Prof.dr.Florina Calafeteanu: Scriitorul Al.Florin Țene este în librării cu romanul „În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul” – Viața poetului Vasile Militaru între realitate și poveste

Prolificul scriitor și ziarist Al.Florin Țene continua seria romanelor“între realitate și poveste “ despre scriitori. După apariția romanelor despre Gib I.Mihăescu, Macedonski, Minulescu, Radu Gyr, Traian Dorz, Valeriu Gafencu, acum a apărut, în aceași serie, romanul despre Vasile Militaru. Încă, de la început autorul specifică pe prima pagină: ”Această carte se dedică tuturor scriitorilor care nu au pactizat cu regimul comunist-criminal”

Autorul

Cartea , apărută la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2022, are o prefață semnată de istoricul literar dr.Ionuț Țene care esențializează în câteva pagini viața și poezia lui Vasile Militaru, subliniind printre altele:” Poetul nu a făcut în viață compromisuri. Vasile Militaru a refuzat teroarea preajmei ideologice și a imanentului. Viața și-a trăit-o axiologic, pe valori creștine autentice și general umane: adevărul, dreptatea, binele, smerenia, libertatea și iubirea. În realitate, Vasile Militaru a făcut parte doar din partidul libertății din care fac parte doar scriitorii autentici. Poetul a spus la un moment dat că: „Dacă am pierdut averi și ranguri, dar nu am pierdut credința în Dumnezeu, nu am pierdut nimic”. În închisoare a fost torturat și umilit de către securiști.“

Impresionant este faptul că Al.Florin Țene dezvăluie faptul că în deceniul 1950-1960 poezia “A venit aseară mama “de Vasile Militaru a fost trecută în manualele școlare ca fiind compusă de George Coșbuc, pe motiv că adevăratul autor nu a dorit să colaboreze cu regimul comunist, repricând secretarului cu propaganda PCR: “}n poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul. “

În postfața semnată de scriitoarea Galina Martea se spune:”Cu o carieră de amploare în arta scrisului și nu numai, adunând în palmares peste 85 de cărți editate și sute de articole în domeniul literaturii, sociologiei, istoriei etc., Al. Florin Țene (prozator, poet, eseist, critic literar și de artă, publicist, editor, membru al UZPR și al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte din SUA, cât și altor uniuni de creație literară, deținător al multiplelor premii de valoare națională și internațională, fondatorul revistelor Agora Literară, Regatul Cuvintelor, Constelații diamantine, Scurt circuit oltean, altele) există în astă viață cu misiunea sacră de a produce lucruri nobile, de a pune în lumină opere literare de mare pondere, prin intermediul acestora abordând diverse genuri literare precum poezie, proză, eseu, roman, analiză literară. Pe lângă activitatea de scriitor, Domnia sa este un admirabil activist și manager cultural, în timp afirmându-se cu mult succes în calitate de fondator al diverselor cenacluri și reviste literare; iar pentru a încuraja și mai intens activitatea scriitoricească din țară și Diasporă domnul Țene înființează în anul 2006 Asociația profesională Liga Scriitorilor Români, fiind și Președinte al acestui forum cultural. Deci, cu siguranță, se poate spune că Al. Florin Țene este un veritabil susținător al valorilor culturale românești și un promotor insistent în fructificarea vieții spiritual-umane. Acțiunea romanului ilustrează perioada în care societatea română, scriitorul român s-a aflat sub un zbucium emoțional-moral, sub o grea încercare de a face față lucrurilor împotriva unui regim politic care împiedica mersul decent al existenței pentru o mare parte din populație, și anume pentru acea care nu colabora cu sistemul comunist. Între aceste ipostaze Al. Florin Țene plăsmuiește o imagine literară ce se bazează pe fapte și acțiuni reale, subiectele redând o meditație adâncă la tema suferinței umane. Printr-un asemenea model de creație literară avem ocazia să cunoaștem aspecte din istoria poporului român, priveliști cu o sensibilitate absolută despre procesele vitale ale omului ce sunt într-o legătură indispensabilă cu existența cotidiană, cu relațiile reciproce și atitudinea acestuia față de realitatea înconjurătoare.”

Așadar, talentatului și neobositului scriitor Al. Florin Țene îi reușește de minune să pună în lumină opere literare de mare valoare, atât pentru cultura și literatura română, cât și pentru propriile realizări și necesități spirituale.

Prof.dr.Florina Calafeteanu

AL. FLORIN ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE

Motto:

„Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei,

Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului.

Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.”

(Mihai Eminescu)

Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu, dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”

Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa , inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.

În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noaptea).

Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.

Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”

Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

Literatura Română a avut mare noroc cu acest poet născut la Ipoteşti. Ritmul celui ce creează rămâne în opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet. „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm” spunea Holderlin în convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofică a operei eminesciene constă în efortul său de a investi umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Şi astfel, oricât ar părea, Eminescu nu poate să fie abstras din timpul său şi din spaţiul său. Judecata operelor sale trebuie făcută în acest context. Valoarea operei eminesciene nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului , arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală naşte întrebări, iar acestea vis-a-vis de existenţă sunt hrana necesară cunoaşterii. Opera eminesciană este o împlinire pentru el şi pentru Literatura Română şi este cu atât mai mare, cu cât constituie o împlinire ulterioară.

În opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul în care prezentul şi viitorul este implicat, ca opera eminesciană să aparţină ea însăşi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular în literatura noastră. Originalitatea operei eminesciene constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. De aici provine tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată acea răsucire centralizată a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuia Eminescu: „În orice om o lume îşi face încercarea/ Bătrânul demiurgos se opreşte-n van;/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din nou:de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian” (Împărat şi Proletar)

Existenţa eminesciană este o existenţă întru Poezie. Dar să nu uităm că Poetul a fost şi un jurnalist de excepţie. A abordat ,în articolele publicate, mai ales în „Timpul”, mai toate temele ce frământa sociatatea românească în timpul său. A publicat articole filosofice, economice, sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole în apărarea Bisericii Ortodoxe Române.

