I

            Un moment important din istoria culturii române care evidențiază că aceasta avea atât un filon laic, dar și religios, este umanismul românesc ca fenomen cultural de tip renascentist. Așa cum a fost și în alte culturi europene, umanismul Renașterii a favorizat examinarea critică a faptelor de cultură datorită tendințelor și caracteristicilor sale în ascensiune progresistă din care nu lipseau respectul față de religie, concepția față de lume, cultul clasicismului antic greco-roman, promovarea spiritului critic în filozofie, promovarea stoicismului, epicureismului și scepticismului, având o contribuție esențială la formarea limbilor și literaturilor naționale, fapt ce a deschis perspective nebănuite pentru îmbogățirea tezaurului cultural al umanității.

            În dorința de a întări sub raport ideologic-spiritual sistemul feudal, domnitorii și clasele culte din evul mediu au promovat și sprijinit activitatea culturală pusă în slujba bisericii. Exemple sunt multiple, Brâncoveanu, Cantemir, Dosoftei, Ivireanu etc, Această activitate a avut incontestabile consecințe pozitive.

            Reluând firul culturii antice, al spiritual antic, Renașterea a constituit o revenire la firesc. Nici izvoarele bizantine și cele slavone ale culturii românești din evul mediu, având caracter precumpănitor religios, nici chiar întârzierea procesului de formare a unei  burghezii autohtone- care în alte țări europene a constituit baza  socială a noii mișcări culturale- nu au împiedicat constituirea unui umanism renascentist, care s-a manifestat nu numai prin intensificarea legăturilor multiple cu antichitatea clasică, prin introducerea studiilor clasice și a disciplinelor profane în general, dar și prin circulația și afirmarea principalelor motive și principiilor de gândire  umanistă. De remarcat faptul că cei care au contribuit la Renașterea culturii în țara noastră au fost clerul Bisericii Ortodoxe, al Bisericii Greco-Catolice și al Bisericii Catolice. Această activitate a avut un rol primordial cu consecințe pozitive. E suficient să amintim că numeroase biserici și mânăstiri, cum ar fi Bistrița, Hurezu, Govora etc au organizat biblioteci și tipărirea de cărți bisericești, rămânând până astăzi modele de artă tipografică, efectuarea de picturi murale- fresce interioare și mai ales cele exterioare de la mănăstirile din nordul Moldovei.

Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, este considerată vatra tipăriturilor din Țara Românească. Acolo s-au așternut pe o foaie de hârtie primele cuvinte cu ajutorul tiparniței de pe teritoriul României. Totul se datorează călugărului sârb Macarie, care a fost adus în țară de către domnitorul Radu cel Mare, pentru a consolida prestigiul Bisericii ca principal sprijin al statului. Târgoviște, acesta a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Călugărul Macarie s-a format ca meșter tipograf la Veneția, unde tipărise deja cinci cărți la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. La Mănăstirea Dealu, Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, din ale cărei teascuri a ieșit, în 1508, prima carte, un Liturghier.   Macarie (cca 1450-1455, cca 1521), apucase deja să tipărească unele cărți, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul (două părți 1493 și 1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (1493-1495), dar condițiile politice și culturale neprielnice, precum și relațiile cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la Mănăstirea Dealu, din mila lui Radu cel Mare, unde își începe munca migăloasă de scriere a primei cărți pe teritoriul țării noastre.

Îndoieli privind locul în care s-a tipărit Liturghierul (1508)  

Apariția primei cărți tipărite în spațiul românesc a suscitat numeroase controverse, majoritatea plecate de la omiterea locului de tipărire în exemplarele editate. Au fost vehiculate de-a lungul timpului atât centre tipografice din afara țărilor române, centre cu tradiție în ceea ce privește această tehnică (Veneția, Cetinje, Cracovia), cât și de pe teritoriul românesc (Bistrița olteană, Snagov, Govora, Târgoviște).   În lucrarea intitulată “Controverse privind tipărirea primei cărți în spațiul românesc. Liturghierul (1508)”, dr. Agnes Erich, de la Universitatea Valahia din Târgoviște și dr. Niculina Vârgolici de la Universitatea din București consideră că Liturghierul nu s-a tipărit în nici unul din centrele enumerate mai sus, ci la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, loc de unde au pornit și directivele reformelor feudale politice, culturale și bisericești, fapt menționat anterior prin încercarea domnilor români de a centraliza puterile statului în mâinile lor. “Considerăm că Liturghierul tipărit de Macarie în Țara Românească nu putea găsi un loc mai propice decât la Târgoviște, cetatea de scaun a Țării Românești și locul de unde au pornit directivele privind reorganizarea pe principii moderne a Bisericii Ortodoxe Române. Importanța tipăririi acestui Liturghier constă și în faptul că este pentru prima dată când se tipărește această carte de cult care era esențială pentru săvârșirea slujbei, dovadă că a circulat în tot spațiul sud est European”, se arată în lucrare. În tiparnița de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un Evangheliar (1512). Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: este prima carte românească tipărită; este prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă (se pare că traducerea în limba slavonă a fost făcută de patriarhul Nifon, în timpul șederii lui în Țara Românească dar acest lucru nu a fost încă demonstrat).

