lumii”, nu întâlnim persoane, întâlnim mase de oameni cu care nu avem nimic în comun. Dacă mergem în Franța ca turiști nu vom cunoaște un “francez”, vom vedea “francezi”, care ne sunt și rămân străini. La fel este când ne reașezăm într-un oraș mare. Vom căuta oameni care sunt la fel ca noi, cu aceleași interese și aceleași convingeri. Lumea noastră nu va deveni mai “largă”, va deveni mai îngustă. Acest lucru poate fi ilustrat și prin formele de socializare. Asociațiile, cluburile, formațiunile politice, Organizațiile Ne Guvernamentale, toate și fiecare cuprind oameni care au aceleași interese și convingeri. Acestea nu sunt comunități, sunt găști. Iar diferența este enormă. Personalitatea unei comunități este suma personalităților diferite a membrilor ei, personalități care toate sunt acceptate, este unitate în diversitate, într-o gașcă membrii ei stau sub personalitatea găștii. Nu membrii găștii au personalitate, gașca are. Într-o gașcă fiecare membru își va abandona propria lui personalitate și o va adopta pe cea a găștii, se va uniformiza. Este suficient să vedem cum acționează membrii unei găști și cei ai unei comunități organice. Uitați-va la modul în care se exprimă tinerii când sunt în gașcă și la modul în care se exprimă când sunt “acasă”, în satul lor.

Ar trebui să înțelegem bine că toți cei care propovăduiesc împotriva comunităților organice de fapt sunt împotriva persoanei, a omului liber, răspunzător de acțiunile lui și de consecința acestor acțiuni.

În momentul de față “globalismul” și uniformizarea s-au extins fără măsură, dar la fel s-a arătat și vidul lor spiritual și pustiul lor sufletesc.

Comunitățile locale, satele și familia, sunt atacate dar ele nu vor putea fi distruse. Și atâta vreme cât vor fi în existența, străjuite de Sfânta Ortodoxie, ele vor oferi un model mântuitor. Iar în permanentă să ținem minte;” … atunci când se ridică oamenii de nimica, nelegiuiții mișună pretutindeni.”(Ps.11,8)

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

14 ianuarie, 2019

,,Ziditorii, care mai sunt cunoscuți și drept ”iluminați”,  ”elite transnaționale” dar și că “sorțari”, sunt cei care se află în fruntea proceselor de schimbare a rânduielilor lumii. Cei care sub pretextul promovării “binelui universal”, un concept care este vid de conținut,caută să distrugă tradițiile,identitățile și mai ales Credința creștină.Sunt cei care promovează secularismul sălbatic și vulgar și de fapt,în momentul de față, satanismul. Acești “ziditori” vor să preschimbe tot și toate. Ei sunt cei care inventează noi dogme, dogme care stau împotrivă, mai ales, bunului simț.Dintre ei s-au ales cei care promovează brutal ‘corectitudinea politică”, o dogmă care impune minciuna ca adevăr și întunericul că lumină. Ei sunt cei care prostituează cuvinte și noțiuni. Noțiunea de “naționalism”, de dragoste de Neam și Țară, a fost demonizată și este folosită azi de acești “ziditori” sau slugile lor, ștrengarii ’salvatori”, ”comisarul”, ”RO+ , abominatia #rezist și alți eiusdem farinae, ca vorbă de ocară. Iar încă mai sfruntată, mai degradantă este încercarea de a spurca numele sfânt al Familiei. Aceiași inadecvați de care pomeneam vor să introducă în Familie aberațiile de comportament și spurcăciunea spurcăciunilor. Ei însiși au ajuns să se definească în funcție de cât mai apriga promovare a sodomiei. Iar lista încercărilor de pervertire și degradare crește din ce în ce. Să nu ne amăgim, dacă acești “ziditori” nu vor fi opriți, foarte curând, se vor ridica ruguri pentru cei care îndrăznesc să mai spună că doi și cu doi fac patru! Aceștia sunt cei care își vor dobândi osânda proorocită de Isaia, ”vai de cei care numesc răul bine, și binele rău, întunericul lumina, și lumina întuneric, amărăciunea dulceață, și dulceață amărăciune” (Isaia 5;20)

