De cele mai multe ori ne plângem pentru lucrurile pe care nu le avem și care credem, de cele mai multe ori fără rost,că ne-ar fi de trebuință. În același timp ‘uităm” că acelea care ne sunt de cea mai mare trebuință: lumina, aerul, apa, le avem lângă noi. Avem lângă noi, cel mai adesea, pe cei de care avem nevoie, pe cei pe care îi iubim și care ne iubesc pe noi. Avem în jur și în fața noastră frumusețea fără egal al Pământului Românesc. Pentru aceste daruri uităm să ne bucurăm și mai ales uităm să mulțumim. Ne frământăm în detalii și certuri fără rost, dăm vină unul pe altul și iarăși uităm să spunem de de ceea ce este rău suntem vinovați în parte, fiecare individual. Uităm să mărturisim că vina nu este a celor din jur, este “a mea”, a fiecăruia. Iar în ciuda acestora în fața ne stă Pământul Românesc, care este fără egal în lume.

În urmă cu mulți ani, când eram încă doar copil, mă întorceam dintr-o preumblare la “Grădina Mare”, în hotarul Borloveniului. Era spre amiază, vreme senină, cu un vânt ușor, care suflă pe culme,era o liniște tainică și se auzeau depărtate bătăi de clopot,probabil o înmormântare. Întregul spațiu era de o frumusețe încremenită și în care se simțea o anume tainică jale,”suspin”. Atunci am simțit prima dată că spațiul are glas și că este viu. Iar mai târziu am înțeles că însăși natura suspină pentru ieșirea din căderea post-edenică. Atunci am simțit că nu numai oamenii, dar și pământul “Țării Almăjului” este viu și față de el avem o solemnă responsabilitate.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Fără egal” →

Sfintele Scripturi și Tradiția ne spun că Nașterea Mântuitorului a fost vestită Păstorilor, dar și Magilor de la Răsărit, printr-o stea prealuminoasa. Stea care a și călăuzit pe Magi până la ieslea unde se afla Pruncul -Dumnezeu.

În tradiție “Magii” sunt numiți “craii de la răsărit”. Ei erau în număr de trei și numele lor erau: Melchior, Baltazar și Gașpar. Numele lor au fost păstrate într-o scriptură a Bisericii Armeniei și ei erau, conform acelei scrieri străvechi: Melkon, Regele Persiei, Gașpar, Regele Indiei și Baltazar, Regele Armeniei. După cum se știe acei “Regi” erau și mari preoți și mai ales cititori în stele, astrologi. Ei s-au închinat Pruncului Dumnezeiesc și i-au adus daruri simbolice: aur, ca unui Împărat, Tămâie, ca unui Mare Preot și smirnă, ca simbol al Harului ce îl va revarsă Hristos. Dar iată cum este înfățișată închinarea lor în Sfânta Evanghelie.: ,,Iar ei, ascultând pe rege, au plecat și iată, Steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit și a stat deasupra, unde era Pruncul. Și, văzând ei Steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui: și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă”””[Matei 2, 9-11]…….(Aurul simbolizează puterea de ,,Împărat al împăraților și Domn al domnilor””[Apoc. 17, 14; 19,16],, tămâia- puterea dumnezeiească, iar smirnă [mirul] semnifică harul pe care îl va aduce Domnul.n.a.)..”Magii, luând înștiințare în vis să nu se întoarcă pe la Irod, precum le-a cerut acesta în mod fals, ca după ce vor află Pruncul să îi spună și lui, deoarece vrea și el să se închine Lui [Matei 2, 7-8],..,,pe altă cale s-au dus în țară lor”””'[Matei 2,12)
Ce aș vrea să reținem este exprimarea, “pe altă cale s-au dus în țară lor”.

“Cale” poate însemna pur și simplu drum, direcție de mers, dar “cale”, mai mult și în acest context cu siguranță, înseamnă alt mod de gândire, alt mod de înțelegere. Căci,așa cum ne spune Troparul Crăciunului:” Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Ține, Răsăritul Cel de sus, Doamne, Slavă Ţie!”