Î.P.S. spunea în acest sens: „Marele nostru poet a fost un creştin authentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens. Se poate însă vorbi şi despre relaţia lui Eminescu cu teologia? Când zic teologie mă refer la ştiinţa teologiei, adică la un interes pe care l-ar fi arătat Eminescu cercetărilor teologice. La acest capitol opera lui literară nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie mărturii aproape neaşteptate manuscrisele constând din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate şi comentate, altele încă necunoscute”. (EMINESCU-Ortodoxia, Editura EIKON, 2003).

În 1871, în august, a fost organizată Marea Sărbătoare de la Putna, la care a participat şi Eminescu împreună cu Slavici şi unde Xenopol a ţinut o importantă cuvântare. Această serbare era prilejuită cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii de către Ştefan. Serbarea trebuia să se ţină în 1870 dar din cauza războiului franco-german a fost amânată cu un an. Scrisoarea către D. Brătianu din 3/15 august 1871 este un document însemnat pentru cunoaşterea stadiului la care ajunsese Eminescu în dezvoltarea sa sufletească şi intelectuală. În perioada organizării serbării de la Putna Ion Slavici îi spunea că mulţi se vor pune de-a curmezişul acţiunii. Însă Eminescu îi răspundea: „Dă fără milă în ei!” Cu această ocazie poetul a publicat un articol în Timpul în care spunea, printre altele, că Ştefan apărătorul Moldovei şi al creştinătăţi este un sfânt al Bisericii noastre strămoşeşti. Prin noiembrie în acelaşi an un ziarist anonim scrie în publicaţia liberală Democratul, atacându-l pe Poet, spunând că „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea sărbătorilor de la monastirea Putna acest domn a îndrăznit să-l numească sfânt pe Ştefan cel ce la mânie a tăiat capete.” După atâţia ani, care dintre cei doi, Eminescu şi ziaristul de la Democratul, şi-a exprimat nebunia? După cum se vede Mihai Eminescu, în această situaţie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română. Sunt sigur că propunerea noastră ca Eminescu să fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptată de Biserica Ortodoxă.

Prin opera şi viaţa sa Eminescu a avut, totuşi, o „…răsplată jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla ca îngerul – simbol al desăvârşirii, al purităţii – nu este în iubită, ci tot în el; că el nu avea nevoie să se înalţe prin ea, ci ea, fiinţă de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) Sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă numeşte o realitate.

Memoria eminesciană se alătură Marelui Cor ce intonează Imnul dedicat Marii Uniri, acţiune politică visată de Eminescu într-o scrisoare către Iosif Vulcan din Oradea, când a primit primi bani pentru colaborarea la revista “Familia”.

Opera lui Eminescu este o chemare lansată, o invitaţie disimulată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre nelinişte. Răspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului dă impresia pentru poet de a fi deja un stăpân virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se împlineşte astfel. Opera poetică şi publicistica eminesciană trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, căci speranţa este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Opera lui Eminescu este o reaşezare de lumi. El este un ritm aparte în poezia modernă. El este propria sa poezie. Căci el este, veşnic, Poetul.

Al. Florin ȚENE

Al. Florin ȚENE: Există Dumnezeu în infinitul universului?

Nu de puține ori, de-a lungul anilor, mi-am pus întrebarile: Ce este religia? De ce sunt atât de multe religii? Acum la vârsta pe care o am, răspunsul l-am găsit în „Celula lui Dumnezeu”. Adică, religia vine din noi, din mintea noastră. Se pare că celelalte animale de pe Terra nu au nevoie de religie. Se pare că acestea sunt în armonie cu propria lor ființă, mai mult de cât putem fi noi oamenii. Animalele acționează, după cum se cunoaște, din instinct. Spre deosebire de noi, oamenii, ne-am pierdut capacitatea de a face acest lucru. Creierul omului, prin ,,Celula lui Dumnezeu” s-a dezvoltat căpătând conștiința de sine. Omul se interesează în permanență de propria-i ființă.

Mă gândesc, nu de puține ori, cu ajutorul „Celulei lui Dumnezeu” (memoria, conștiința, gândirea ) la faptul cum s-a născut universul. Este cineva acolo sus care l-a creat? Acel “cineva “ sau “ceva”este acea persoană pe care o numim Dumnezeu, de la grecescul zeu, din grecescul theos.

Până acum am ajuns la concluzia că universul a fost creat de o putere dincolo de puterea de înțelegere a noastră, pe care o numim, în mod generic, Dumnezeu. Toate religiile lumii au acceptat că există un Dumnezeu, într-o formă sau alta. Religiile ne învață că nu suntem singuri în acest nesfârșit univers. Dar, de unde începe și se sfârșește universul? Dincolo de noi și percepția omului există alte realități, alte dimensiuni și alte energii. Pe acestea le numim “supranaturale”, pentru că se află în afara spațiului lumii naturale, lumea accesibilă simțurilor omului. Cea mai mare convingere a religiilor este existența unei realități aflată în afara acestei lumi, pe care o numim Dumnezeu. Dar, ce anume a dat naștere acestei credințe și, mai ales, când? La baza acestei credințe a stat misterul referitor la ce se întâmplă cu noi după ce murim.Toate ființele mor, dar oamenii sunt singurii ce nu-și lasă morții să se descopună acolo unde mor. Oamenii au respectat întotdeauna ceremonialul înmormântării. Aspectul cel mai elocvent legat de moarte este acel ceva care încetează să mai funcționeze. În primul rând, omul nu mai respiră. De aici s-a asociat cu ideea că un “ceva” separat de corpul fizic dă viață omului. Grecii l-a numit pe acel „ceva” psyche, iar latini l-au numit spiritus, iar românii suflet, termene derivate din verbe ce au proveniența din a respira sau a sufla.

