Am abordat tema realismului socialist ca sistem de propagandă a unui regim criminal, cu scopul de a evidenția faptul că majoritatea scriitorilor din perioada 1945-1989 și câțiva ani după, au contribuit la propaganda unui regim ateu și criminal. Cărțile acestora, scrise în perioada aceea, nu au fost bune nici pentru timpul acela, iar pentru prezent și viitor sunt maculatură. Bineînțeles încasând drepturi de autor consistente din impozitele plătite de contribuabilul exploatat de regimul comunist.

Ideea de a scrie despre falsul realism mi-a fost sugerată citind  fraza lui Irving Babbitt, care spunea: “Omul poate trăi etic în trei planuri: religios, umanist, naturist.“ Planuri pe care nu le-am găsit în operele scriitorilor români care au scris în spiritual realismului socialist.

În istoria Ţărilor Române democrația prin cultură a apărut mult mai înainte decât democrația promovată de politic.

Însăși cuvântul grec demoskratos însemnând: demos „popor” și kratos „putere”, ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetățenilor în fața legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, participarea la guvernare prin instituțiile democratice, ca parlamentul, votul universal etc.

Aspirațiile poporului român spre democrație au existat aproape dintotdeauna. „Psaltirea în versuri” (1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într‑o perioadă când „dreptatea umbla cu capul spart”, și dorința de libertate față de turci răbufnea în versurile: „Ne‑au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac și ne cer leafă”. Însuși faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor și Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă față de cotropitorii turci în cronica sa „Domnii țării Moldovei și viața lor”, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populației din spațiul Danubiano‑Carpato‑Pontic. Același lucru se află și în „Letopisețul Ţării Moldovei” a lui Miron Costin (1633‑1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieș, cronicarul subliniază starea de mizerie a țărănimii ca o fierbere „în greutăți și netocmele” din care pricină ușor au putut fi răsculați împotriva stăpânirii.

În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în „Cronica Ţării Românești” a lui Radu Popescu și în „cronica anonimă” pe care N. Bălcescu a publicat‑o sub titlul „Istoria Ţării Românești dela 1689 încoace, continuată de un anonim” unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu. Descoperim aspirațiile țărănimii spre o viață mai bună și sperând la firave elemente democratice și sociale.

În acea perioadă Isaac Newton publica ”Principiile matematice ale filozofiei naturale” (1687), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziții idealist‑teologice dualismul lui Descartes, scriind „Despre căutarea adevărului” (1674‑1675).

În literatura română de la sfârșitul secolului al XVIII‑lea și începutul secolului al XIX‑lea, prin reprezentanții Școlii Ardelene, se ducea lupta împotriva instituțiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului și pentru luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: „Istoria lucrurile și întâmplările Românilor” de Samuil Micu, „Hronica Românilor și a mai multor neamuri” de Gheorghe Șincai și „Istoria pentru începutul Românilor în Dachia” a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceștia au militat pentru ideea unității Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendințe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii și artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu și Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf. Sava, prima școală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar „Povățuitorul tinerimii”, iar Constantin Dinicu Golescu scrie „Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826”, în paginile căreia găsim imaginea vieții țărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela țărani.

Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaș moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca și Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii și pentru dreptatea socială într‑un context democratic.

În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluției de la 1848, un rol important l‑au avut publicațiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează „Curierul Românesc”, primul ziar din Muntenia. În același an apare, din inițiativa lui Gh. Asachi, la Iași, „Albina Românească”, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar: „Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează și el „Alăuta Românească” (1837).

În Transilvania, Gheorghe Bariț scoate în 1838, la Brașov, „Gazeta de Transilvania”, căruia îi adaugă un supliment „Foaie pentru minte, inimă și literatură”. În același ritm cu transformările economico‑sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătrunzând în mase.

În 1844, în urma înțelegerii cu Ion Ghica și cu N. Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă – „Propășirea”. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluționar și democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul „Foaie științifică și literară”. După câteva luni de la apariție, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

O parte activă la mișcarea revoluționară de la 1848, o au gazetele „Poporul Suveran” și „Pruncul Român”, care apar în timpul revoluției, promovând idei revoluționar‑democratice. În ultima publicație amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu publică „Odă la eroina română, Ana Ipătescu”. Trebuie să spunem despre „Marșul Revoluționar” al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marș urmăreau să dinamizeze mulțimea în luptă pentru democrație și libertate.

„Finul Pepelei, cel isteț ca un proverb „‑ cum îl caracterizează în poezia „Epigonii” poetul Eminescu‑ Anton Pann (1794‑1854) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privința ideilor ce le propagă este „Povestea vorbei” care reflectă și critică moravurile vremii, inclusive instituțiile de stat.

Mișcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidențiate idei democratice, cunoaște un avânt deosebit prin creația lui Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, M. Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M. Eminescu etc.

Era perioada când în Europa, mai ales în Franța, Honore de Balzac (1799‑1855) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluționar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii: „Iluzii pierdute”, „Istoria măririi și decăderii lui Cesar Birotteau”, în Germania Berthold Auerbach(1812‑1882) publică povestiri de inspirație rurală și romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky (1842‑1891) dramaturg care prin piesele „Proletarii” și „Mizerie cu zorzoane”, evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.

                                                                        *

Există în concepția unor critici și istorici literari, contemporani cu autorii care au promovat prin operele lor realismul socialist, că nu este necesar să excludem nici un autor din Istoria Literaturii. Au dreptate, dar, nu ca scriitori de prima mărime. Ei trebuie puși la capitolul „Și alții”. Sau etichetați, precum au procedat francezii cu scriitorii care au colaborat cu naziștii. „Colaboratori cu regimul comunist”, frază ce trebuie să fie pusă pe fiecare copertă a cărților semnate de Mihai Sadoveanu, Maria Banuș, Nina Casian, Veronica Porumbacu, Emil M. Galan, M. Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Ion Lăncrăjan, C. Cubleșan, Ion Mureșan, D.R. Popescu, N. Breban, Miron Radu Paraschivescu, A. Buzura, Dan Deșliu, Victor Felea, Dumitru Micu, Lucia Demetrius, Sorin Toma, Petre Solomon, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Popa, C. Zărnescu, Aurel Rău, Vasile Sălăjan, Anghel Dumbrăveanu, Radu Cârneci, Adrian Popescu, Gh. Tomozei, Toma Biolan, Ion Popa Argeșanu, Al. Jebeleanu, Eugen Jebeleanu, Geo Borza, Adrian Păunescu, Eugen Uricariu, fost secretar de partid la Filiala Cluj a USR, Ion Maxim Danciu etc. Așa cum au fost condamnați colaboratorii lui Goebbels care au susținut propaganda nazistă, măcar moral să‑i condamnăm pe cei care au făcut propagandă realismului socialist și regimului comunist‑criminal. Fără această curățire, în spiritul Punctului 8 de la Timișoara, vom băltii cum am făcut‑o până acum. Îi întreb pe aceștia; când au fost sinceri, atunci când erau menestrelii pcr‑ului sau acum când încearcă să ne dea lecții de democrație?

Scriitorul și criticul literar Octavian Soviany susține, pe Facebook, că unicul scriitor român care s‑a opus cu adevărat dictaturii comuniste a fost Paul Goma, motiv pentru care breasla îl consideră un paria până și în ziua de astăzi. De asemenea, invocând „lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român”, Soviany publică lista celor mai cunoscuți scriitori mioritici care au colaborat cu Securitatea.

Unii sufereau la pușcărie, alții slugi la Securitate.

„Apropo de victimele și de profitorii comunismului: dacă aruncăm o privire către brava noastră scriitorime observăm că în timp ce un număr oarecare de scriitori (nu foarte mulți, prin raportare la ceilalți) sufereau în pușcăriile regimului, alții (mult mai numeroși) serveau cu credință partidul și se bucurau de mari privilegii (Un exemplu – și nu e cel mai spectaculos! ‑: drepturile de autor erau fabuloase în comparație cu câștigul mediu al unui profesor sau medic.). Câteva nume dintre cele mai sonore: Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Arghezi, Demostene Botez, Victor Eftimiu, M. Ralea, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Geo Bogza. Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuș, Marin Preda, Petru Dumitriu, Laurențiu Fulga, Nina Cassian etc – ca să mă refer doar la cei care își câștigaseră o oarecare notorietate înainte de 1948 – an în care controlul partidului asupra producției literare devine total prin naționalizarea editurilor.

După 1964 (când sunt eliberați majoritatea deținuților politici) încep să fie „recuperați” foștii deținuți‑scriitori: Ion Caraion (turnător dovedit!). Al. Paleologu (turnător autodenunțat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St. Aug. Doinaș (turnător dovedit!), C. Noica (ale cărei teoretizări despre rostirea românească a ființei se potriveau de minune cu politica naționalistă a lui Ceaușescu), Edgar Papu (autorul teoriei naționaliste a protocronismului) etc.

Paul Goma – singurul scriitor român care s‑a opus comunismului

Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român. Iar dacă facem o comparație cu alte țări comuniste, unde a existat o opoziție reală la comunism din partea scriitorimii (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem trage niște concluzii nu prea măgulitoare și despre ADN‑ul românesc. Și e semnificativ că singurul scriitor român care s‑a opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit până și astăzi ca un paria de către distinsa noastră breaslă scriitoricească”, scrie Octavian Soviany.