Magii au primit această nouă înțelegere și cu ea au urmat “calea”. Căci în cele dintâi zile ale Creștinismului, chiar astfel se numea viața creștină,”calea”.

Viața în Ortodoxie este o călătorie. O călătorie din această lume căzută, spre Împărăția veșnică. Fiind o călătorie, în mod necesar, trebuie urmată o “cale” și nu întâmplător, repet, viața creștină, din bun început, a fost numită “calea”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Nașterea Mântuitorului și calea românească” →

“Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar”Isaia 5;20

Zilele pe care le trăim sub acest semn se află și acest semn,mai mult decât orice,explică starea de confuzie în care lumea se găsește. În bună măsură această confuzie este datorată ignoranței dar, în același timp, forțe ale răului promovează necontenit acest dezastru.

Urmarea este cea mai dureroasă în relația dintre oameni. Confuzia de care pomeneam așează semnul egalului, sau oricum așa ar dori, între păreri, opinii și chiar credințe. Relativismul cel mai degradant a fost declarat “toleranță”. Iar fermitatea morală și bunul simt au fost declarate “fanatism”. Personal nu cred că este departe vremea când a fi “normal” va fi socotit un delict. Putem întrezări acest lucru uitându-ne la modul în care sodomia este prezentată direct “virtute”. La modul în care sectele și cultele cele mai dubioase, sau direct satanismul, sunt prezentate drept căi existențiale. În cazul Românilor există însă o nădejde, care nu a dezmințit niciodată și există un privilegiu special: Ortodoxia.Despre acest aspect am să încerc să vorbesc în continuare.

Frecvent este întrebuințată,uneori laudativ dar de cele mai multe ori acuzator și ca motiv de “scandalizare”, expresia “Românul este născut Ortodox.” Mai cu seama în vremea din urmă, vremea “globaslismului” și ideologiei lui dizolvanta, expresia este pomenită ca “dovadă” de fanatism, exclusivism și direct abominatie.

Înainte de orice se cere văzut despre ce este vorba.

“Românul este născut Ortodox” este o afirmație și constatarea unei stări. A fi născut “ceva” nu înseamnă de loc rămânerea în aceiași stare și nu înseamnă sfârșitul în aceiași stare. Putem fi născuți chiar în purpură și asta nu înseamnă și nu este garanție că în aceiași condiție vom și muri. Putem fi născuți Ortodocși și putem muri “sectanți” sau chiar și mai rău (dacă asta poate fi cu putință). A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință, Dumnezeu le dă suficientă lumină,dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsa în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.

Este un fapt istoric că Românii,până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Garanția Unității Românești” →

Este necesar să înțelegem că trăirea în bună cuviință,în concordant cu Tradiția Neamului și conform cu învățătura Ortodoxă înseamnă respect pentru persoană și pentru cele din jurul lui. Mai înseamnă conștiința vie că suntem trecători prin lumea asta, avem datoria de a o folosi cuviincios și tot cuviincios a o lasă în grija urmașilor, înseamnă conștiința faptului că suntem parte din veșnicia mereu vie.

O asemenea purtare este posibilă doar în condițiile existenței unei Credințe autentice. Doar într-o asemenea stare vom putea înțelege că cele ce ne înconjoară sunt făcute de Dumnezeu, cel în Treime și Ortodoxie mărit, pentru noi, cei făcuți “după chipul și asemănarea” aceluiași Dumnezeu. Așa au trăit strămoșii noștri, așa a trăit Neamul Românesc și către o astfel de viețuire acest Neam trebuie să se îndrepte și cred că se și îndreaptă.

Recitând câteva lucrări fundamentale despre obiceiuri și credințe românești am rămas cu totul fermecat. Aceste lucrări sunt scrise într-o limbă românească frumoasă, curată, înmieresmată. Această limba se află în dureros contrast cu actualul jargon stradal, urât, vulgar, repezit și haitutit de “barabarisme” fără rost. Lucrările de care vorbesc au fost semnate de către Simion Florea Marian, Tudor Pamfilie și Simion Mangiuca. Primul fusese Preot în Bucovina, al doilea ofițer de carieră din Tepu, Tecuci iar al treilea avocat în Oravița. (O foarte documentată monografie a operei lui Simion Mangiuca a fost alcătuită, în anii douăzeci ai veacului al XX-lea, de către Profesorul Ilie Ruzmir originar din Borlovenii-Vechi, Țara Almajului). Cum spuneam aceste lucrări vorbesc despre obiceiurile românești și sărbătorile românești de la sfârșitul veacului al XIX-lea și începutul veacului XX. O perioadă de care ne despart ceva mai mult de o sută de ani. În timp istoric,un răgaz scurt.