Înaintașii noștri nu știau să scrie, nu se inventase scrierea, de aceea puține obiceiuri legate de înmormântări și despre ce gândeau au ajuns până la noi. Ajuns în acest punct de logică, încerc să călătoresc cu gândul, cu mii de ani înaintea erei noastre. Astfel, am ajuns cu analiza la calendarul global. Acesta pe care îl folosim și astăzi a fost conceput de creștinism în secolul al VI-lea d.Hr., demonstrând că religia a avut un mare rol în istoria omenirii. În decursul istoriei a miilor de ani, Biserica Catolică a fost una din cele mai mari puteri de pe Terra, cu o autoritate marcantă, încât a pus bazele calendarului pe care omenirea îl mai folosește.Un rol crucial a fost nașterea lui Iisus Hristos. Iisus însemnând Mântuitorul, în limba ebraică, și Hristos însemnând Uns și Mesia. Nașterea Fiului Lui Dumnezeu a marcat Anul Unu. Tot ce s-a întâmplat înainte de anul nașteri lui Iisus e marcat cu î.Hr.Tot ce s-a întâplat, ca evenimente, de după nașterea lui Hristos, au fost marcate Anno Domini sau d.Hr., anul Domnului. În prezent, acronimele î.Hr și A.D. au fost înlocuite cu termeni ce pot fi traduși cu sau fără conotație religioasă: fie înaintea erei creștine și în era creștină – respectiv î.e.c. și e.c., fie înaintea erei noastre sau era noastră-respectiv î.Hr. și d.Hr.

Dovezile privind unele tradiții religioase datează de circa 130.000 de ani înainte de era creștină și sunt legate de cum înaintașii noștri își îngropau semeni.Strămoșii noștri înțelegeau moartea ca pe o ușe de acces într-o altă etapă a existenței, imaginată ca o versiune ca cea de pe pământ.

Credințele religioase par a fi inspirate dintr-un proces intuitiv. De aici a pornit, oral, poveștile unor oameni care au auzit voci ale spiritelor celor plecați.Aceștia au răspândit mesajul primit. Prin acești s-au născut noi religii. La început aceste viziuni s-au trasmis pe cale orală. Dar, cu timpul, povestea este așternută pe hârtie. Astfel s-a născut Sfânta Scriptură sau scrierea sacră, Biblia! Această Carte Sfântă devine cel mai puternic simbol religios. A fost scrisă de oameni. Cartea a devenit o punte ce a unit și unește clipa cu eternitatea. Face conexiunea dintre om și divinitate.

De-a lungul timpului, de mii de ani a luat naștere istoria religiei. care este povestea acestor profeți și învățători și a mișcărilor pe care ei le-au inițiat, dar și al scripturilor care au fost scrise de ei. Povești care au încă o mare semnificație pentru milioane de oameni și în prezent.

Al. Florin Țene

Cum se zice ,,La mulți ani! De Anul Nou” în limbile europene

În limba engleză: Happy Birthday! New Year’s Eve.
În limba albaneză: Gëzuar ditëlindjen! Pragu i vitit te ri.
În limba bozniacă: Sretan rođendan! Novogodišnje veče.
În limba bulgară: Честит Рожден ден! Навечерието на Нова Година.
În limba catalană: Feliç aniversari! Cap d’any.
În limba cehă: Všechno nejlepší k narozeninám! Nový Rok.
În limba Corsicană: Felice Anniversariu! Capu d’annu.
În limba croată: Sretan rođendan! Stara Godina.
În limba daneză: Tillykke med fødselsdagen! Nytårsaften.
În limba estonă: Palju õnne sünnipäevaks! Vanaaasta õhtu.
În limba filandeză : Hyvää syntymäpäivää! Uudenvuodenaatto.
În limba franceză: Bonne fête! Réveillon de Nouvel an.
În limba galeză: Penblwydd hapus! Nos Galan.
În limba galica scoțiană: Co-là-breith math! Oidhche Challainn.
În limba germană: Alles Gute zum Geburtstag! Silvester.
În limba greacă : Χαρούμενα γενέθλια! Παραμονή Πρωτοχρονιάς.
În limba irlandeză : Lá breithe shona duit! Oíche Chinn Bhliana.
În limba islandeză :Til hamingju með afmælið! Gamlárskvöld.
În limba: italiană: Buon compleanno! Vigilia di Capodanno.
În limba letonă: Daudz laimes dzimšanas dienā! Vecgada vakars.
În limba letoniană: Su gimtadieniu! Naujųjų metų vakaras.
În limba luxemburgheză: Alles Guddes fir de Gebuertsdag! New Year d’Eve.
În limba macedoneană: Среќен роденден! Новогодишна Ноќ.
În limba maghiară: Boldog születésnapot! Újév.
În limba malteză: Happy Birthday! Lejliet l-Ewwel tas-Sena.
În limba neerlandeză: Van harte gefeliciteerd! Oudejaarsavond.
În limba norvegiană: Gratulerer med dagen! Nyttårsaften.
În limba polonă: Wszystkiego najlepszego z okazji urodzin! Sylwester.
În limba portughă: Feliz aniversário! Véspera de Ano Novo.
În limba rusă: днем рождения! Канун Нового года.
În limba sârbă:,Срећан рођендан! Дочек Нове Године.
În limba slovacă: Šťastné narodeniny! Silvester.
În limba slovenă: Vse najboljše! Novo letni večer.
În limba spaniolă:¡Feliz cumpleaños! Vispera de Año Nuevo.
În limba suedeză: Grattis på födelsedagen! Nyårsafton.
În limba ucrainiană:З Днем народження! Переддень Нового року.

Și cu limba română 37 limbi europene.

Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Aforisme de Anul Nou pentru înțelepciunea ziariștilor

– Anul Nou e un început venind din trecut.

– Asemănările dintre democrație și democrația populară este că amândouă au cămăși. Prima are cămașă albă curată și călcată, cea de a doua cămașă de forță.