Ce învățăminte au fost scrise în Liturghier  

La sfârșitul liturghiilor din Liturghier se află tipărite unele rânduieli: povățuirea către preoți a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala proscomidiei (partea liturghiei în care preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie); liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur (acest titlu lipsește din tabla de materii, unde este reunit din greșeală sub un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare și a Darurilor înainte sfințite și alte câteva rânduieli obișnuite: rânduiala binecuvântării colivei, rugăciunile de la Vecernie, Utrenie etc. Trebuie, de asemenea amintite rânduiala litiei sau rugăciunea pentru apărarea țării.

Istoria Mănăstirii Dealu  

Mănăstirea Dealu, un așezământ de maici situat pe un deal din apropierea municipiului Târgoviște, este una dintre principalele atracții pentru turiștii care vizitează județul Dâmbovița. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazu. O așezare monastică exista la Dealu în anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Se spune că mănăstirea a fost întemeiată inițial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. Biserica Sf. Nicolae, singurul corp arhitectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească.

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești  

 La Târgoviște există un Muzeu al Tiparului și al Cărții Vechi Românești. Acolo se regăsesc prima tiparniță instalată la Mănăstirea Dealu, de călugărul sârb Macarie și prima carte tipărită în Țara Românească —”Liturghierul lui Macarie” (1508), precum și „Octoihul slavon” (1510), „Tetraevanghelul slavon” (1512), ediții princeps, cărți rare, fiind o dovadă vie a dezvoltării culturii pe teritoriul celor trei provincii  românești.

Multe mănăstiri reprezintă ele însele capodopere unice de arhitectură, mărturii ale forței de creație și originalității poporului nostru, din sânul căruia s-au ridicat meșterii anonimi, de o modestie exemplară, creatori ai acestor opere de artă, cu care ne mândrim și care dăinuie de veacuri. Toate acestea infirmă confruntarea generală dintre cultura laică și religie, ca una din pârghiile principale ale evoluției culturii românești. Întotdeauna a exista o împletire armonioasă între cultura religioasă și cea laică, contrazicând unele afirmații contrare susținute de unii istorici cu vederi de stânga. Nicolae Iorga afirma că epoca Renașterii n-a fost străină de noi, de vreme ce exista o cultură laică, o cultură latină de tip renascentist, atestată de personalități ca Luca Stroici, Grigore Ureche, Miron Costin. Elemente umaniste găsim, desigur, și în “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie “, și în “Școala de la Cotnari” a învățatului domn Despot Vodă, la învățatul Stolnic Constantin Cantacuzino, la Spătarul Milescu. Așa cum au demonstrate cercetătorii români, trăsătura fundamental specifică a umanismului românesc a fost conștiința romanității poporului român susținută și de cler, aceasta se explică prin faptul că Biserica era singura instituție de cultură în acea perioadă. Acest fapt este legat de lupta pentru independență apărută la cronicari, prezentă și în cultura populară. Tudor Vianu subliniază că manifestările de cultură umanistă pe teritoriul țării noastre reprezintă unul din ultimele valori ale curentelor umanist-renascentist europene, situând cultura noastră veche în contextual istoriei generale a culturii,

          Trebuie să ținem seama de două împrejurări specifice atunci  când examinăm umanismul românesc, faptul că stabilitatea contactului cu izvoarele culturii clasice și rigoarea conștiinței descendenței latine, a acelui sentiment al comunității cu Roma care a  avut apoi repercusiuni atât de însemnate în cultura  românilor, așa cum se specifică în” Receptarea antichității în literatura română”, în  “Studii de literatură universală și comparată “(București, Editura Academiei RPR, 1963, p.560. ). O astfel de situație i-a apropiat și mai mult pe umaniștii români  de cultura umanistă europeană, iar cultul civilizației antice, cu valorile sale clasice umaniste devenea la ei instituție patriotică, fiind legată de cercetarea originilor poporului român.