Sunt așa de mulți acești “ziditori” ai răului în jurul nostru și îi vedem cum freamătă nerăbdători să adune mai mult rău pentru cei din jur și lor înșile mai mare osânda. Mă gândesc la sinistrii “salvatori” și mașinațiile lor, la hidosul “comisar” și RO+ pe care l-a plăsmuit, mă gândesc cu dezgust la abominatia #rezist și la faptul că toate sunt sub semnul demoniacului Soros! Fără să intru în detalii despre activitățile acestor atleți ai răului sau despre caracterul pestilențial al membrilor respectivelor organizații, am să atrag atenția asupra comportamentului lor.

Acest grup a devenit captiv unui nou “lingo”, limbaj administrativ. Folosind strict jargonul “politic corect” care, cum ziceam a început să numească albul negru și invers, ei nu mai sunt capabili să adreseze realitatea, ei adresează plăsmuirea aberantă în care au fost condiționați să creadă. În loc să adreseze probleme reale, ei se “luptă” pentru familii “alternative”, parteneriate “civile”, se întrec în a inventa “penali” și nu se uită în propria ogradă care mișună de atari lighioane și se întrec în a ataca Biserica. Din gură lor poate fi auzită cel mai frecvent neghiobia, ”spitale, nu biserici”. Pe lângă rea credință în asta ei dovedesc și crasă ignoranța. Ei nu știu că primele spitale au fost întemeiate de către Sfântul Vasile cel Mare care, pe lângă a fi unul din marii teologi, a fost și medic. Ei ignoră că primele așezăminte de grijire a bolnavilor, ”bolnitele”, au fost întemeiate și ținute de mânăstiri. Ei nu înțeleg că fără sănătate morală și de conștiință, mai pe înțelesul lor, fără biserici, nu vor exista oameni care să construiască și să țină spitale.