– Ziaristul leneș întotdeauna este coăpleșit de grija timpului său liber.

– În noaptea de Revelion unii ziariști au un comportament deviant – acea reacție normală a ziariștilor talentați și normali aflați în condiții anormale.

– Pasiunea scrisului într-o perioadă scurtă e ceva superficial: o viață întreagă e ceva normal, dar a scrie o capodoperă o viață e ceva divin.

– Modestia la ziariști este un fals rafinament al orgoliului.

– Ziaristul pentru mine e un confrate care se orientează în orice capcană ar nimeri.

– Mila unui ziarist este o cruce pe care se crucifică pentru că iubește oamenii.

– Ziaristul poartă pe umerii săi multe ciudățenii. Precum măgarul ce se lasă împovărat.

– Modestia unui scriitor este o mască reușită pe care o poate avea un spirit superior.

Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Povestea bradului de Crăciun

Istoria bradului de Crăciun la noi în Muntenia și Moldova este de 155 de ani.

Primul brad care a fost împodobit în România a fost la curtea regelui Carol I, în anul 1866, odată cu sosirea dinastiei Hohenzollern în Ţările Române. Obiceiul a fost preluat imediat de boierimea bucureşteană a vremii, astfel că, începând din acel an, bradul împodobit a devenit unul dintre cele mai importante simboluri ale Crăciunului, inclusiv în casele româneşti.

Primul brad împodobit în lume a fost în urmă cu 511 ani, mai precis a fost în anul 1510, în Letonia. Zece ani mai târziu, în 1521, prinţesa Helene de Mecklenburg aduce tradiţia în Franţa, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans. Ulterior acestei date, bradul de Crăciun se răspândeşte în toată Europa.

Abia în anul 1605, bradul împodobit a fost expus într-o piaţă publică. Acest lucru s-a întâmplat în Strasbourg, iar în pom au fost agăţate mere roşii şi dulciuri. În 1611, la Breslau, Polonia, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobește primul brad așa cum îl cunoaștem noi astăzi.

În Statele Unite ale Americii, tradiţia ajunge la începutul anilor 1800, odată cu imigranţii germani stabiliţi în Pennsylvania, însă împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în 1836, în statul Alabama.

Brazii de Crăciun au devenit foarte populari mai ales după inventarea instalaţiei electrice. În 1895, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Grover Cleveland, a decorat bradul de la Casa Albă cu becuri colorate, iar această idee s-a răspândit rapid în toată țara…

Balada bradului de Crăciun

Pomul de iarnă uscat

Alcătuirea bradului la loc,

Muntele iar l-ar fi înălţat

Dacă amintirea n-ar fi ars în foc.

Imaginea lui adună bucurii

Lumânările ard, sunt prea sus,

Ele urcând în răsăritu-i azuriu

Aprinzând visuri spre apus.

Din brazi coboară dulciuri la copii,

Seva lor aduce pădurile în case.

Săniile trase de reni stârnesc nostalgii

În cioturile pe coline rămase.

Şi brazii lepădându-se de topor

Brusc şi-aduc aminte de un gând

Revin mieii la rădăcina lor,

Însă pădurea e departe, luminând…

Bucuria noastră e plânsul brazilor tăiaţi,

În lumea lor n-au cum să mai fie,

Au mai rămas pe munte câţiva fraţi,

Tremurând pentru Crăciunul ce-o să vie.

Al.Florin ŢENE

Al. Florin ȚENE: FRUMUSEȚEA CREȘTINĂ A LIMBII ROMÂNE CARE UNEȘTE DIN TEXTELE JURNALIȘTILOR

Se cunoaște faptul că Limba Română este un bun al neamului românesc, aceasta constituie mijlocul principal de comunicare și înțelegere între persoanele care vorbesc și scriu. Toți vorbitorii acestei limbii dulce ca mierea își gândesc faptele, visele și intențiile în această limbă. La fel fac ziariștii și scriitorii.

Continue reading →

Al. Florin ȚENE: Căutându-L pe Dumnezeu

De când am ajuns la vârsta înțelepților munteni mi-am pus, mereu, întrebarea: Există un Dumnezeu? Sunt ortodox și acesta este pentru mine o divinitate pe care îl numesc Tatăl nostru. Și… cu toate acestea îmi pun întrebarea dacă există vreo dovadă de netăgăduit a existenței lui Dumnezeu.

Cunosc că cercetările științifice au descoperit o Forță Universală care au denumit-o Energie Universală. Această energie străbate întreg spațiul infinit. Ea nu este monopolul unei singure persoane. Ea este totul în tot și aparține întregului univers, implicit tuturor oamenilor. Aceasta acționează asupra tuturor oamenilor fie că ne dăm seama sau nu. Eu și ceilalți pământeni nu ne dăm seama ce este această Forță. Ea este omniprezentă, și o găsim în toate lucrurile și în toate ființele. Îmi dau seama că este principiul și substanța care ne îngăduie să trăim, să ne mișcăm, să gândim, să avem propria noastră viață. Acest Principiu Divin, pe care îl denumesc așa, sălășluiește în interior, în lucruri și ființe și impregnează totul, orice formă de viață și orice experiență. De aceea, am constatat că până și materia are memorie. Această Energie Divină este veșnică, fără moarte, fără început și pătrunde tot. Acum îmi dau seama că de aceea, în Biserică se spune că sufletul dăinuie veșnic. Aceasta probează existența divinității interioare în fiecare formă. Această Divinitate în exterior nu o găsim. Poate nu există. O găsim și o simțim prin folosință în noi, prin Celula lui Dumnezeu, cum scriam în două eseuri în primăvara anului 2021.