Unii dintre aceștia au lucrat în structurile de presă literară, culturală și de partid, sau în instituțiile de specialitate, în redacțiile ziarelor și revistelor literare și de cultură, edituri, Consilii la diferite niveluri, C.C și C.C.U.T.C, contribuind ca activiști la promovarea unei ideologii criminale. Iar operele lor, așa cum mai scriam în alt articol, sunt scrise în spiritul realismului socialist. Unii, chiar, au colaborat cu securitatea, așa cum ne‑a informat CNSAS‑ul, precum: Ștefan Cazimir, Ion Coja, Dumitru Constantin, Ion Deaconescu, Ion Lotreanu, Cornel Nistorescu, Darie Novăceanu, Mihai Pelin, Doina Anca Sîrghie, Radu Ţeposu, Uricaru Eugen, N. Breban, Ion Groșan, Lucian Vasiliu, Andrei Marg, Dan Lupescu, Ioan Es. Pop, Mircea Iorgulescu, Dan Berindei și lista poate continua. Dar, nu mai puțini vinovați sunt scriitorii care au lucrat în redacțiile literare, politice, edituri, institute de cercetare, care au contribuit și promovat propaganda partidului comunist‑criminal.

Rămâne un semn de întrebare privind Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor. Să fi cumpărat dosarele, imediat după revoluție, de la ofițerii securității?

O vină, în prezent, este a acelor critici și istorici literari care persistă a promova și lăuda operele scriitorilor care au susținut realismul socialist și care, ca activiști în structurile de propagandă comunistă (reviste literare, ziare, edituri, instituții de cercetare, consilii de cultură), duc în continuare la promovarea unor vinovați care au contribuit la menținerea unei ideologii, chiar dacă, a fost o revoluție în 1989. Criticii și istoricii literari care persist în această greșeală sunt: Mircea Popa, Eugen Simion, Al. Cistelecan, Matei Călinescu, Marian Popa, Aurel Sasu, C. Cubleșan, Gheorghe Crăciun, Simion Bărbulescu, Manolescu etc.

„În acest context, e de la sine înțeles că exercițiul critic nu poate abdica de la normele deontologice pe care le presupune actul valorizator, pentru că, în afara unei – pe cât de necesare, pe atât de ferme – moralități intrinseci, el riscă să‑și piardă integritatea, veridicitatea, justificarea, chiar. Iată de ce argumentul decisiv al actului critic ar trebui să decurgă exclusiv din structurile operei literare, punându‑se între paranteze orice alte aspecte extraestetice.” Scrie în lucrarea sa Iulian Boldea, intitulată „Critici români contemporani”, apărută la Târgu Mureș la Editura Universității „Petru Maior”, 2011.

Cei enumerați mai sus au vina duplicității. Vă mai amintiți de așa numitele cronici laudative din Gazeta Literară, România Literară, Argeș, Tribuna, Scrisul Bănățean, Iașul Literar, Convorbiri Literare, Steaua, la adresa cărților semnate de: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan”, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculți etc.), prozele lui George Bălăiță (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuțit „și poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morții nu mint niciodată), Dan Deșliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureș, 1951, Cântec pentru legea cea mare, 1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenții, Fețele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu, Dumitru Mircea (Pâine albă), Mircea Popa (Spații Literare. Studii de istorie literară, 1974 și Istoria presei literare românești din Transilvania de la începuturi până la 1918 până la 1918, în colaborare cu Valentin Tașcu, 1980), C. Cubleșan (Miniaturi critice, 1968, Licheni, roman, 1974.), Așteptându‑i pe învingători, Editura Albatros, București, 1981, Ion Maxim Danciu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniștii, cronicarii de carte, dar și de arte plastice și‑au irosit timpul abordând astfel de cărți, lucrări ce omagiau pe marele conducător, promovându‑le la îndemnul „sarcinilor de partid”. Un rol în jocul politic din timpul regimului comunist l‑a avut generația optzecistă cu a lor poezie absconsă, care nu spunea nimic, pentru a nu jigni ideologia partidului comunist. Astfel aceștia au putut ocupa posturi călduțe în redacții și edituri. Creațiile lor nu au fost bune nici în prezentul de atunci, iar acum sunt inutile. Pe aceste maculaturi se încasau sume foarte mari de către autori, aceștia mai beneficiau de excursii în străinătate, vacanțe la Casele de Creații de la Sinaia, Neptun. Constantin Cubleșan a fost cel mai plimbat scriitor. A făcut parte din toate delegațiile USR din străinătate etc. Oare de ce? Au încasat salarii bune de la contribuabilul sărăcit și chinuit de lipsuri, slujind un sistem criminal. Ba, mai mult, acești redactori modificau creațiile primite de la scriitori din afara sistemului în așa fel încât aceste lucrări să exprime o lăudăroșenie găunoasă la Conducător și partidul comunist. Astfel contribuiau la un genocid cultural pentru care îi condamn. Cum se explică faptul că Buzura, Breban, D.R. Popescu, Dumitru Popescu, C. Zărnescu, C. Cubleșan, și mulți alții, efectuau vizite în „putregaiul” occidentului, dacă nu colaborau cu securitatea?

Acești critici, istoricii literari și scriitorii veniți din vechiul sistem se întreceau să laude realismul socialist, și sistemul comunist‑criminal, iar acum critică cu răutate pe scriitorii care nu vin din același sistem? Ei nu au înțeles că un adevărat critic este și pedagog. Încă, se mai cred supra oameni, sentiment „injectat” în spiritul lor de către propaganda comunistă, prin avantajele pe care le aveau de la un sistem ateu și inuman. Acest spirit de răutate și superioritate nejustificată, îl găsim la criticii și scriitorii ce vin din sistemul de tristă amintire. De ce atâta fiere, întreba la o emisiune televizată jurnalistul Octavian Hoandră. Îi răspund eu, pe aceștia, nici când locuiam în București, nici în Cluj‑Napoca, în prezent, nu i‑am văzut la Biserică, iar Mircea Popa a falimentat o asociație ortodoxă din Cluj‑Napoca, fiind pus președintele acesteia de către regretatul Î.P. Bartolomeu Anania. Probabil sunt atei, dacă este așa, nu aștept nimic de la aceștia.

                                                                        *

Pentru început e bine să definim, conform Dicționarului Limbii Române editat de Academia Română, ce înseamnă istoria (literaturii, artelor), aceasta este: Știința care studiază dezvoltarea și schimbările succesive într‑un anumit domeniu: istoria literaturii, istoria artelor.

Se cunoaște faptul că istoria națiunilor consemnează cu amănunțime victoriile, dar și înfrângerile. Arheologia, o ramură a științei istoriei studiază și consemnează în amănunțime cea mai mică relicvă descoperită. Toate acestea fac parte din patrimoniu cultural și istoric al umanității. O adevărată armată, de cercetători, nu‑și permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea mai mică victorie, un semn hieroglific, o relicvă antropologică sau arheologică din lanțul nesfârșit al evoluției societății omenești. Patrimoniu ce face parte din istoria națiunilor. Singurii care șterg cu buretele indiferenței, al intoleranței, pagini întregi din istoria artelor și literaturii române sunt istoricii artelor, dar mai ales criticii literari din spațiul spiritual românesc. Francezii nu‑și permit să omită nici un autor, chiar dacă a scris și publicat un singur poem, sau a pictat un singur tablou. Pe când la noi se șterge cu „buretele” o întreagă pleiadă de oameni de cultură.

„Istoriile” Literaturii Române, apărute până în prezent (impropriu denumite istorii), mă gândesc la încercările lui Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Cartojan, Al. Piru, Laurențiu Ulici, Eugen Negrici, Marian Popa, Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, sunt scrise cu prejudecăți, eliminând din start sute de autori cu cărți publicate și prezenți în presa culturală. Nicolae Manolescu, scria undeva că: O istorie care pune opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul receptării) nu‑și atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii.

Aproape toate „istoriile” artelor, și în special cele ale literaturii române, și chiar dicționarele de profil, sunt concepute pe criterii partizane (vezi: Istoria literaturii contemporane, de Alex. Ștefănescu), cuprinzând aceiași autori care au scris în spiritul realismului socialist, omițând cu bună știință autori de expresie română din diasporă și chiar din țară: Radu Gyr, N. Crevedia, Paul Goma, Nică Petre, Vizirescu, Aron Cotruș, Baciu, Vintilă Corbul (cu inegalabilul roman Sclavii pământului).

S‑a adoptat eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări istoriografice. Acestea sunt tot istorii de autori în ordine alfabetică.

Ce să mai vorbesc de dicționarele: DICŢIONAR de literatură română contemporană, de Marian Popa, ediția a doua, Editura Albatros, 1977, Dicționarul artiștilor români contemporani, de Octavian Barbosa,Editura Meridiane, București, 1976.Ceva mai complet este Dicționarul scriitorilor români de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, însă, și acesta are multe omisiuni.