Informațiile sunt copleșitoare; numeroase, diverse, fermecătoare. Ne este înfățișat “spațiul” de viață imediată, modul în care trăiau și se raportau la timp, anotimp, viață imediată și viață spirituală,strămoșii noștri nu prea îndepărtați, bunici și străbunici. Ceea ce ni se înfățișează este uluitor.

Era o viață vie, mereu cu evenimente. O vreme în care nu era răgaz pentru ‘plictiseală” și lenevie, mentală și fizică. ”Omul” nu era sclavul necesitații, a “orarului” și “condicii”, zilele de sărbătoare erau numeroase și observarea lor obligatorie. Răgazul de gândire spre cele de Sus era mereu prezent. În permanență avea loc un “eveniment”, care trebuia întâmpinat cu grijă, cu pregătiri, cu atenție elaborată. ”Calendarul” satelor și al fiecărui membru al lor, era foarte încărcat și fiecare persoană participa și avea rol în ciclul festiv. Deoarece un ciclu festiv, de sărbătoare era, un ciclul în care mereu să înălța laudă lui Dumnezeu, I se cerea milă și se reamintea că fiecare membru al comunității este, în chip ideal, cetățean al Raiului. Frumusețea era în tot locul și ea se manifestă sub infinite forme, prin port, prin comportament, prin cântare, prin bucățele așezate pe masă.Întregul spațiu era văzut sfânt și era trăit în sfințenie. Toate aceste sărbătoriri erau creștine și integrate în ciclul liturgic. Chiar dacă în formele practice se mai vedeau urme ante creștine, acele urme erau în totul “îmblânzite” și integrate înțelegerii Ortodoxe. Toți oamenii știau că rânduiala Ortodoxă este cea bună și că puterile răului trebuiesc aruncate. Era un spațiu întreg, fără spărturi, un spațiu sacru. Se poate spune că dacă această viață comună era trăită, la capătul ei, toți și fiecare redeveneau cetățeni ai Raiului. Într-o asemenea înțelegere efectiv ne putem închipui cu uluire mulțimea Sfinților Români,’ norul de Sfinți”, care se roagă pentru noi.Poate pentru ei Dumnezeu nu a îngăduit pierderea noastră!

Acest fel de viață a fost viu și vibrant până în urmă cu șaptezeci sau optzeci de ani. Apoi obiceiurile și tradițiile au început să fie uitate, eliminate și persecutate. Persecuția s-a făcut mai întâi printr-un soi de “didactică” simplă și prostească. S-au aflat semi docți și destui nătărăi care să vorbească despre “mulțimea superstițiilor”, a atitudinilor “retrograde”, a “robiei(!!!) față de obiceiuri. Tot asemenea indivizi au vorbit despre “eliberarea” prin ateism și cercetare “științifică”. (Bun înțeles trecând sub tăcere că toți oamenii de știință autentici au fost ,au avut,concepții teiste.) Iar apoi s-a întărit puterea răului, a ateismului militant și violent. O perioada în care Credința a fost persecutată activ și violent. O perioada în care Biserici au fost închise sau distruse; o perioada în care Mănăstiri au fost închise, sau distruse, și călugări persecutați cu furie. Cu voia lui Dumnezeu acea vreme a trecut. Dar în locul ei s-a instalat secularismul consumarist degradant. Larma, dezordinea și destrăbălarea sunt prezentate ca stări naturale și firești. În cazul Românilor personalitățile esențiale au fost diminuate, calomniate, insultate; de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Tinerei, necopți la minte și fără multă minte, dau curs acestor chemări și se pierd fără urmă. În spatele acestor “chemări” stă același ‘șarpe bătrân”, aceiași negativitate pură, răul distilat. Iar manifestările lui sunt același: parazitismul, impostura și parodia. Un miros greu și o figura rânjind hâd este ce se oferă.