Iisus a zis: ,,Înainte chiar de a cere, eu vă răspund, și când vorbiți vă aud. “ Mă gândesc că atunci când rostim cuvântul într-o ordine precisă și logic, ceea ce am exprimat ne aparține, ne revine imediat. Nu există nici timp și nici spațiu. Se știe cu precizie că prefecțiunea nu a putut fi creată, deoarece ea a existat dintotdeauna și există. Prin urmare, folosind vorbele și frazele potrivite, gândurile potrivite și acțiunile potrivite, orice cuvânt se supune acestei mari influențe vibratorii – la început gândul format în Celula lui Dumnezeu din creierul nostru, și apoi cuvântul ce-l exprimă. În Biblie ne spune: ,,La început a fost Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul însuși era Dumnezeu. “ Este exact ce scriam eu în eseurile de acum o jumătate de an. Cuvântul se formează în Celula lui Dumnezeu din creierul uman, și însuși acesta era Dumnezeu. Adică, Dumnezeu este în Celula Lui din creierul nostru. În această logică, trebuie să învățăm că tot ce este negativ – gând, sentiment, cuvânt și faptă – le reținem energia în ființa noastră. Cum rostim o vorbă negativă, noi risipim energia pură și perfecta a Celulei lui Dumnezeu. Aceasta fiind însăși Dumnezeu. El este în noi.

Iată cum înțelege Iisus această problemă: ,,Voi sunteți Dumnezeu și fii ai celui Prea Înalt.“ Pornind de aici, înțeleg că Dumnezeu nu are forma unei ființe omenești. Dumnezeu este aceea Putere Inteligentă Supremă ce străbate fiecare materie, formă și fiecare atom din univers. Atunci când vom înțelege această Putere Inteligentă Supremă, omul va ajunge să fie această Putere. Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu în care fiecare ne-am născut, iar când vom înțelege acest fenomen, omenirea va face parte din Împărăția lui Dumnezeu.

Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române

Un moment important din istoria culturii române care evidențiază că aceasta avea atât un filon laic, dar și religios, este umanismul românesc ca fenomen cultural de tip renascentist. Așa cum a fost și în alte culturi europene, umanismul Renașterii a favorizat examinarea critică a faptelor de cultură datorită tendințelor și caracteristicilor sale în ascensiune progresistă din care nu lipseau respectul față de religie, concepția față de lume, cultul clasicismului antic greco-roman, promovarea spiritului critic în filozofie, promovarea stoicismului, epicureismului și scepticismului, având o contribuție esențială la formarea limbilor și literaturilor naționale, fapt ce a deschis perspective nebănuite pentru îmbogățirea tezaurului cultural al umanității.

În dorința de a întări sub raport ideologic-spiritual sistemul feudal, domnitorii și clasele culte din evul mediu au promovat și sprijinit activitatea culturală pusă în slujba bisericii. Exemple sunt multiple, Brâncoveanu, Cantemir, Dosoftei, Ivireanu etc, Această activitate a avut incontestabile consecințe pozitive.

Reluând firul culturii antice, al spiritual antic, Renașterea a constituit o revenire la firesc. Nici izvoarele bizantine și cele slavone ale culturii românești din evul mediu, având caracter precumpănitor religios, nici chiar întârzierea procesului de formare a unei burghezii autohtone- care în alte țări europene a constituit baza socială a noii mișcări culturale- nu au împiedicat constituirea unui umanism renascentist, care s-a manifestat nu numai prin intensificarea legăturilor multiple cu antichitatea clasică, prin introducerea studiilor clasice și a disciplinelor profane în general, dar și prin circulația și afirmarea principalelor motive și principiilor de gândire umanistă. De remarcat faptul că cei care au contribuit la Renașterea culturii în țara noastră au fost clerul Bisericii Ortodoxe, al Bisericii Greco-Catolice și al Bisericii Catolice. Această activitate a avut un rol primordial cu consecințe pozitive. E suficient să amintim că numeroase biserici și mânăstiri, cum ar fi Bistrița, Hurezu, Govora etc au organizat biblioteci și tipărirea de cărți bisericești, rămânând până astăzi modele de artă tipografică, efectuarea de picturi murale- fresce interioare și mai ales cele exterioare de la mănăstirile din nordul Moldovei.

Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, este considerată vatra tipăriturilor din Țara Românească. Acolo s-au așternut pe o foaie de hârtie primele cuvinte cu ajutorul tiparniței de pe teritoriul României. Totul se datorează călugărului sârb Macarie, care a fost adus în țară de către domnitorul Radu cel Mare, pentru a consolida prestigiul Bisericii ca principal sprijin al statului. Târgoviște, acesta a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Călugărul Macarie s-a format ca meșter tipograf la Veneția, unde tipărise deja cinci cărți la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. La Mănăstirea Dealu, Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, din ale cărei teascuri a ieșit, în 1508, prima carte, un Liturghier. Macarie (cca 1450-1455, cca 1521), apucase deja să tipărească unele cărți, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul (două părți 1493 și 1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (1493-1495), dar condițiile politice și culturale neprielnice, precum și relațiile cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la Mănăstirea Dealu, din mila lui Radu cel Mare, unde își începe munca migăloasă de scriere a primei cărți pe teritoriul țării noastre.

Îndoieli privind locul în care s-a tipărit Liturghierul (1508)