Am constatat în, așa zise, dicționare că sunt prezenți, în totalitatea lor toți scriitorii, artiștii, care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste, ziare, edituri, salariați ai Consiliului Culturii, ai propagandei de partid etc. Lipsesc cu desăvârșire scriitorii, artiștii, liberi profesioniști, sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă face să afirm că erau cuprinși în paginile lor scriitorii și artiștii verificați de partid, chiar de securitate, și că autorii dicționarelor acționau la comandamentul partidului comunist.

Mai complet se pare este Dicționarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în 2006.

Istoria literaturii este știința care studiază, consemnează toate operele scrise în acest domeniu și autorii lor, dezvoltarea și schimbările succesive .Aceasta nu se face pe sărite, după preferințe, sau opțiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să consemneze toți autorii, răi sau buni, cu eșecurile și victoriile lor. Dacă este altfel, nu este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie, sau compendiu. Istoria Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau altuia. Ea se scrie așa cum este, fără omisiuni și fără aprecieri personale ale celui care o scrie. Se consemnează viața, opera, evenimentele ce au influențat opera și se citează aprecierile criticilor din vremea sa, de toate orientările. Așa cum se procedează la scrierea istoriei neamului românesc.

M. Kogălniceanu scria: Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor. Ca sa parafrazam pe acesta, întreb Istoria Literaturii Române pe când va ajunge cartea de căpătâi a neamului nostru? Având în vedere că în condițiile intrării în Europa și a fenomenului globalizării este necesar să ne păstrăm toată zestrea agonisită de‑a lungul secolelor în domeniul istoriografiei, literaturii și artei. Prin acestea Europa va cunoaște adevăratul suflet românesc.

                                                                        *

Odată cu intrarea tancurilor rusești în țară în august 1944 și eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat și din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanți (septembrie‑octombrie 1944), formarea guvernului condus de dr. Petru Groza (6 martie 1945), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Națională a legii prin care întreg învățământul este unificat și laicizat, și transformarea Societății Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluși din noua organizație scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist‑leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu și mulți alții. Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, și chiar Eminescu etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei „Doina”. Din literatura universală sunt interziși: Platon, Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărți. În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul‑socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Șolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu „Tânăra gardă”, N. Ostrovski cu „Așa s‑a călit oțelul”, Maxim Gorki care publicase în „Literaturnia Gazeta” articolul „Despre realismul socialist” etc. Se înființează în București Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăța numai limba rusă, iar în marile orașe se deschid Librăriile „Cartea Rusă.”

Dar ce era acest non‑curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realității, o adaptare a ei la cerințele și interesele partidului comunist care dorea să dețină monopolul adevărului și înțelegerii realității. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic. Având ca principiu „tipul omului nou” mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

La noi, mulți scriitori pactizează cu puterea comunistă și încep să publice cărți scrise în spiritual realismului‑socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor țărilor care au fost ocupate de Armata Roșie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A. Toma, publică trei articole în Scânteia, intitulate „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale față de valorile naționale ale trecutului. Într‑un articol publicat în „Viața Românească”, nr. 3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de președinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiția poetului realismului‑socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafița, Mihai Novicov, Traian Șelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural‑politică.

Primul care a dat semnalul introducerii realismului‑socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu (cel care fiind președintele Marei Adunări Naționale nu a vrut să grațieze condamnarea la moarte a unui țăran care nu a dorit să se înscrie în CAP), cu prozele: „Fantezii răsăritene” (1946), „Păuna Mică” (1948) și „Mitrea Cocor” (1950). A urmat Zaharia Stancu cu „Desculț”, Alexandru Jar cu „Sfârșitul jalbelor” (1950), Petru Dumitriu cu „Drum fără pulbere” și „Pasărea furtunii”, Eusebiu Camilar cu romanul „Negura „(1949), Eugen Barbu cu „Groapa” și „Șoseaua Nordului”, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan etc.

Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai „îndulcit” realismul‑socialist, dar slujind și în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii „deschiderea” literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidență” cu aprobarea cenzurii și ai securității. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu, Breban etc. Se continua publicarea de cărți a celor care făceau parte din sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituții cultural‑artistice, activiști culturali și politruci.) și care erau verificați. De fapt toți scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activiști politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informații din rândul diasporei românești, după care veneau în țară și raportau securității. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al. Căprariu, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Nicolae Dragoș, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E. Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda și mulți alții, erau mereu prin occident.

În spiritul realismului‑socialist au apărut: „Calea Griviței” (poem) de Cicerone Teodorescu, „Grivița Roșie” de Marcel Breslașu, ambele în 1950; „Steaguri” de M. Beniuc, „Minerii din Maramureș” de Dan Deșliu, apărute în 1951; „În satul lui Sahia” de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, „Oțel și pâine” de Ion Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu, „Desfășurarea” de Marin Preda, cărți apărute în 1952; „Un om între oameni” (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, „Cântecele pădurii tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din ulița noastră” de Cicerone Teodorescu, „Laude” de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953. În anul 1954 apar cărțile: Mihai Beniuc – „Mărul de lângă drum” și „Partidul m‑a‑nvățat”, Cicerone Teodorescu – „Făurari de frumusețe”, Mihu Dragomir – „Războiul”; în 1955: Marin Preda – „Moromeții”, T. Arghezi – „1907”, Titus Popovici – „Străinul”, Maria Banuș – „Ţie‑ți vorbesc, America”, Veronica Porumbacu –„Generația mea”; în 1956: Tudor Arghezi – „Cântare omului”, N. Labiș – „Primele iubiri”; în 1957: Eugen Barbu – „Groapa”, A.E. Baconski – „Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei –„Pasărea albastră”, Ion Marin Sadoveanu – „Ion Sîntu”, Ion Vitner – „Firul Ariadnei”; în 1958: Miron Radu Paraschivescu – „Laude și alte poeme”, Marin Preda – „Îndrăzneala” și D.R. Popescu – „Fuga”, iar în 1959 îi apare primul roman „Zilele săptămânii”; în 1960 sunt publicate cărțile noii generații de poeți și prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ștefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuș Neagu publică „Somnul de la amiază”. În 1963 apar cărțile: „Laudă lucrurilor” de G. Călinescu, „Capul Bunei Speranțe” de Augustin Buzura (romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi), „Fântâna soarelui” de Eugen Frunză, în 1972 „Coborând spre nord‑vest” de Vasile Sălăjan, în 1974 „Clodi Primus” de C. Zărnescu etc. Această nouă generație sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic. Era ruptă de realitățile existente, într‑o perioadă când poporul roman era înfometat.

În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului‑socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creața literară contemporană” și o serie de altele în „Gazeta Literară” și „Contemporanul” unde a publicat articolul „Realism‑realism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex Ștefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”, condus pe atunci de Ștefan Bănulescu, a făcut apologia realismului‑socialist și criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest așa zis curent literar impus de PCR.

Autor: Al. Florin ȚENE

                                                                       

                                                                       

            În cadrul manifestărilor decernării premilor Concursului Internațional de creație literară “Bogdania “, Ediția a X-a, 2021, ce a avut loc la București, al cărui membru în juriu a fost, conducerea Asociației Cultural-Umanitară “Bogdania “ i-a conferit domnului Academician Al.Florin Țene PREMIU DE EXCELENȚĂ.

            Această distincție și recunoașterea unanimă i s-a acordat “pentru strălucita operă literară “, constând în 86 de cărți publicate, de poezie, proză, romane, eseuri, critică literară, de artă și studii ziaristice, dar și pentru “rezultatele remarcabile cu Liga Scriitorilor Români“, acum la 15 ani de la înființare, inclusiv pentru “promovarea valorilor literaturii și culturii române în lume.“

            Pot spune, datorită valorilor literare ale cărților sale, că Al.Florin Țene este cel mai titrat autor în viață din literatura română.

                                                                                    Prof.univ.dr.Lucreția Caraiman

            Bucuria sfârșitului Războiului Rece nu a fost de lungă durată, pentru faptul că au apărut conflictele culturale și ale simbolurilor, prin redescoperirea identităților vechi  sub steaguri noi, de multe ori folosite în vechime, ce duc la ciocniri culturale și chiar războaie cu dușmani noi, însă, și ei vechi.

            Într-o carte apărută la Veneția, a scriitorului Michael Dibdin, intitulată simptomatic “Laguna moartă“ se subliniază că nu există prieteni adevărați fără dușmani interesați și adevărați. Autorul mai spune că dacă nu dușmănim ceea ce nu suntem, nu iubim ceea ce suntem cu adevărat. Consider că acestea sunt veridice înțelesuri vechi pe care le înțelegem acum destul de dureros după un veac și jumătate de sentimentalism. În carte se spune că cei care le neagă își reneagă familia, moștenirea, cultura, drepturile dobândite prin naștere, și chiar identitatea. Citind în carte despre aceste fenomene, mi-am adus aminte de ce spunea fabulistul grec Esop, că: “ Vrăjmășiile mari sunt anevoie de împăcat. “Acest adevăr ce se desprinde din cartea venețianului nu poate fi ignorat de oamenii de stat, de politicieni și cercetători. Pentru popoarele care își caută identitatea, cum ar fi Ucraina, și își reinventează etnicitatea, dușmanii sunt esențiali, în exemplul nostru este Rusia, iar dușmăniile cele mai periculoase apar în contemporaneitate de-a lungul liniilor de falie dintre marile civilizații ale lumii.