          Primul umanist român îl consider a fi Nicolae Olahus, care a aparținut în bună măsură istoriei culturale și politice a Ungariei, unde a urcat până la cele mai înalte dregătorii, dar care nu numai că se mândrea cu originea sa română, dar care era preocupat de istoria și destinele țărilor române. A fost printre primii care a susținut ideea originii istorice și a unității de limbă a poporului român. Acesta scria, cum specifică I. I. Firu, Corneliu Albu în cartea “Umanistul Nicolaus Olahus “, București, Editura Științifică, 1968, p. 120 : “Moldovenii au aceeași limbă, aceleași obiceiuri și aceeași religie ca și cei din Țara Românească…; limba lor și a celorlalți români a fost odinioară română, ca unii care sunt coloni romani.“ Printre umaniștii secolului al XVI-lea amintesc pe Ioan  Honterus de la Brașov, care a luat atitudine curajoasă împotriva clerului corupt, și a participat la reformă ca luteran moderat, mai amintesc pe Ioan Sommerus,”unul dintre cei mai înaintași gânditori umaniști ai timpului “, cum se specifică în “ Antologia gândirii românești, sec. XV-XIX, p.30“. Acesta a fost secretar la curtea domnească a lui Iacob Eraclid Despotul, profesor și conducător al Școlii latine de la Cotnari.

Cronicarii, deși aparțin altui secol, al secolului XVII și începutul secolului al XVIII-lea, nu depășesc umanismul de tip feudal. Este o perioadă tulbure,  care anunță un sfârșit dramatic de ev mediu, îndelungat și chinuitor. În aceste condiții s-a format istoriografia noastră națională, promovând o concepția împletită între laicism și religios, cu tendințe vădite de a elibera gândirea și cultura de gândirea strict religioasă și de a afirma gândirea națională.

La aceasta mai adăugăm patriotismul cronicarilor, prețuirea culturii antice, încercările de racordare la umanismul european contemporan, în aceste condiții avem o imagine mai limpede și clară a ceea ce au reprezentat marii cronicari în istoria culturii de Țările Române, cronicari, pe care eu i-am definit ca primii noștri jurnaliști.

          Afirmarea ideii unității poporului român, o concepție umanistă despre cultură și civilizație, aceasta a fost inaugurată de Grigore Ureche, dezvoltată de Miron Costin, iar cu Ion Neculce, cronica românească devine literatură memorialistică. Contemporan cu cronicarii a fost și Spătarul Nicolae Milescu, care a contribuit la lărgirea granițelor cunoașterii, la descoperirea unei lumi noi, îndeosebi a lumii chineze și a culturii acestui popor.

          Cantemir marchează un mare pas înainte față de cronicari atunci când afirmă în “Divanul”, cartea a II-a, titlul LXXI: “Nu rob, ci stăpân lumii te-au lăsat; pentru aceasta, tu pe dânsa, nu ea pe tine stăpânește. “

Al. Florin Țene

Să vorbești despre romanul Răzbunarea gemenelor – Vali și Valentina – recrutate din liceu de securitatea comunistă, cu acceptul mamei, pentru a-și salva casa, să nu le fie confiscată, mama să nu-și piardă serviciul, neavând dosar sănătos, tatăl fiind întemnițat după gratiile pușcăriei regimului comunist din Gherla, socotit, ca mulți alții, sabotor și dușman al poporului, trebuie să ai un oarecare curaj.

Ele urmăreau și turnau la securitate pe cei ce una spuneau și alta gândeau. Chiar Vali a mărturisit: „Nu uita că suntem țara… informatorimâlor. Peste tot sunt !” Zodia Gemenilor e „zodia favorabilă oratorilor și scriitorilor, reprezentând dualita tea dintre gemeni, simbolul emblematic fiind gemenii, Castor și Polux, primul muritor, iar celălalt – nemuritor. (Mariana Cristescu).

Însuși autorul, Al. Florin Țene, e născut în zodia Gemeni.