Apariția primei cărți tipărite în spațiul românesc a suscitat numeroase controverse, majoritatea plecate de la omiterea locului de tipărire în exemplarele editate. Au fost vehiculate de-a lungul timpului atât centre tipografice din afara țărilor române, centre cu tradiție în ceea ce privește această tehnică (Veneția, Cetinje, Cracovia), cât și de pe teritoriul românesc (Bistrița olteană, Snagov, Govora, Târgoviște). În lucrarea intitulată “Controverse privind tipărirea primei cărți în spațiul românesc. Liturghierul (1508)”, dr. Agnes Erich, de la Universitatea Valahia din Târgoviște și dr. Niculina Vârgolici de la Universitatea din București consideră că Liturghierul nu s-a tipărit în nici unul din centrele enumerate mai sus, ci la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, loc de unde au pornit și directivele reformelor feudale politice, culturale și bisericești, fapt menționat anterior prin încercarea domnilor români de a centraliza puterile statului în mâinile lor. “Considerăm că Liturghierul tipărit de Macarie în Țara Românească nu putea găsi un loc mai propice decât la Târgoviște, cetatea de scaun a Țării Românești și locul de unde au pornit directivele privind reorganizarea pe principii moderne a Bisericii Ortodoxe Române. Importanța tipăririi acestui Liturghier constă și în faptul că este pentru prima dată când se tipărește această carte de cult care era esențială pentru săvârșirea slujbei, dovadă că a circulat în tot spațiul sud est European”, se arată în lucrare. În tiparnița de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un Evangheliar (1512). Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: este prima carte românească tipărită; este prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă (se pare că traducerea în limba slavonă a fost făcută de patriarhul Nifon, în timpul șederii lui în Țara Românească dar acest lucru nu a fost încă demonstrat).

Ce învățăminte au fost scrise în Liturghier

La sfârșitul liturghiilor din Liturghier se află tipărite unele rânduieli: povățuirea către preoți a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala proscomidiei (partea liturghiei în care preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie); liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur (acest titlu lipsește din tabla de materii, unde este reunit din greșeală sub un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare și a Darurilor înainte sfințite și alte câteva rânduieli obișnuite: rânduiala binecuvântării colivei, rugăciunile de la Vecernie, Utrenie etc. Trebuie, de asemenea amintite rânduiala litiei sau rugăciunea pentru apărarea țării.

Istoria Mănăstirii Dealu

Mănăstirea Dealu, un așezământ de maici situat pe un deal din apropierea municipiului Târgoviște, este una dintre principalele atracții pentru turiștii care vizitează județul Dâmbovița. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazu. O așezare monastică exista la Dealu în anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Se spune că mănăstirea a fost întemeiată inițial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească.

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești

La Târgoviște există un Muzeu al Tiparului și al Cărții Vechi Românești. Acolo se regăsesc prima tiparniță instalată la Mănăstirea Dealu, de călugărul sârb Macarie și prima carte tipărită în Țara Românească —”Liturghierul lui Macarie” (1508), precum și „Octoihul slavon” (1510), „Tetraevanghelul slavon” (1512), ediții princeps, cărți rare, fiind o dovadă vie a dezvoltării culturii pe teritoriul celor trei provincii românești.

Multe mănăstiri reprezintă ele însele capodopere unice de arhitectură, mărturii ale forței de creație și originalității poporului nostru, din sânul căruia s-au ridicat meșterii anonimi, de o modestie exemplară, creatori ai acestor opere de artă, cu care ne mândrim și care dăinuie de veacuri. Toate acestea infirmă confruntarea generală dintre cultura laică și religie, ca una din pârghiile principale ale evoluției culturii românești. Întotdeauna a exista o împletire armonioasă între cultura religioasă și cea laică, contrazicând unele afirmații contrare susținute de unii istorici cu vederi de stânga. Nicolae Iorga afirma că epoca Renașterii n-a fost străină de noi, de vreme ce exista o cultură laică, o cultură latină de tip renascentist, atestată de personalități ca Luca Stroici, Grigore Ureche, Miron Costin. Elemente umaniste găsim, desigur, și în “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie “, și în “Școala de la Cotnari” a învățatului domn Despot Vodă, la învățatul Stolnic Constantin Cantacuzino, la Spătarul Milescu. Așa cum au demonstrate cercetătorii români, trăsătura fundamental specifică a umanismului românesc a fost conștiința romanității poporului român susținută și de cler, aceasta se explică prin faptul că Biserica era singura instituție de cultură în acea perioadă. Acest fapt este legat de lupta pentru independență apărută la cronicari, prezentă și în cultura populară. Tudor Vianu subliniază că manifestările de cultură umanistă pe teritoriul țării noastre reprezintă unul din ultimele valori ale curentelor umanist-renascentist europene, situând cultura noastră veche în contextual istoriei generale a culturii,

Trebuie să ținem seama de două împrejurări specifice atunci când examinăm umanismul românesc, faptul că stabilitatea contactului cu izvoarele culturii clasice și rigoarea conștiinței descendenței latine, a acelui sentiment al comunității cu Roma care a avut apoi repercusiuni atât de însemnate în cultura românilor, așa cum se specifică în” Receptarea antichității în literatura română”, în “Studii de literatură universală și comparată “(București, Editura Academiei RPR, 1963, p.560. ). O astfel de situație i-a apropiat și mai mult pe umaniștii români de cultura umanistă europeană, iar cultul civilizației antice, cu valorile sale clasice umaniste devenea la ei instituție patriotică, fiind legată de cercetarea originilor poporului român.

Primul umanist român îl consider a fi Nicolae Olahus, care a aparținut în bună măsură istoriei culturale și politice a Ungariei, unde a urcat până la cele mai înalte dregătorii, dar care nu numai că se mândrea cu originea sa română, dar care era preocupat de istoria și destinele țărilor române. A fost printre primii care a susținut ideea originii istorice și a unității de limbă a poporului român. Acesta scria, cum specifică I. I. Firu, Corneliu Albu în cartea “Umanistul Nicolaus Olahus “, București, Editura Științifică, 1968, p. 120 : “Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească…; limba lor și a celorlalți români a fost odinioară română, ca unii care sunt coloni romani.“ Printre umaniștii secolului al XVI-lea amintesc pe Ioan Honterus de la Brașov, care a luat atitudine curajoasă împotriva clerului corupt, și a participat la reformă ca luteran moderat, mai amintesc pe Ioan Sommerus,”unul dintre cei mai înaintași gânditori umaniști ai timpului “, cum se specifică în “ Antologia gândirii românești, sec. XV-XIX, p.30“. Acesta a fost secretar la curtea domnească a lui Iacob Eraclid Despotul, profesor și conducător al Școlii latine de la Cotnari.