            Tema esențială a acestei cărți, în rezumatul ei, este: identitățile culturale și cultura, care, la nivelul cel mai extins, sunt identități civilizaționale, ce determină modele de coeziune, de dezintegrare și de animozități conflictuale de după Războiul Rece.

            Cartea este structurată în cinci părți în care se dezvoltă ideile acestei teze principale.

            În prima parte este dezbătută, pentru prima oară în istorie, politica globală subliniind că aceasta este multipolară și multicivilizațională, fiindcă  modernizarea are un ritm diferit și diferă de occidentalizare și nu produce nici o civilizație universală, nicio occidentilizare a societăților care nu sunt occidentale.

            Echilibrul de putere între civilizații este dezbătut în partea a doua, în care este vorba  de influența relativă a Occidentului asupra acestor civilizații, această influență fiind în scădere.În timp ce puterea economică, militară și politică a civilizațiilor asiatice crește, probabil și datorită exploziei petrolului. Islamul cucerește tot mai mult teritoriu și popoare,acest fapt are efecte destabilizatoare și extremiste asupra țărilor musulmane și a țărilor vecine, în timp ce civilizațiile nonoccidentale își reafirmă valoarea propriilor culturi.

            La acest fenomen, mai adaug faptul că extremiștii islamici încearcă să destabilizeze occidentul prin atentate și crime.

            Autorul, în partea a treia, ne anunță că a apărut o ordine mondială bazată pe civilizații, unde societățile cu afinități culturale cooperează între ele, că au apărut eforturi de a face societățile să treacă de la o civilizație la alta eșuează, iar țările se grupează în jurul statelor nucleu sau conducătoare ale civilizației lor. În acest context, dau exemplul Rusiei.

            În partea a patra, autorul abordează pretențiile universaliste ale Occidentului care îl aduc pe acesta la un conflict cu alte civilizații, în special cu China și Islamul, la nivel local prin războaiele de falie, cele mai cunoscute fiind dintre musulmani și nonmusulmani, ce duc la “ralierea țărilor înrudite  “ și la escaladarea conflictelor, ceea ce determină, ca statele–nucleu  să încerce să pună capăt acestor războaie.

            În final, în capitolul cinci autorul abordează tema supraviețuirii Occidentului care depinde de reafirmarea  de către SUA a identității lor occidentale și de acceptarea occidentalilor a faptului că civilizația lor este unică, dar nu universală, precum și de eforturile comune de a-și reînnoi și de a-și apăra civilizația împotriva provocărilor venite din partea Chinei, Islamului și religiilor ce încurajează extremismul. Se poate evita un război global dacă liderii politici vor recunoaște caracterul multicivilizațional al politici globale și dacă vor coopera pentru a-l menține.

            Citind această carte, pot spune, că fenomenul globalizării și tehnologia a făcut ca Terra să fie un sat. Ar fi un paradox ca să se lupte cei dintr-un capăt al satului cu celălalt capăt al satului. Ar avea un rost aceast război? Ar muri oamenii satului și n-ar mai fi nici-un locuitor. Ar dispărea și cultura și simbolurile pentru care se hărțuiesc.

            În acest context a apărut și fenomenul protestatar Black Lives Matter, care propune dărâmarea și ștergerea din istorie a marilor simboluri ale descoperirilor umane. Președintele academiei Ioan Aurel Pop, spune: “Ce am descoperit noi pentru a șterge din memoria omenirii marii descoperitori ? “ Și academicianul continuă: “Prin aceste descoperiri geografice, Europa s-a expandat și a dus pe alte continente propria civilizație, cu cele bune și cu cele rele. După călătoria lui Magelan se extinde circuitul internațional de valori, de la mărfuri comerciale până la idei, prin creșterea mobilității oamenilor. În ciuda unor voci care îi judecă azi pe Columb și Magelan în chip greșit, după criterii actuale de moralitate și de legalitate, ei au condus la cunoașterea aprofundată a propriei noastre planete și chiar la globalizarea atât de lăudată de criticii lor. Înainte de a da jos statuile lui Columb și Magelan, ar fi bine să ne întrebăm ce am descoperit noi pentru omenire, pentru oameni, pentru români, pentru grupul din care facem parte”, a spus Ioan Aurel Pop, pe pagina sa de Facebook. “

            Concluzia a esențializat-o la jumătatea secolului XIX Wilhelm Friedrich Nietzsche: ”Lumea pare să fie plină de oameni care slujesc adevărul, și totuși virtutea dreptății este așa de rar întâlnită și mai rar recunoscută și aproape întotdeauna urâtă de moarte“, iar din România îi răspunde Mircea Eliade în secolul XX: “Moartea dă unor  oameni o viață de care existența lor pământească ajunge o simplă umbră. “

Al. Florin ȚENE

Prin gentilețea poetului Gavril Moisa, am primit în dar o bijuterie de carte de poezie semnată de Dan Neicuțescu, intitulată “Tinerețe abandonată “, titlu ce mă duce cu gândul la renunțările noastre de fiecare clipă.

            Volumul, format de buzunar, apărut la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2021, în colecția “Din dragoste pentru Carte “, cuprinde 72 de poezii, majoritatea scrise în stil clasic, șlefuite până  la o muzicalitate eclatantă.

            Poetul este un om al planetei, acest “sat” universal, chiar dacă a plecat peste alte meridiane dintr-un colț al României.

            “Ridică-ți ochii către zarea largă,

            Cascade de lumini să te inunde,

            Eu te salvez, șoptindu-țică mi-ești dragă,

            Și să fugim oricând, oricum, oriunde. “(Dorințe )

            Poetului i s-a îndeplinit dorința, plecând peste ocean, dornic de cunoaștere, chiar și pe o insulă”oricând, oriunde. “

            Poezia “Copilului meu “ îmi aduce aminte de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung“  din 1521, care este cel mai vechi document păstrat scris în limba română. Ea a fost găsită de Nicolae Iorga, la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului. Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mişcările militare ale Otomanilor la Dunăre şi trecerea lui Mohammed-Beg prin Ţara Românească. El conţine un secret de mare importanţă, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Braşovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului şi Ţării Româneşti ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.

            În acest context, poetul i se adresează urmașului, ca o concluzie:”Și nu-ți purta iubirile prin ploaie,

Evită ale vieții reci noroaie,

Și-n timp, târziu, luminile când dorm

Sărută-mi amintirea, pre aluminate domn. “(Copilului meu ).

            Poemele ne dezvăluie un eu ce vibrează la sentimentul iubirii. E pretutindeni imaginea speranței iubirii veșnice ne împărtășite, poetul este un romantic întârziat, în care exultă libertatea sentimentului unic omului în toate anotimpurile , inclusiv slobozenia   înfrățit cu natura: “Și peste noi ning anotimpuri/

Zăpezi de gânduri și de ploi/

“Tăticu meu, ce e cu noi,

De parc-am fi uitați de timpuri? “ (Dialog târziu )

            O durere sfâșitoare se desprinde din acest poem dedicat tatălui, îndemnat să”Asculte norii cum plâng, tată ,“

            Dan Neicuțescu  se vede bine cum iubește subiectul minor, elogiază clipa , zvâcnirea ei incomparabilă, ca un adevărat impresionist. Spiritul naturist în consonanță cu elementele naturii ne descoperă un liric al plasticității și al profunzimii sufletești:” Dar mă trezesc cu albă-mi coală/Cu scrumierea mea de lut/

Privesc spre rana toată goală/

Și chipul meu a dispărut.“( Cântec pentru sufletul meu).

            Poetul își caută muza în “Odă tinereți “, manifestându-și prin suferință durerea că “ la oboist ciulinii vieții“, astfel este desfășurată plasticitatea și abstragerea ce sunt de pe acum accente pe care se înalță această lirică.

            Poemul “Bogăție “ când “Căldura se topește  peste sat“, îmi aduce aminte de mitologia greacă cu casele albe-de Oedipos, Gorgona, unde descoperă imagini de fast, “Și câmpul leagănă marea povară “, cu o lume de culori și mișcări evanescente.În “ Confesiuni“, poetul strânge în mână un “bulgăre de soare”, imagine ce-mi aduce aminte de Polifem contemporan cu Ulysse.

            Poetul scrie o poezie a plenitudinii muzicale, în nostalgii aburite, ridicând “Odă omului”, care este “chipul tuturora “, având acea înălțare la simplitatea esențială, exprimând un univers a cărui lege e “aurora/ Ce va trăi etern!… “

  Al.Florin Țene

La conferinţa Winston din anul 1990 ce s-a ţinut la Institutul Manhattan, din New York şi publicată în Revieew of Booky la 30 0ctombrie 1990, la pagina 20, domnul V.S.Naipaul susţinea că ne îndreptăm spre o “civilizaţie universală“. Însemnând, practic, o unificare culturală a umanităţii şi promovarea pe toate meridianele lumii valorile tradiţiilor, credinţe, orientări comune, practici şi înţelesuri comune, instituţii comune. Acesta ar fi fenomenul de globalizare.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen vom explica acest lucru pornind de la existenţa a două sate din zona Harghitei. Un sat era locuit, în secolul XVI de români, celălat de maghiari. Unui sătean român de la marginea satului  pentru ajunge în centrul comunei locuită de maghiari, mergând pe jos, îi trebuia o jumătate de zi. Exact cât face un avion de pasageri din New York până la Calcuta în India.