Spațiul, în toate manifestările lui s-a încercat a fi desacralizat, lipsit de sfințenie și deci de rost și direcție. Mă voi referi doar la modul în care a fost scoasă dimensiunea sacră din Istorie.

Evenimentele și desfășurarea istoriei, deci a vieții Neamului omenesc, a fost înfățișată ca scurgere fără consecință, la voia unor circumstanțe economice și la voia “oamenilor” și mai exact a “oamenilor” răi. Căci trebuie să înțelegem bine că orânduielile omenești, TOATE, sunt rele și singurul mod de a nu fi, de a nu sta complice, este ca în toate împrejurările să te afli de partea celor care “pierd”, a văduvei, orfanului, săracului. Nu este altă cale.

Acest pustiu duhovnicesc, pe care îl străbatem, a generat doar disperare și vid. Dar acest pustiu duhovnicesc este o manifestare a haosului și haosul este o stare temporară. Vedem în jurul nostru că acest haos începe să se risipească și asta înseamnă: RESACRALIZAREA SPAȚIULUI. Este un marș care a început, dar a început cu avânt, bucurie și fără teamă. În cazul Românilor, ca întotdeauna, această renaștere a început prin Ortodoxie. Nu este întâmplător, căci Hristos este Trupul mistic al acestei Biserici și Hristos ÎNVIE!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sfințenia și statornicirea românească (Resacralizarea spațiului Românesc)” →

Credința Ortodoxă, deci creștină, înseamnă în primul rând nădejdea în cele nevăzute făgăduite de Dumnezeu iar, apoi, înseamnă fapte ale smereniei și ale dragostei. Aceste fapte se dovedesc adevărate și autentice în special în relația cu „cei mai mici”, fie ei cei năpăstuiți de soartă, fie subordonați, fie neputincioși; relația cu cei care au nevoie de milă și nu au nici un mijloc de a arăta, cu mijloace materiale, recunoștința lor. Aceasta este esență Ortodoxă, deci creștină, Credință însoțită de faptele smereniei și dragostei.

În ce privește obligația de a ajută pe semenii noștri „mai mici” nu ar trebui să fie nici un fel de dispută;această este o obligație fără putință de tăgăduit.

Omul, fiind „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, trebuie cinstit și recunoscut în toți semenii noștri,în toți și toate. Despre pericolul care îl reprezintă ignorarea acestei porunci fundamentale limpede suntem avertizați.

“În vremea aceea s-au apropiat de Iisus ucenicii Lui și I-au zis: Cine este, oare, mai mare în Împărăția cerurilor? Atunci Iisus, chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește. Iar cine va sminti pe unul dintr-aceș-tia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară și să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteală”. (Matei 18;1-7)

Dar această obligație, a milei și dragostei, se extinde și în relația oamenilor cu animalele. În această privința se cuvine să fim însă cu mare grijă.

Unii cred că animalele pot fi folosite după bunul plac al omului. Alţii însă consideră că animalele trebuie tratate cum sunt trataţi oamenii. Există teribile exagerări în această privință. Sunt unii care consideră că animalele ar trebui să fie tratate ca oamenii sau, chiar că sunt animalele „mai bune ca oamenii”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Calul lui Nietzsche”” →

În România, dar și în tot restul lumii sau, oricum, al lumii „apusene”, este evidentă o profundă criză de morală și de comportament. Acest lucru este vizibil în felul în care se comportă oamenii, în sălbăticirea relațiilor sociale, în lipsa de milă, lipsa de rușine, lipsa de omenie. Toate acestea s-a căutat a fi explicate prin complicate „studii” sociale și economice și, toate aceste „studii” s-au dovedit vorba goală, complicată și fără urmare. Vorba goală nu poate zidi!

În realitate dacă ne uităm cu minimală atenție și, mai ales cu minimală cinste sufletească, vom vedea că ceva esențial lipsește, și ce lipsește este Credința în Dumnezeu și în Biserica Lui.