Cronicarii, deși aparțin altui secol, al secolului XVII și începutul secolului al XVIII-lea, nu depășesc umanismul de tip feudal. Este o perioadă tulbure, care anunță un sfârșit dramatic de ev mediu, îndelungat și chinuitor. În aceste condiții s-a format istoriografia noastră națională, promovând o concepția împletită între laicism și religios, cu tendințe vădite de a elibera gândirea și cultura de gândirea strict religioasă și de a afirma gândirea națională.

La aceasta mai adăugăm patriotismul cronicarilor, prețuirea culturii antice, încercările de racordare la umanismul european contemporan, în aceste condiții avem o imagine mai limpede și clară a ceea ce au reprezentat marii cronicari în istoria culturii de Țările Române, cronicari, pe care eu i-am definit ca primii noștri jurnaliști.

Afirmarea ideii unității poporului român, o concepție umanistă despre cultură și civilizație, aceasta a fost inaugurată de Grigore Ureche, dezvoltată de Miron Costin, iar cu Ion Neculce, cronica românească devine literatură memorialistică. Contemporan cu cronicarii a fost și Spătarul Nicolae Milescu, care a contribuit la lărgirea granițelor cunoașterii, la descoperirea unei lumi noi, îndeosebi a lumii chineze și a culturii acestui popor.

Cantemir marchează un mare pas înainte față de cronicari atunci când afirmă în “Divanul”, cartea a II-a, titlul LXXI: “Nu rob, ci stăpân lumii te-au lăsat; pentru aceasta, tu pe dânsa, nu ea pe tine stăpânește. “

Al. Florin Țene

Ion I. PĂRĂIANU: Câteva comentarii cu privire la romanul ,,Răzbunarea gemenelor”– Autor dl Al. Florin Țene

Să vorbești despre romanul Răzbunarea gemenelor – Vali și Valentina – recrutate din liceu de securitatea comunistă, cu acceptul mamei, pentru a-și salva casa, să nu le fie confiscată, mama să nu-și piardă serviciul, neavând dosar sănătos, tatăl fiind întemnițat după gratiile pușcăriei regimului comunist din Gherla, socotit, ca mulți alții, sabotor și dușman al poporului, trebuie să ai un oarecare curaj.

Ele urmăreau și turnau la securitate pe cei ce una spuneau și alta gândeau. Chiar Vali a mărturisit: „Nu uita că suntem țara… informatorimâlor. Peste tot sunt !” Zodia Gemenilor e „zodia favorabilă oratorilor și scriitorilor, reprezentând dualita tea dintre gemeni, simbolul emblematic fiind gemenii, Castor și Polux, primul muritor, iar celălalt – nemuritor. (Mariana Cristescu).

Însuși autorul, Al. Florin Țene, e născut în zodia Gemeni.

Romanul Răzbunarea gemenelor (2015) e alcătuit din două părți. Partea I cuprinde patru capitole, a căror acțiune se desfășoară între anii 1942, anul nașterii autorului, și 1960, când, cu durere în suflet, părăsește orașul natal – Drăgășani, pentru a urma Școala Tehnică de Tehnoredactori Dimitrie Marinescu din București.

Dorul de orașul natal îl port în suflet precum o cruce grea, mărturisește autorul. Partea a II-a cuprinde șapte capitole care se întind pe o perioadă scurtă, între1961 și 1967. Acțiunea, personajele, situațiile și semnificațiile fiecărui capitol se derulează având rezultat final mottoul cu care se deschide capitolul.

Capitolul I (1942 – 1948) are drept motto: Nimeni nu m-a întrebat dacă doresc să mă nasc. (Al. Florin Țene).

Romanul Răzbunarea gemenelor este „o parte din marea frescă românească„ formată din romanele: Chipul din oglindă (1997), Insula viscolului (2000),Orbul din Muzeul Satului(2002), Geamănul din oglindă (2011), Inelul de iarbă (2013), Un ocean de deșert (2013), în care sunt prezentate urgiile societății comuniste din secolul XX.

Autorul parcurge pas cu pas drumul din viața unui tânăr intelectual, scriitor, care a luptat, încă de când era elev la Liceul Teoretic din Drăgășani, într-un „spațiu concentraționar împotriva ciumei roșii”, cum îi plăcea să spună.

Romanul este scris după caietul cu coperte albastre, unde eroul, Norinel Ene, asemenea unui jurnal, își avea însemnările de taină timp de douăzeci și cinci de ani (1942-1967); deci, îl putem încadra în categoria romanului autobiografic.

De la prima pagină, unde facem cunoștință cu mohâia , unde a găsit caietul cu coperte albastre, îngropat cu cincizeci de ani în urmă, până la ultima pagină, în care povestește cum a îngropat caietul într-o cutie metalică, în care maică-sa, Titinel, ținea papiotele cu ață de diferite culori și acele de cusut, suntem fascinați de neastâmpărul lui Norinel. Din clasele primare era un boțogaș. A confecționat, din mai nimic, un epidiascop, invitând prietenii să vizioneze primele lui diafilme. Într-un carnețel avea numai scheme de aparate de radio cu galenă, sau cu o diodă. În buzunare avea diferite chei, piese de radio, cu care, în clasă, pe sub bancă, făcea schimb cu alți colegi, la fel de pasionați. De la Nelu, coleg de clasă, a învățat cum se construiește un aparat de radio. L-a și construit; cu o diodă, un condesator va riabil cu plăci, o bobină variabilă și un difuzor, care a fost prezentat la expoziția organizată la sfârșitul anului școlar.

Dar, cartea era carte ! Citise aproape toate cărțile din Biblioteca Orășenească și cărțile lui Gib Mihăescu, pe care i le împrumuta Ioana, fiica cea mică a lui Gib.