Dar în primul rând acești “ziditori” sunt cei care cultivă și urmăresc separarea lumii de Creatorul ei,crearea unei lumi în care pier cântecele Raiului și se șterge amintirea Lui. ”Ziditorii” caută să împlinească planul necuratului și aceasta amăgind lumea cu făgăduințe despre “desfătare” lumească, aceste făgăduințe fiind și ele vorba goală. Cei care se lasă amăgiți nu vor avea nici “plăcerile” sau, mai exact, bucuriile acestei lumii, căci se vor zbate în sărăcie sordidă, și nici mângâierea făgăduinței Raiului, vor pierde și lumea asta și cea care va să vină. Cei care promovează aceste lucruri (“salvatorii”,”comisarul”,RO+) sunt cei despre care s-a spus: ”atunci când se ridică oamenii de nimica, nelegiuiții mișună pretutindeni” (Ps.11:8). Este un plan în care omul ar fi satisfăcut cu veșnica trăire în lumea asta căzută, o perspectiva care înseamnă sinucidere spirituală. Arma prin care se acționează este materialismul vulgar, consumerist. Acest materialism se află, într-un clasament al condiției spirituale, sub păgânism. Căci păgânismul căuta sau încerca să caute un “absolut”, iar materialismul “globalist” stă împotriva oricărui “absolut”, oferind doar patimi. În chip practic asta înseamnă spargerea unității de orice fel, prin divizare și singularizare (căci “satan” chiar asta înseamnă, ”cel care divide”, ”cel care dezbină”). Iarăși este bine a nu ne amăgim. Actualele forme de socializare, nu sunt organice, vii, cuprinzătoare. Actualele forme, și mă gândesc în special la sinistrele Organizații Ne Guvernamentale, sunt găști. În găști se adună cei care se aseamănă, cei care sunt de o țeapă. Cei adunați renunță voluntar la orice trăsătură originală, proprie, ei nu mai au personalitate, ei adopta personalitatea găștii, a turmei în care s-au înregimentat. Izolarea lor este într-un grup, dar este cu atâta mai sinistră și mai degradantă. Deosebirea dintre o asemenea gașcă și o comunitate organic, un sat, este de la cer la pământ. În comunitatea sătească fiecare își păstrează identitatea și personalitatea sa, în gașcă toți și fiecare devin număr izolat. Iar izolarea supremă,singurătatea totală,este iadul. Omului izolat și confuz îi sunt oferite patimi de tot felul care nu fac decât să adâncească și să facă ireversibilă singurătatea. În adâncul oricărei stări pasionale, ambiție, erotism, jocuri, narcotice se află un mecanism jignitor de simplu al posesiunii, care uluiește printr-o nesfârșită platitudine a conținutului și modului de manifestare și care întotdeauna sfârșește într-o ucigătoare plictiseală. De fapt este dorința din totdeauna a negativității pure, a celui care urăște oamenii, dorința lui de a îi batjocori și ucide. Cum ziceam “paradisul” infernal al consumarismului nu generează decât otrava unei plictiseli gigantic. Acest “paradis” pare puternic în toate tehnicile, dar el abandonează omul, îl divizează la scară planetară. Rachetele și sistemele “galactice” caută să substituie îngerii, iar pe acest fundal, tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu. Tehnicile de care vorbesc sunt de tot felul și ele cresc și se inspiră tot mai mult din domeniul demonic, căci tabuurile morale sunt premeditat și sistematic încălcate și cel mai clar ne este arătat acest lucru de fertilizările artificiale, de clonări, de modificări genetice și de folosirea țesuturilor umane. În acestea din urmă se vede limpede o practică demonică veche, canibalismul. Căci canibalismul nu era o “dietă” era cea mai de jos decădere spirituală, demonism pur. Țesuturi umane erau îngurgitate în credința că duhurile rele vor fi de ajutor. Faptul că, în momentul de față, țesuturile umane sunt transferate în clinici ultra moderne nu schimbă esența procesului, care este canibalismul. Iar cazul însămânțărilor artificiale este la fel de sinistru. Aceste noi ființe, la zămislirea cărora iubirea nu participă, sunt călăii zilei de mâine. Ceea ce încearcă să facă ‘ziditorii” se aseamănă unei clădiri făcută fără gând și după un plan prost o clădire căreia îi lipsește “piatra din capul unghiului’, piatra care formează și determină așezarea temeinică a celorlalte pietre. Acea ‘piatră” a fost aruncată de “ziditori” și iată că, ’piatra pe care n-au luat-o în seama ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului” (Luca:20,17-18). Iar “piatra” este Iisus și trupul Lui mistic, care este Biserica Ortodoxă. Nimic nu poate fi realizat în lipsa ei și nimic nu poate dăinui în lipsa ei căci,: ”oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea va fi zdrobit”. Să nu uităm acolo unde și în cine trebuie, să nădăjduim: în Cel care dă viață, Iisus Hristos, același; ieri, azi, întotdeauna.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

11 ianuarie, 2019

Un fenomen sinistru bântuie pământul românesc: manelizarea. Numele vine de la „manele” cântări, inițial, de obârșie din Orientul Mijlociu și Balcani care, după 1989, au fost transformate de marginali ai muzicii lăutărești, a țiganilor. Aceste „manele”, cu text întotdeauna cretinoid și concentrat fie pe un soi de sentimentalism grețos fie, cel mai adesea, pe o vulgaritate agresivă, au devenit acompaniamentul petrecerilor care tipologic aparțin mahalalei în ce are ea mai rău. Dar ce este dramatic este că acest duh al dezmățului absurd și dezgustător, al vulgarității grețoase a cuprins, practic, straturile și manifestările sociale vizibile și care au posibilitatea de a influența. Manelizarea poate fi asemuită unui neoplasm care poate să metastazeze. Există o explicație relativ simplă a acestui fenomen.

După Decembrie 1989 bogăția țării, principalele mijloace economice, au ajuns în stăpânirea și controlul unor drojdii și deșeuri umane, cel mai adesea direct descendenți ai structurilor de control bolșevice. Personaje care în Decembrie 1989 erau directori de întreprinderi și in Ianuarie 1990 erau patroni. Indivizi amorali, fără rădăcină, fără urmă de moștenire genetică pozitivă și întotdeauna având eredități pestilentiale, au ajuns în fruntea bucatelor. Ne aflăm în plină epoca a stăpânirii neamului prost și a unui grup alogen, întunecat la față și încă și mai întunecat la suflet.