Țăranul nostru, de care facem vorbire, întorcându-se acasă seara, când constelația Carul Mare este sus pe cer.Același timp ar fi necesar, dar cu mai puțină oboseală, dacă ar fi mers cu carul cu boi. Același lucru se întâmpla și cu țăranul maghiar.

Atât locuitorii din satul cu populație românească, cât și cel cu locuitori maghiari împărtășesc niște valori de bază, cum ar fi că omorul este un păcat, și că familia este celula societății.

Țăranul român s-a întors acasă și cu un bagaj de cuvinte, precum: -fecior, hiba,pahar, talpă, dar și cel maghiar  când s-a întors în satul lui s-a încărcat cu un bagaj de cuvinte românești, precum: ardej, balmos, bacs care înseamnă baci, și multe altele.

Acest fenomen s-a petrecut în toate zonele Terrei unde au fost localități apropiate cu etnii diferite, care vorbesc limbi și dialecte diferite.

Începând cu secolul, cel al clasicismului, și  secolul al XVIII-lea, epoca Luminilor, sunt perioadele când limba franceză modernă începe să se vorbească în diferite zone de pe pământ,. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale. În această perioadă bonjuriști întorși de studii din Paris introduc în saloanele bucureștene limba franceză.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze, pe cât posibil, influența englezei asupra ei, și să se mențină în răspândirea pe care o mai are în lume.

În această situație se poate vorbi de conceptul de civilizație universală, aceasta este profundă și, totodată, foarte importanăt, dar nu ne surprinde fiindcă nu este nou, nici relevant. Faptul că locuitorii Terrei au avut câteva valori și instituții în comun, de-alungul istoriei lor, poate explica anumite constante ale comportamentului uman, dar nu poate clarifica sau explica istoria, care constă în schimbări ale comportamentului uman.

Așa cum se cunoaște omenirea este împărțită în subgrupuri- triburi, entități culturale și națiuni, toate putem să le numim civilizații. Vaclav Havel susținea că”trăim acum într-o unică civilizație globală “ care “nu este decât un strat subțire care acoperă sau ascunde imensa varietate de culture, popoare, lumi religioase, tradțții istorice și atitudini formate de-alungul istoriei, care într-un sens se află –sub- ea.  “

Restrângând sensul cuvântului “civilizație” la nivelul global și numindu-l “culturi” sau “subcivilizații” entitățile culturale cele mai mari, numite întotdeauna civilizații, de-alungul istoriei, nu producem decât confuzii semantice.

Pentru a înțelege mai bine, voi enumera câteva civilizații cunosute în istoria omenirii:

Civilizația celtică: Celții aveau o reputatie ca vânători de capete și erau faimoși pentru obiceiul lor de a  pune craniile victimelor in pari, in fața caselor lor. Mulți celți luptau complet goi și erau vestiți pentru săbiile lor lungi din fier.Ei tăiau capetele dușmanilor uciși în luptă și uneori le atârnau chiar de gâtul cailor. Imbălsămau în ulei de cedru capetele căpeteniilor capturate și le păstrau cu grijă într-un scrin, lăudându-se cu acestea strainilor și refuzând să le vânda nici dacă li se dădea echivalentul, ca si greutate, în aur.

Civilizația maori: Locuitorii Maori au fost primii coloniști din Noua Zeelandă, care au sosit cu câteva secole înaintea europenilor. Cultura lor datează din era modernă timpurie. Ei practicau canibalismul în timpul războaielor.In 1809, o navă europeană a fost atacată de un grup de războinici maori, ca răzbunare pentru lipsa de respect arătata fiului unuia dintre șefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cațiva supraviețuitori norocosi au povestit infricoșati despre ceea ce au văzut.

Imperiul Mongol: Mongolii erau considerați barbari si sălbatici. Ei au dominat Europa și Asia și erau faimoși pentru faptul că puteau să călărească fără șa, fiind conduși de către unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, Ginghis Han.
Erau foarte disciplinați și iscusiți in folosirea arcului și a săgeților în timp ce călăreau. Erau maestri ai razboiului psihologic si ai intimidarii adversarilor si au creat al doilea cel mai mare imperiu din istorie.

Din Vietnam până in Ungaria, Imperiul mongol a fost unul dintre cele mai intinse din istoria omenirii.

Triburile apașe: Apașii erau un fel de ninja ai Americii. Foloseau arme primitive, facute in special din lemn si os. Apașii aveau cele mai mari cutite de luptatori vazute vreodata in lume si erau iscusiti in manuirea topoarelor tomahawk.

Au terorizat sud-vestul Statelor Unite, avand obiceiul de a-si scalpa victimele.

Vikingii: Au ingrozit Europa cu invaziile si cu jafurile lor. Erau extrem de bataioși și foloseau arme pe masura staturii lor impunatoare.

Chiar și religia lor era bazată pe cultul războiului și credeau că, atunci când cineva murea in luptă, acela va lupta la nesfarșit. In luptă, vikingii distrugeau totul în calea lor.

Imperiul Roman: Deși Imperiul Roman este posibil să fie cel mai mare imperiu care a existat, nu putem ignora faptul că romanii au săvârșit multe cruzimi: omoruri, sclavi și prizonieri care erau forțați să lupte până la moarte în luptele dintre gladiatori. Printre cei mai cruzi împărați romani se numără Caligula sau Nero. La inceput romanii au fost conduși de regi, apoi de instituția denumita republica romană. Odată cu extinderea puterii Romei s-a creat Imperiul Roman.

Cu o organizare militară și administrativă foarte bună, Imperiul Roman a devenit imperiul care a rezistat cea mai mare perioada din istorie. Din epoca Romei antice și până la căderea Imperiului bizantin au trecut 2214 ani.
Imperiul Aztec:Aztecii și-au creat structura teocratica dupa anul 1300 și au adus sacrificii umane. Aproape 20.000 de oameni au fost uciși anual pentru a aduce ofrande zeilor – in special zeului Soarelui.

O scriere spune ca la incoronarea regelui Ahuitzotl 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți pentru a face pe placul zeilor.

Germania nazista:Desi a fost „in glorie” o perioadă scurtă, Germania nazistă a fost o superputere și războiul provocat de ea a afectat întreaga lume. Cel putin 4 milioane de oameni au fost uciși în perioada Holocaustului (6 milioane, conform Enciclopediei britanice – n.n.) și Germania nazistă a declasat cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Al Doilea Razboi Mondial.

Zvastica nazistă este probabil cel mai urat simbol din lume. Germania nazista a ocupat o suprafata de aproximativ 696.267 de kilometri patrati. Hitler a fost unul dintre cei mai influenți oameni care au existat și imperiul său a fost unul dintre cele mai infricoșătoare din istorie.
Uniunea Sovietica: Comunismul este responsabil pentru milioane de morți, mai mult decât a provocat Germania nazistă, și asta doar în Uniunea Sovietică. In vremea lui Stalin au fost uciși intre 10 și 60 de milioane de oameni.
Uniunea Sovietică a fost probabil unul dintre cei mai mari dușmani ai Statelor Unite. Marea majoritate a celor care au trăit în perioada stalinistă au cunoscut o stare continuă de frică și, de aceea, Uniunea Sovietică a fost mai înfricoșătoare decât Germania nazistă, în care germanii simțeau un anumit nivel de siguranță, atât timp cât sprijineau conceptul nazist.

Sintagma “civilizație universală” poate fi folosită pentru desemnarea ceea ce au în comun societățile civilizate, cum ar fi orașele și cultura scrisă, lucruri care se disting de societățile primitive și de barbari.

În situația fenomenului de globalizare există pericolul ca literatura scrisă în limbile popoarelor mici să dispară. Vor rămâne operele scrise în limbile de circulație. Cum ar fi franceza, engleza și cele câteva din limbile vorbite în Asia de Est, regiune geografică a cărei delimitare este controversată. Varianta teritoriului mai mic consideră Asia de Est numai regiunea care se află sub influența musonului. Această variantă consideră deci teritoriul de azi al Chinei, Mongolia Centrală și Tibetul împreună cu Hong Kong, Macao, Taiwan, Coreea de Nord, Coreea de Sud și Japonia. Unul din susținătorii variantei mai mari este geograful german Karl Ritter care consideră în plus ca teritorii aparținătoare, toată Mongolia și coasta rusă de la Oceanul Pacific până la Amur, Vietnamul ca și Asia de Sud Est.

Asia de Est mai este numită regiunea de dominație rusă, între anii 1903 și 1905 s-a format Comadamentul Amur și al Manciuriei Dalni Wostok și Kwantung.