Știa multe; mai ales despre starea politică și socială a țării. Impresionante sunt vastele cunoștințe despre dictatorii comuniști: Stalin, Lenin, Cernîșevski, Pauker, Dej, Ceaușescu ș.a., dar și de pupicurișii: Leonte Răutu, Chivu Stoica, Sadoveanu, Zaharia Stancu, Nina Cassian, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Al. Căpraru, Viorica Mării, sora lui D. R. Popescu, care era redactor de carte la Editura Dacia din Cluj, și i-a refuzat publicarea romanului Chipul din oglindă, în care nara fapte, situații, viața oamenilor de pe șantierul de pe Lotru, o adevărată dramă trăită în perioada comunistă. Chiar i-a spus textual: „Tovarășe Țene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aș publica, am intra amândoi la pușcărie!”

Norinel Ene, personajul principal, permanent, a dus o luptă împotriva ciumei roșii. Primele manifeste le-a împrăștiat în orașul lui drag, Drăgășani; la București, fiind elev la Școala Tehnică Polgrafică, a răspândit manifeste scurte, mobilizatoare prin cutiile poștale, în care chema la revoltă împotriva partidului, iar când a fost trimis de taică-său la Cluj, să cum-pere cablu coaxial pentru antena de televizor, a pus manifeste în cutiile poștale din holul de la parter al multor locuințe din orașul de pe Someș; în Sala de așteptare din gară; în vestiarul muncitorilor de la Fabrica „Tehnofrigul”. La fel a procedat și la Fabrica „Armătura”. Unde mergea, peste tot, de câțiva ani, vedea un om în haină de piele, urmărindu-l. Devenise o obsesie.

De câte ori mergea, seara, la Casa Scânteii, unde făcea practica de tehnoredactor, Norinel Ene trebuia să facă o boacănă, altfel nu avea liniște.

Într-o seară de Crăciun, înlocuind un tehnoredactor, și-a făcut un plan destul de chibzuit: În seara asta trebuie să fac ceva. Poate tipăresc niște manifeste la mașina de tipărit tip„Boston” abandonată la secția linotip. Sau poate modific un titlu în „Scânteia Tineretului”. E Crăciunul și vigilența este mai scăzută. Sau poate…

Și a făcut-o ! În „Scânteia Tineretului„ a apărut un articol pe pagina întâi cu titlul modificat.

Tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej a mutilat Bucureștiul cu autoutilitare fabricate la Brașov, în loc de utilat Bucureștiul.

Asta una. A doua; au fost găsite manifeste tipărite la o mașină Boston pe soclul statuii lui Le-nin; în oraș; în tramvaiul cu care călătorea de la cămin până la Casa Scântii.

Pericolul era aproape.

Faptele săvârșite de Norinel Ene și ceea ce ar fi putut să urmeze ne țin cu sufletul la gură, numai că, el, tânărul intelectual, a știut să-și alegă prietenii și… ca olteanul s-a băgat pe sub pielea lor, cum se zice.

Vali și Valentina – gemenele- ultima cu grad de căpitan de securitate, l-au iubit de cum a ajuns în București. O frumoasă poveste de dragoste care uluiește prin comportamentul lor în pat, chiar amândouă deodată, farmec pentru el, dar învăluit, parcă, în mister. Este o iubire autoimpusă; sau impusă de destin? Norinel era echilibrat, emanând forță și siguranță.Nu s-a trădat niciodată. Mereu se conducea după vorbele înțelepte ale renumiților filozofi. De la Spinoza, i se potrivesc ca o mănușă cuvintele: „Tot ce s-a petrecut a fost inevitabil, tot ce nu s-a pe-trecut a fost imposibil… Numai că, într-un fel, eu am rămas un om liber.”

La câteva întrebări: „Care dintre voi a trimis securiști să mă urmărească până și în Drăgășani?”, „Amandoua!”, „Tu ai pus să fiu urmărit?”, „Da! Doresc să te apăr… că… mai faci greșeli… Ar fi păcat să înfunzi pușcăriile comuniste. Îmi câștig și eu pâinea cum pot. Dar… eu gândesc altfel. Nu uita ca si tata este dupa gratiile regimului ăsta.”

Ele, gemenele, puseseră să fie urmărit pas cu pas. Îi știau programul de la școală, (Vali fiind secretara școlii), nopțile când era de serviciu la Casa Scânteii, legăturile amoroase cu Sanda, cu Mioara, gafele cu manifestele, cu modificările unor titluri sau cuvinte în ziare, care dădeau multă bătaie de cap; să fie oprită expedierea lor și retragerea de pe piață. Cele vândute…

[…] „Să nu mai faci! Că nici eu, și nici Valentina nu te mai salvăm. Gata!” […] Lasă că știu totul: nopțile de la Scânteia” (cu Sanda), apoi ne-ai înșelat cu Mioara. Acest fapt e mai grav.”

„Ați pus stăpânire și pe sentimentele mele!?”, „Pe tot! Pe conștiință, pe trup, pe soartă. Noi îți construim… destinul. Partidul îți trasează direcția. El este conducătorul vieții noastre. Încă o dată îți spun: . Să-ți intre bine în capul ăla bleg.” […] „Vei sta la Gherla, la Balta Albă, sau în Deltă, la stuf, printre șerpi.” […] „Dacă ne luam noi mâna de pe tine, ajungi unde ți-am spus! Ar fi păcat. Scrii frumos și… ești bun la pat.”

„Mai bine! Sunt liber! Cele două mă epuizaseră.”

Acum, gemenele doreau „să-l înfunde”, drept răzbunare că s-a culcat cu Sanda.

În final, salvarea i-a fost Sanda. Consulul Jones de la Ambasada Americană, cumnat după sora vitregă, împreună cu ambasadorul William Crawford au pus la cale evadarea amândurora din această iminentă lipsire de libertate.

Romanul domnului Al. Florin Țene, pe lângă că e frumos, e și un prețios document ce trebuie cercetat de numeroși istorici români și nu numai.

Ion I. PĂRĂIANU