Acest grup, repet, pestilențial, nu putea să producă decât „columbidae”, dominate de clocot hormonal și nu putea să preia decât „manelism”. Manifestările sunt prezente în tot locul.

Dureros este felul în care limba românească, limba, „care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”, a ajuns o caricatură, împănată cu barbarisme fără rost și împrumuturi jenante din limba „rom”. Așa s-a ajuns la situația că în Parlamentul Românei singurii care mai vorbesc o limba românească frumoasă și corectă, să fie parlamentarii maghiari. Dar această manelizare o manifestă în chip crud acest neam prost în comportamentul inter uman. Acest refuz uman este slugarnic cu cei mari și fără milă cu cei mici. Acest gunoi al istoriei disprețuiește deschis starea decentă și pe cei care se nevoiesc să își dobândească cinstit existența și trăiesc în onorabila și demna sărăcie a muncii lor. În afară, neamul prost etalează un soi de lux de cel mai prost gust. Casele parveniților neo îmbogățiți, acești sinistrii homo novus, sunt un soi de bunkere ostentative, într-o arhitectură sinistră și colorate înspăimântător,un soi de cacaniu respingător. Progeniturile lor sunt pe măsură: răzgâiați fără creieri,posesori de automobile de „fițe”, promotori ai prostului gust și „modelor” de import: sodomism, de multe ori satanism,indiferență morală,urâțenie sufletească ridicată la rang de virtute și, întotdeanua, dezmăț fățiș, „poalele în cap”.

Dar ce este cu adevărat dureros este faptul că de manelism a fost cotropită intelectualitatea mercenară, cei care și-au schimbat stăpânii după mutările administrațiilor de duzian, după anotimpul politic, de la comunism la actuala stare incertă și haotică.

Sunt cercurile intelectuale subsidiate de la bugetul de stat,”revistele” culturale, care sunt de fapt găști închise compuse din personaje cu talent foarte dubios sau de fel. Ei sunt cei care promovează slugărnicia „globalistă”,cei care au o coloană vertebrală a cărei fermitate este egală cu cea a vietăților din încrengătura annelida. Acești grafomani fără har, veșnic în căutarea unui nou stăpân, nu au convingeri și sunt stăpâniți doar de interese. Acești ziși „intelectuali” sunt cei care promovează anti naționalismul, aberațiile de comportament și sexuale, relativismul moral și de valori cel mai degradant și mai cu seama, un anti creștinism obscen. Acești fripturiști și scârțâie hârtie, deplâng tot soiul de încălcări de „libertăți” dar nu suflă o vorba despre ororile universului concentraționist comunist. Este suficient de urmărit discursul despre centenarul împlinirii României Mari, un teribil exemplu de manelism cultural și social. Sunt emise discursuri și cuvinte sforăitoare dar nu se amintește tragedia oamenilor care au făcut România Mare. Nu sunt aminti corifei ai Unirii, Dr.Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Sever Bocu, Ion Pelivan, cei care au făurit România Mare și apoi au murit, chinuiți și înfometați, în închisorile comuniste. În schimb sunt acceptate teorii ale impertinentului Vladimir „Tismeneanu” despre pericolele naționalismului care, după acest alogen obraznic, ar fi cauza comunismului. Cauza nu ar fi deci participarea directă a tatălui sau, pe nume real Tismentski, ovrei din Basarabia, care a participat direct la crime fizice și morale. Fiul sau, „Volodea Tismeneanu”, acum da lecții în anticomunism, lupul paznic la oi. Retardat trebuie să fie cel sau cei, care îi pot da crezare. Acest tip de persoană este admirată de gunoiul zis intelectual adunat în găști și cercuri mici și meschine de strict interes fripturist .

Manelismul este manifestarea unei vremi grav bolnave. Dar această gangrenă, de tip hemoroidal, nu va dăinui.

Vremile de haos sunt vremelnice. Poporul Român, sub scutul Ortodox, este veșnic.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

8 ianuarie, 2019