Este vorba de concluzia unui proces de secularizare, de eliminare a Credinței început cu multă vreme în urmă. Un proces care a fost urmărit tenace, diabolic și ale cărui roadă o vedem azi. Nu este ceva subit, o nenorocire, este, repet, roadă a ceea ce intelectuali iresponsabili și ideologii bestiale au dorit și au urmărit. În fapt în momentul de față se vede limpede că antropocentrismul și, încă mai exact antropolatria, „închinarea” la om, nu este decât o formă de idolatrie, de închinare la un idol, mort și fără auz și minte. Atâta de adesea auzim neghiobia,”sunt ceea ce sunt”. Așa de simplu și esențial ar fi să putem să și rostim ce mare lucru suntem! Suntem țărână și pulbere repede trecătoare. Răspunsul corect ar trebui să fie, „suntem ce suntem și ar trebui să fim altceva”. Iar altceva nu putem fi decât căutând asemănarea cu cel care ne-a făcut după chipul Lui.

Dar necredința este răspândită de oameni răi, care de voie se împărtășesc din duhul „celui viclean”. Sunt cei care, foarte adesea, pot fi recunoscuți după umbra nasului lor încovoiat peste buze răsfrânte, după zâmbetul slugarnic-disprețuitor, după căutătura scârnavă, după modul în care se poartă cu umilință abjectă cu cei mai tari și cu cruzime fără margine cu cei slabi, după asemănarea pe care o au cu necuratul. Iar otrava ce o seamănă se răspândește prin indivizi dezrădăcinați, aflați în îndoială și care se supun „modei” și gloatei amorfe, „imbecililor utili” care, în vremile tulburi, mișună în tot locul.

Necredinţa (ateismul) este un păcat care constă în refuzul de a crede în existenţa lui Dumnezeu, fiind un păcat împotriva Duhului Sfânt, şi cea mai gravă formă a nesăbuinţei. Necredincioşii încălcă prima poruncă a Decalogului și prin voia lor se pun în afara ajutorului lui Dumnezeu.

Indiferența și ostilitatea față de religie este,în momentul de față, un fenomen răspândit mai cu seama în țările „apusene”, așa zis „civilizate”. În țările care, profitând de dezvoltarea tehnicii militare și folosind-o cu o brutalitate pe care lumea nu a mai cunoscut-o, au putut domina lumea din veacul XVIII încoace. Această violență, cruzime și aroganță au născut,inițial erezii „pro domo”,gen „calvinismul” care apoi au alunecat în aberații în afară creștinismului gen „Martorii lui Iehova” sau „mormonismul”. Iar apoi,în acest vid și haos spiritual s-a așezat ateismul si mlădița lui otravită, satanismul.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre necredință” →

În anul 313 d.Chr. Împăratul Constantin cel Mare dădea Edictul de la Milano prin care persecuția creștinilor lua sfârșit. Creștinismul nu devenea religia “oficială” a Imperiului dar era recunoscut ca religie apărată sub lege. Din acel moment cumplitele persecuții anti creștine luau sfârșit și Biserica creștină putea să se manifeste pe față. Cele trei veacuri de persecuție întăriseră credința și aleseseră pe cei credincioși dintre cei necredincioși. Dar în același timp, profitând de vremi, tot soiul de învățături, străine de cele ale Bisericii, apucaseră să se împrăștie. Pentru a le pune capăt Împăratul Constantin a convocat un “Conciliu Ecumenic”, un sobor a toată lumea, la care să participe toți Episcopii Bisericii, care erau, atunci, peste o mie la număr. Conciliul avea de scop să stabilească “simbolul” Credinței și să emită primele legi canonice. Dar înainte de toate acest Concilu trebuia să dezbată o fioroasă erezie, învățătură contrară Bisericii, și anume cea răspândită de preotul Arie. Conciliu s-a întrunit la Nicaea în 325 d.Chr.