Sintagma “civilizație universală “se poate referi la principiile, valorile și doctrinele la care aderă astăzi mulți occidental, precum și la unii membri ai altor civilizații, dar și la faptul răspândirii tiparelor de consum și a culturii populare occidentale în lume creează o civilizație universală. Însă, aceste importuri occidentale nu influențează atitudinile nonoccidentale față de Occident. }n zone obscure din Orientul Mijlociu, sunt tineri care poartă jeanși, bea Coca-Cola, ascultă rap și, între două rugăciuni, influențați de unii imami, construiesc bombe pentru a organiza atentate înpotriva civilizației occidentale de care se bucură și ei.

În continuare am să scriu despre istoria imamului, care (în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immah, persană: امام|امام) este un lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu e membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamental între șiism și sunnism. Profetul Muhammad a avut trei roluri importante, și anume: el a fost cel cel prin intermediul căruia Dumnezeu a revelat Coranu . Totodată, el a fost cel care a pus în aplicare shari’a. Al treilea rol important al lui Muhammad a fost iluminat, putând să interpreteze și să transmită revelația omenirii. Conform sunnismului, imamul trebuie să îndeplinească doar unul dintre acele roluri, și anume să aplice shari’a, legea islamică. După cum se știe, după Muhammad nu mai poate fi nici un alt profet, deoarece el a fost ultimul și conform musulmanilor, iluminarea și înțelegerea sunt daruri divine cu care profeții sunt înzestrați. De aceea, succesorii săi, imamii, nu se vor bucura de aceste daruri în totalitate. Însă acest lucru nu împiedica imamii de la aplicarea legii islamice. Conform sunniților, Profetul nu a numit nici un successor al său, iar această decizie va rămâne în mâinile lor. Pe de altă parte, șiiții mergeau pe idea ca imamul, ca successor al profetului trebuie să îndeplinească cele două roluri menționate mai sus, să aplica shari’a și să îi conducă pe oameni la rugăciune, ca un călăuzitor spiritual. Spre deosebire de sunniți, care susțin faptul că succesorul Profetului trebuie ales de Dumnezeu, șiiții vin cu un argument care a stârnit un conflict între cele două ramuri islamice. Conform șiiților, Alia fost numit calif de către Profet și de asemenea, imamii erau singurii succesori ai Profetului. Așadar, Ali a fost numit calif de către Profet și ulterior fiecare imam numit de către predecesorul său.

În islamul șiit, imamii sunt venerați ca niște sfinți. Mormintele lor, ale rudelor apropiate și descendenților lor, sunt obiect de pelerinaj și centre ale vieții religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab și al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc și altele. Într-o viziune populară, împărtășită de un număr apreciabil de șiiți, mai ales în Iran, imamul are o funcție asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creștini: numai prin el se poate obține adevărul și mântuirea. Pornind de la o asemenea înțelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârși.

Însă, imamii și tinerii aceia nu cunosc un adevăr: “Dumnezeu, Alah,  ShangDi  nu îi alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.“ Iar cei bogați care sprijină acele atentate, plătind familiilor sume considerabile nu cunosc că a avea mult înseamnă adesea a stăpânii puțin. Adevăr susținut și de poetul nostru Tudor Arghezi. Acei conducători religioși le spun: Îndrăznește… calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Alah îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.

            Elementele fundamentale ale oricărei culturi sau civilizații sunt limba și religia. Unii specialiști care combat fenomenul globalizării, spunând că dacă o civilizație universal este pec ale de a se naște, ar trebui să existe tendințe de adoptare a unei limbi și a unei religii universal. Însă acceptă că engleza este modul international de comunicare interculturală, la fel cum calendarul creștin este modul international de împărțire a timpului, cum cifrele arabe sunt modul international de a reprezenta numerele și cum sistemul metric este, în cea mai mare parte a lumii, modul internațional de măsurare. Totuși, engleza e folosită ca mod de comunicare interculturală, ceea ce presupune existența unor culturi distincte. O ligua franca este un mod de a depăși diferențele lingvistice și culturale, nu de a le elimina.

            Cunoscutul lingvist Joshua Fishman remarcă că o limbă are șanse mai mari să fie acceptată ca lingua franca dacă nu este identificată cu o anumită etnie, religie sau ideologie.Probabil că de aceea nu a “prins” limba rusă la noi în timpul ocupației sovietice când în școli se preda obligatoriu această limbă slavă, iar în secolele 13, și următoarele, în Biserici se slujea Sfânta Liturghie în limba slavonă.

            În trecut, engleza avea multe dintre aceste caracteristici, dar, în ultima perioadă ea a fost “dezetnicizată “, așa cum a fost  akkadiana, aramaica, graca și latina. Se pare că există un Dumnezeu al limbilor. Cu cât este mai multă bunătate într-o limbă, cu cât se împarte mai mult din ea, cu atât mai mult se va revărsa asupra omenirii. Succesul relative al limbi engleză ca limbă secundară se explică prin faptul că nici una din sursele sale britanică și americană nu a fost privită, în sens larg sau profund, într-un context etnic sau ideologic în ultimul secol. Oamenii aleg engleza pentru comunicare interculturală, contribuind astfel la consolidarea identității culturale distincte ale popoarelor. Fapt ce confirmă ce scriam într-un eseu că mulsumanii care au invadat Europa nu vor fi asimilați, cum nu au fost asimilați țiganii de șase sute de secole.

            Pe parcursul istoriei, distribuția mondială a limbilor a reflectat distribuția puterii. Limbile cele mai răspândite- chineza mandarină, engleza, spaniola, franceza, araba și rusă(în timpul imperului sovietic communist-criminal )- sun t sau au fost limbile unor state imperial, care au promovat active folosirea limbii lor de alte popoare. Așa cum Rusia a imperiului comunist a impus poporului român limba rusă. Dar, o soartă mai acută a avut Moldova de peste Prut a cărei populație a fost supusă rusificării și a dizlocării unei mase mari de români în Siberia, și aducerea de ruși în locul acestora.

            Schimbările în distribuția de putere produc schimbări în folosirea limbilor. Cu toate că peste două secole de colonialism țări asiatice, sud americane și africane le-au fost impuse limbile: franciză, engleză, spaniolă, portugheză, ca, apoi, după căpătarea independenței aceste țări să revină la limba lor. Același lucru s-a petrecut cu țările din componența imperiului sovietic, care a impus limba rusă ca limbă oficială, interzicând limbile popoarelor.După căderea imperiului rus-sovietic acele țări au revenit la limba lor națională.Astfel,  limbi ca: estona, letona, lituaniana, ucrainiana, georgiana și armeana, în prezent se vorbesc în țările lor. În republicele musulmane care au intrat în componența URSS, după eliberare au renunțat la alfabetul chirilic impus de ruși, în favoarea alfabetului occidental folosit de rudele lor-turcii, iar tadjicii, vorbitori de persană, au adoptat scrierea araba.

            Un fenomen mai aparte s-a întâmplat la sârbi care își numesc limba sârbă, în loc să o numească sârbo-croată, trecând de la alfabetul latin al dușmanilor lor catolici la alfabetul chirilic al rudelor lor slave. Croații își numesc limba croată și se încearcă să o purifice de cuvintele de origine turcă impuse de Imperiul Otoman timp de 450 de ani, și de alte cuvinte provenite din alte limbi.

            Fenomenul de realiniere și reconstrucție a limbilor pentru a corespunde identității și conturului civilizațiilor ne duce cu gândul la Turnul Babel. După cum se observă acest fenomen se extinde.

            Revenind la ce scriam la început că Pământul fiind un sat ceva mai mare este adevărat, însă vorba din popor la fiecare zidire o altă vorbire.

            După cum se vede apariția unei limbi universală este imposibilă.S-a încercat cu experando (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof, care a trait între anii1859 – 1917, după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.

Este menționată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.

Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo În țara noastră Heinrich Fischer-Galați, ce a trait între anii1879-1960, un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902^. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași^.Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul „Steaua României„.

Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

 Apariția unei limbi universale nu se arată la orizont după analiza pe care am prezentato mai sus.

Probabilitatea apariției unei religii universale este puțin mai crescută decât cea unei limbi universale.

La începutul secolului nostru are loc o renaștere mondială a religiilor. Această renaștere a implicat o intensificare a conștiinței religioasei și apariția unor mișcări fundamentalist, adâncind diferențele dintre religii. În ultimele decenii atât islamul, cât și creștinismul au câștigat mai mulți adepți în Africa și în Coreea de Sud. Și Biserica Ortodoxă Română a început o expansiune în Europa, înființându-se mai multe Biserici în comunitățile de români. Se pare, pe termrn lung, Mahomed va câștiga. Creștinismul se răspândește prin convertire, islamul prin convertire și reproducere naturală a populației. Islamismul este o religie în care Allah le cere oamenilor să-şi trimită fii să moară pentru el, creştinismul este o religie în 
care Dumnezeu şi-a trimis fiul să-şi dea viaţa pentru oameni. Creștinii transmit o speranță, pentru ei o înfrângere este mijlovul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să vedem ce ne lipsește pentru a învinge.

Procentul creștinilor în lume a atins nivelul de 30%, rămânând constant, cu perspectiva de a scădea la circa 25%, până în anul 2015. În schimbul proporția musulmană va crește continuu, ajungând în present la 20% din populația mondială. Cu perspectiva de a ajunge la 30& până în anul 2025.

Există o teză că o civilizație universal este pe cale de a se naște.Această afirmație se sprijină pet rei argumente. Primul argument ar fi că după prăbușirea comunismului sovietic-rus a însemnat sfârșitul istoriei și victoria universaăl a democrației liberale pe întreg mapamondul. În lumea de azi există multe forme de autoritarism, nationalism, corporatism și communism, precum în China și Cuba. Semnificativ este faptul că există alternative religioase care se găsesc în afara lumii ideologiilor laice. În lumea de astăzi, modern, religia este una din forțele cele mai importante, s-ar putea să fie chiar principala forță, care motivează și îi mobilizează pe oameni.

Dacă până la căderea URSS-ului lumea era împărțită în două, cea comunistă și lumea liberă, acum lumea este tot divizată, în etnii, religie și civilizație. Diviziuni mult mai profunde care generează noi conflicte.Există concepția potrivit căreie intensificarea interacțiunilor între state și popoare- prin comerț, investiții, turism, presă, prin comuncare electronica, în general- generează o cultură mondială comună.De aici “povestea” cu Pământul este un sat mai mare. Întradevăr circulația, viteza, schimburile comerciale, turismul, împrumuturile lingvistice și influențele tradițiilor, apropie oamenii dintr-un colț al “satului” în alt colț al lui. Însă există îndoieli în acest context. În sociologie, teoria globalizării duce la concluzia că o lume din ce în ce mai globalizată- caracterizată prin grade, din punct de vedere istoric, de interdependență civilizațională, societală și de altă natură și de o largă conștientizare a acestui fenomen- are loc o exacerbare a conștiinței de sine  civilizaționale, societale și entice. Renașterea religioasă globală, întoarcerea la sacru, fenomen ce îl găsim și în expansiunea Bisericii Ortodoxe pe mapamond, este o reacție la percepția asupra lumii ca un loc unic.

În secolul XXI “tamponările” dintre civiliazții, mai ales dintre crești și musulmani există o ameninațare pentru pacea mondială, spun specialiștii în globalizare.Eu îi contrazic. Va fi o ocupație, aproape pașnică, a musulmanilor al spațiului creștin, prin invazia care a început, și impunerea religiei lor folosindu-se de drepturile omului. Așa se explică construcția de moschei în inima Europei.

Se impune o ordine internațională bazată pe civilizații care e cea mai sigură pavăză împotriva unui război mondial.

Al.Florin ȚENE

BIBLIOGRAFIE:

V.S. Naipaul, „Our Universal Civiliation„(Civilizația noastră universală ), Conferin’a Wriston din 1990, Institutul Manhattan, New York Review of Books, 30 octombrie 1990, p.20.

A.Shared Cors, „Ethics and International Affairs”,( Etică și afaceri internaționale) 9, 1995, pp. 155-170.

Vaclav Havel, „Civilization`s Thin Veneer, „ (Furnirul subțire al civilizației, )Harvard Magazine, 97-iulie-august 1995- p.32.

Fishman, „Spread of English as a New Perspective,( Răspândirea limbii engleze ca o perspectivă nouă ),  pp.118-119. „

Aaron L. Friedberg, „The Future of American Power„( Viitorul puterii americane „), Political Science Quarterly, 109, 1994, p.15.

Pipes, Path of God,(Calea lui Dumnezeu ) pp.107, 191.

Braudel, On History, (Pe istorie ), pp.212-213.

            I. FIRAVE IDEI DE DEMOCRAŢIE LA ÎNCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE

            În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât democraţia promovată de politic.

            Însăşi cuvântul  grec demoskratos înseamnând: demos “ popor“ şi kratos  ” putere “,  ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, partriciparea la guvernare prin instituţile democratice, ca parlamentul, votul universal, etc.

            Aspiraţiile poporului român spre democraţie au existat aproape dintotdeauna. “Psaltira în versuri”( 1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul spart “ şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă  ”. Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă  faţă de cotropitorii turci în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano-Carpato-Pontic. Acelaşi lucru se află şi în “Letopiseţul Ţării Moldovei “ a lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul subliniază starea de mizerie a ţărănimii  ca o fierbere ”în greutăţi şi netocmele “ din care pricină uşor au putut fi răsculaţi împotriva stăpânirii.

            În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica anonimă” pe care N.Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brânoveanu. Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând  la  firave elemente democratice şi sociale.

            În acea perioadă Isaac Newton publica “Principiile matematice ale filozofiei naturale“( 1687 ), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind “Despre căutarea adevărului “(1674-1675 ).

            II. IDEI DEMOCRATICE PROMOVATE DE LITERATURA SECOLULUI XIX

            În literatura română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,  prin reprezentanţii  Şcoali Ardelene, se ducea lupta împotriva instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului şi pentru luminarea poporului.Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost:”Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor  “ de Samuiel Micu, “ Hronica Românilor şi a mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai şi “ Istoria pentru începutul Românilor în Dachia“ a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceştia au militat pentru ideea unităţii Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendinţe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

            Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf.Sava, prima şcoală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar “ Povăţuitorul tinerimii“, iar Constantin Dinicu Golescu scrie”Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826 “, în paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela ţărani.

            Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru dreptatea socială într-un context democratic.

            În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la 1848, un rol important l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează “Curierul Românesc “, primul ziar din Muntenia. În acelaşi an apare, din iniţiativa lui Gh.Asachi , la Iaşi, “Albina Românească “, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar:”Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează şi el ”Alăuta Românească“( 1837).

            În Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la Braşov,”Gazeta de Transilvania “, căruia îi adaugă un supliment “Foaie pentru minte, inimă şi literatură “.În acelaşi ritm cu transformările economico- sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătruzând în mase.

            În 1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu N.Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă-“Propăşirea “. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul “ Foaie ştiinţifică şi literară“. După câteva luni de la apariţie, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

            O parte activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au gazetele”Poporul Suveran “ şi “Pruncul Român “, care apar în timpul revoluţiei, promovând idei revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8 iulie 1848 C.Aricescu publică “Odă la eroina română, Ana Ipătescu “. Trebuie să spunem despre “Marşul Revoluţionar “ al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marş urmăreau să dinamizeze mulţimea în luptă pentru democraţie şi libertate.

            “Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb “- cum îl caracterizează în poezia “Epigonii “ poetul Eminescu- Anton Pann (1794-1854 ) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privinţa ideilor ce le propagă este “Povestea vorbei “ care reflectă şi critică moravurile vremii, inclusive instituţiile de stat.

            Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidenţiate idei democratice,  cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova, Gr.Alexandrescu, M.Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.Bolintineanu, Cezar Bolliac,Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M.Eminescu, etc.

            Era perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de Balzac(1799-1855 ) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluţionar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii:”Iluzii pierdute “, “Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau “, în Germania Berthold Auerbach( 1812-1882 ) publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria  Gergely Csiky (  1842-1891 ) dramaturg  care prin piesele “Proletarii “ şi “Mizerie cu zorzoane “ evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.

            III. DEMOCRAŢIA PROMOVATĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX.

            În secolul XX, până la cel de al doilea război mondial, majoritatea literaturii scrisă şi publicată de autori români promova ideile democratice ale vremii. România era integrată în sistemul de valori europene. Revistele literare, o parte din ele, susţinute de Fundaţiile Regale publicau o literatură ce promova idei democratice, oglindind realitatea socială a ţării. Era perioada când apăreau romanele lui Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, alţi romancieri şi nuvelişti, care prin operele lor, scrise în deplină libertate de exprimare, oglindeau realităţile sociale, inclusiv ideile democratice şi contradicţiile diferitelor ideologii ce străbăteau Europa. Poeziile şi pamfletele lui Tudor Arghezi erau o armă în folosul democraţiei, poemele lui Adrian Maniu, Demostene Botez, G.Topârceanu, Al.Philipide, Camil Baltazar, Aron Cotruş, Otilia Cazimir, Pillat, Fundoianu, Voronca , Stancu, Crainic, Voiculescu, Blaga, făceau poezia paternităţii şi proză etnografică, alţii autohtonizau simbolismul şi se dedicau poeziei roadelor, ortodoxiştii împărtăşeau doctrina miracolului, iar Lucian Blaga având propria doctrină, a misterului. Tzara, Urmuz, Ion Barbu, Vinea, Matei Caragiale abordaseră dadaismul, suprarealismul şi ermetismul. După cum se observă era un evantai policrom de modalităţi de exprimare a multitudinilor de idei, mulţumind din toate punctele de vedere cititorii. Critica a lui Zarifopol, Ralea, Vianu, Pompiliu Costantinescu, Şerban Cioculescu, G.Călinescu, promova ideile democratice şi etice din operele comentate, diversitatea stilurilor şi estetica acestora.

 În această perioadă este promovată proza  memorialistică, noul roman citadin, literatura femenină, poezia profesiunilor, poeţii provinciali şi noua generaţie cu filozofia neliniştii, aventurii şi experienţelor ( sunt promovate filozofiile miturilor ale lui Pârvan, Nae Ionescu, Blaga ), şi noua generaţie de romancieri gidieni, cum ar fi Mircea Eliade, Celarianu, Anton Holban, etc.