Arie spunea că Hristos nu este Dumnezeu egal cu Tatăl, ci este doar cea dintâi “creație” a lui Dumnezeu. Aceasta a fost cea mai sinistră erezie care a circulat și care încă mai circulă în lume. Conform acestei “învățături” nici Maica Domnului nu este “născătoare de Dumnezeu” și “Pururea Fecioara”. Din aceste motive Biserica a declarat pe Arie ca “arheretic”. Oricum la Nicaea, în 325 această falsă învățătura a fost dezbătută și cei care erau de partea lui Arie erau mai mulți și mai puternici. Cu înverșunare Episcopii dreptmăritorii, fără teamă au combătut această doctrina eretică. La un moment dat, când Arie fulmina blasfemii împotriva Maicii Domnului, în plenul Conciliului, în față Împăratului a toată lumea, un ierarh s-a ridicat și cuprins de manie sfânta l-a pleznit pe Arie cu pumnul peste gură.Acel ierarh era Nicolae, Lucrătorul de Minuni din Myra Lichiei.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răspunsul Sfântului Nicolae” →

În înțelegerea creștin ortodoxă “lumea” are două sensuri. În primul se cuprinde întregul “cosmos”, toate cele văzute și nevăzute. Este “lumea” făcută de Dumnezeu, ’bună foarte”.

În al doilea înțeles, mai restrâns, se înțelege existenta pământească, existența căzută, se poate spune totalitatea patimilor. Această “lume” sunt oamenii care viețuiesc “fără Dumnezeu”, sunt supuși vremelniciei și ignoră veșnicia.

Scriptura definește ca “lume” viață și pe cei care trăiesc în păcat, eminamente temporar și preocupați exclusive de cele materiale și vremelnice. De aceea, ucenicii Mântuitorului “nu sunt din lume”. Ei viețuiesc alături de cei păcătoși dar, întrucât nu sunt supuși și robi ai păcatului, nu aparțin acestei lumi. Iar acest lucru este valabil pentru toți cei care se străduiesc să ducă o viață creștină, adică o viață Ortodoxă. Sunt foarte mulți cei care sunt supuși păcatului, unii din neștiință iar alții din îndărătnicie sau prostie. Astfel numărul celor care sunt împotriva Voii lui Dumnezeu sunt mulți și aparent, viața de păcat pare mai lesnicioasă,”…oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele’ (Ioan,3;19).

Rămâne un fapt dureros că mulți dintre oameni nu vor să primească pe Iisus și să asculte de Biserica Lui Ortodoxă. Sunt foarte mulți care refuză învățătura creștină și preferă să trăiască în voia “lumii” și a păcatului.:”..”largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află” (Matei,7;13). Este vorba aici de a află calea de mijloc, calea împărătească, aceea care duce la mântuire și viata veșnică. Credincioșii trăiesc în lume și au obligații în ea, dar țelul lor trebuie să fie Împărăția cerurilor, ”patria” lor veșnică. Credinciosul creștin are și datorii către lume, adică față de toate cele zidite de Dumnezeu. Lumea, în toată întinderea ei, arată fără încetare puterea, mărirea și bunătatea Făcătorului, cum citim în Sfânta Scriptură: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Ps. 8, 9).

Ca orice om, și credinciosul este legat de lumea zidită de Dumnezeu și este încredințat că El îi poartă de grijă, încât să-și poată rândui o viață plină de mulțumire sufletească și de propășire în cele trebuitoare traiului zilnic.

În mod limpede ni se spune în Sfânta Scriptură, Dumnezeu l-a creat pe om că să fie stăpân peste cele zidite și așezate de El în lumea această, „ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul” (Fac. 1, 26). El le-a grăit primilor oameni: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Fac. 1, 28).

Astfel, cuvintele Sfintei Scripturi arată legătura dintre om și lume, ca și menirea omului în lume. Ele mai arată că lumea este de la Dumnezeu, nu de la cel rău; că ea este bună, pentru că numai bun poate fi ceea ce a făcut și face Dumnezeu. „A privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). În lume, omul găsește tot ce este necesar vieții sale. Ura de lume, ori socotința că ea ar fi de la cel rău, precum și lenevirea și nelucrarea pentru îngrijirea și înfrumusețarea lumii sunt lucruri împotriva înțelepciunii, iubirii și voii lui Dumnezeu. Dar aici trebuie să Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre ,,lume”” →