            Însă, nu trebuie uitat că Ralea ducându-se la Institutul de Istorie Universală, unde era Iorga director, ca emisar din partea primi-ministrului Armand Călinescu, să-l anunţe că regale Carol al II a hotărât să-l asasineze pe Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga a replicat:”Mai bine l-ar  asasina pe Arghezi “. Motivul era epigrama pe care o scrisese poetul la adresa lui Nicolae Iorga:” E înalt ca un proţap/, are barbă şi nu-i ţap A supt ţara sub trei regi,/ Şi- are toţi copiii blegi. “

Revistele (Contimporanul, Viaţa românească, Convorbiri literare, Unu, Semănătorul, etc. ), cotidienele ce aveau pagini săptămânale de cultură şi editurile  publicau o gamă diversă de literatură, fapt ce putem spune că exista o adevărată orientare democratică în programul lor editorial. “Contimporanul “(!922-1932 ) lui Ion Vinea promova modernismul de avangardă, în această publicaţie găsim semnăturile lui Gherasim Luca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Brunea-Fox, “Viaţa Românească “     în care descoperim semnăturile lui Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi alţii.

 Tot în aceast timp scriitorii cu gândire socialistă se încadrau în contextual democratic existent în ţară. Ei ( Al.Sahia, Panait Istrati, Bogza, Brunea-Fox, Pană, etc ) promovau ideile unui socialism european democratic.Chiar Panait Istrati după vizita făcută la Moscova s-a lămurit de “socialismul “ promovat de sovietici, publicând în acest sens articole în care dezvăluia adevărata faţă a ideologiei bolşevice impusă de Stalin şi acoliţii lui.

În această perioadă francezul Jean-Paul Sartre(1905-1980 ), filozof, prozator, dramaturg şi eseist, având idei de stânga, fondatorul existenţialismului ateu prin lucrarea “L`etre et le neant “ (  Fiinţa şi neantul) publicată în 1943 dezvăluia teza libertăţii individului, a necesităţii obţiunii, a libertăţii determinată de intenţionalitatea continuă a conştiinţei. A avut legături strânse cu URSS. Tot în acestă perioadă Louis Aragon, poet şi prozator francez, soţul Elisei Triolet aderă în 1927 la comunism, publicând în 1949-1951 romanele de angajare politică “Comuniştii “şi “Săptămâna patimilor “(1958 ).În 1946 publică “ Omul comunist“.Tot în Franţa , Henri Barbusse ( 1873-1935), militant comunist, iniţiatorul mişcării pentru pace, publică proză realistă în genul lui Zola. Principala lui lucrare este romanul ”Focul “. Aceşti trei scriitori francezi sunt suspectaţi că au colaborat cu serviciile secrete sovietice, cu temutul KGB.

Spre deosebire de aceşti scriitori francezi (şi ca ei mulţi alţii din diferite ţări europene, care au colaborat cu serviciile secrete moscovite,  în folosul  unei ideologii criminale, numită comunism), se pare că în România, scriitorii nu au aderat şi nu au făcut “jocul “ Moscovei .Nici măcar Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Al.Sahia, care au avut această tendinţă de a “ juca” cum cânta aparatul de propagandă sovietic, nu s-au înscris pe traiectoria moscovită. În ţara noastră democraţia se instalase definitiv, se modernizase economia, indicele de creştere al ei era în ascensiune şi datorită Casei Regale. Iar scriitorii, crescuţi în democraţie şi educaţi, scriau în spiritul acesteia. Cititorii provenind din rândul maselor nu gustau ideologia marxist-comunistă străină spiritului şi fiinţei românului.

IV. LITERATURA ROMÂNĂ ÎN DEFAVOAREA DEMOCRAŢIEI, SLUJNICA  UNUI  REGIM CRIMINAL-COMUNISMUL. (REALISMUL –SOCIALIST)

            Odată cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi ( septembrie-octombrie 1944 ), formarea guvernului condus de dr.Petru Groza    ( 6 martie 1945 ), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi:Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi.  În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul socialist “,  etc. Se înfiinţează în Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar în marile oraşe se deschid Librăriile “Cartea Rusă.”

            Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic.Având ca principiu”tipul omului nou “ mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

            La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A.Toma, publică trei articole în Scânteia , intitulate “Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei  “ despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului  Într-u articol publicat în “Viaţa Românească “, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.

            Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu( cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP ), cu prozele:”Fantezii răsăritene “( 1946),”Păuna Mică “( 1948 ) şi ”Mitrea Cocor “( 1950). A urmat Zaharia Stancu cu “Desculţ “, Alexandru Jar cu “Sfârşitul jalbelor “( 1950 ), Petru Dumitriu cu “Drum fără pulbere “ şi “Pasărea furtunii “, Eusebiu Camilar cu romanul “Negura “( 1949), Eugen Barbu cu ”Groapa “ şi “Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan, etc.

            Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai “ îndulcit “ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii “deschderea  “ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de “dizidenţă “ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii.Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R.Popescu, Breban, etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem( redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci. ) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici  în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al.Căpraru, A.Buzura, Eugen Barbu, D.R.Popescu, Nicolae Dragoş, V.Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E.Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

            În spiritul realismului-socialist au apărut: ”Calea Griviţei “(poem ) de Cicerone Teodorescu, “ Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, “ Steaguri“ de M.Beniuc,”Minerii din Maramureş “ de Dan Deşliu, apărute în 1951, “În satul lui Sahia “ de Eugen Jebeleanu, “La cea mai înaltă tensiune “ de Nagy Istvan, “Oţel şi pâine “ de Ion Călugăru, “Dulăii “ de Zaharia Stancu,”Desfăşurarea “ de Marin Preda, cărţi apărute în 1952,”Un om între oameni “(1953, 1955, 1957 ), de Camil Petrescu,”Cântecele pădurii tinere “ de Eugen Jebeleanu, “Un cântec din uliţa noastră “ de Cicerone Teodorescu,”Laude “ de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953.În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc”Mărul de lângă drum “ şi ”Partidul m-a-nvăţat “, Cicerone Teodorescu”Făurari de frumuseţe “, Mihu Dragomir ”Războiul “, în 1955; Marin Preda “Moromeţii “, T.Arghezi”1907 “,Titus Popovici” Străinul“, Maria Banuş”Ţie-ţi vorbesc, America “, Veronica Porumbacu ”Generaţia mea “, în 1956 ; Tudor Arghezi”Cântare omului “, N.Labiş ”Primele iubiri “, în 1957; Eugen Barbu”Groapa “, A.E.Baconski ”Dincolo de iarnă “,Gheorghe Tomozei ”Pasărea albastră “, Ion Marin Sadoveanu” Ion

Sîntu “, Ion Vitner”Firul Ariadnei “, în 1958:Miron Radu Paraschivescu “Laude şi alte poeme “, Marin Preda”Îndrăzneala “ şi D.R.Popescu “Fuga “ iar în 1959 îi apare primul roman”Zilele săptămânii “; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică “Somnul de la amiază “.În 1963 apar cărţile:”Laudă lucrurilor  “ de G.Călinescu, “Capul Bunei Speranţe “ de Augustin Buzura,( romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi),  “Fântâna soarelui “ de Eugen Frunză, în 1972 “Coborând spre nord-vest “ de Vasile Sălăjan, în 1974”Clodi Primus “ de C.Zărnescu, etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absonse nu spunea nimic.Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

            În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi :”Tineri muncitori în creaţa literară contemporană “ şi o serie  de altele  în “Gazeta Literară “şi “Contemporanul “ unde a publicat articoliul”Realism-realism socialist “.La fel ca Manolescu, Alex  Ştefănescu de când a început să publice ,din 1970, cronici literare în “Luceafărul “,condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

            În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia  marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, literatura, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi:”Clerambard “(1950 ), “Capul celorlalţi “(1952), Paul Eluard , poet francez, scrie şi publică”Poezie neîtreruptă“( 1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 “Structura cuvintelor complexe “ şi volumul de poezi “Dumnezeul lui Milton “, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG)Hrmann Kasack publica “Oraşul de dincolo de fluviu “(1947 ),”Năvodul cel mare “( 1952 ), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 “Viaţă dezvăluită “(Memorii ).

            De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi nici-un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.

            Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România Literară, Săptămâna, Flacăra ,Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont, etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori,( trimise pe adresa redacţiei de  corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor.Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe …

            N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în “Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine  cuprindeau  scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu şi mulţi alţii.Totuşi îi înţeleg pe cei doi istorici şi critici literari, gândindu-mă la proverbul românesc ”te asociezi cu cine te asemui“, recte Păunescu şi alţi aplaudaci comunişti, chiar dacă şi-au pus masca democratului. Promovând în astfel de “Istorii“ autori care au scris în spiritual realismului – socialist riscăm să educăm tinerele generaţii tot în spiritual acestei doctrine comuniste-criminale.

            Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 20 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.

            În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului roman.

            Din 1989 se întrevede noul current globmodernul( denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism.

    Autor: AL.FLORIN ŢENE