Romanul Răzbunarea gemenelor (2015) e alcătuit din două părți. Partea I cuprinde patru capitole, a căror acțiune se desfășoară între anii 1942, anul nașterii autorului, și 1960, când, cu durere în suflet, părăsește orașul natal – Drăgășani, pentru a urma Școala Tehnică de Tehnoredactori Dimitrie Marinescu din București.

Dorul de orașul natal îl port în suflet precum o cruce grea, mărturisește autorul. Partea a II-a cuprinde șapte capitole care se întind pe o perioadă scurtă, între1961 și 1967. Acțiunea, personajele, situațiile și semnificațiile fiecărui capitol se derulează având rezultat final mottoul cu care se deschide capitolul.

Capitolul I (1942 – 1948) are drept motto: Nimeni nu m-a întrebat dacă doresc să mă nasc. (Al. Florin Țene).

Romanul Răzbunarea gemenelor este „o parte din marea frescă românească„ formată din romanele: Chipul din oglindă (1997), Insula viscolului (2000),Orbul din Muzeul Satului(2002), Geamănul din oglindă (2011), Inelul de iarbă (2013), Un ocean de deșert (2013), în care sunt prezentate urgiile societății comuniste din secolul XX.

Autorul parcurge pas cu pas drumul din viața unui tânăr intelectual, scriitor, care a luptat, încă de când era elev la Liceul Teoretic din Drăgășani, într-un „spațiu concentraționar împotriva ciumei roșii”, cum îi plăcea să spună.

Romanul este scris după caietul cu coperte albastre, unde eroul, Norinel Ene, asemenea unui jurnal, își avea însemnările de taină timp de douăzeci și cinci de ani (1942-1967); deci, îl putem încadra în categoria romanului autobiografic.

De la prima pagină, unde facem cunoștință cu mohâia , unde a găsit caietul cu coperte albastre, îngropat cu cincizeci de ani în urmă, până la ultima pagină, în care povestește cum a îngropat caietul într-o cutie metalică, în care maică-sa, Titinel, ținea papiotele cu ață de diferite culori și acele de cusut, suntem fascinați de neastâmpărul lui Norinel. Din clasele primare era un boțogaș. A confecționat, din mai nimic, un epidiascop, invitând prietenii să vizioneze primele lui diafilme. Într-un carnețel avea numai scheme de aparate de radio cu galenă, sau cu o diodă. În buzunare avea diferite chei, piese de radio, cu care, în clasă, pe sub bancă, făcea schimb cu alți colegi, la fel de pasionați. De la Nelu, coleg de clasă, a învățat cum se construiește un aparat de radio. L-a și construit; cu o diodă, un condesator va riabil cu plăci, o bobină variabilă și un difuzor, care a fost prezentat la expoziția organizată la sfârșitul anului școlar.

Dar, cartea era carte ! Citise aproape toate cărțile din Biblioteca Orășenească și cărțile lui Gib Mihăescu, pe care i le împrumuta Ioana, fiica cea mică a lui Gib.

Știa multe; mai ales despre starea politică și socială a țării. Impresionante sunt vastele cunoștințe despre dictatorii comuniști: Stalin, Lenin, Cernîșevski, Pauker, Dej, Ceaușescu ș.a., dar și de pupicurișii: Leonte Răutu, Chivu Stoica, Sadoveanu, Zaharia Stancu, Nina Cassian, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Al. Căpraru, Viorica Mării, sora lui D. R. Popescu, care era redactor de carte la Editura Dacia din Cluj, și i-a refuzat publicarea romanului Chipul din oglindă, în care nara fapte, situații, viața oamenilor de pe șantierul de pe Lotru, o adevărată dramă trăită în perioada comunistă. Chiar i-a spus textual: „Tovarășe Țene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aș publica, am intra amândoi la pușcărie!”

Norinel Ene, personajul principal, permanent, a dus o luptă împotriva ciumei roșii. Primele manifeste le-a împrăștiat în orașul lui drag, Drăgășani; la București, fiind elev la Școala Tehnică Polgrafică, a răspândit manifeste scurte, mobilizatoare prin cutiile poștale, în care chema la revoltă împotriva partidului, iar când a fost trimis de taică-său la Cluj, să cum-pere cablu coaxial pentru antena de televizor, a pus manifeste în cutiile poștale din holul de la parter al multor locuințe din orașul de pe Someș; în Sala de așteptare din gară; în vestiarul muncitorilor de la Fabrica „Tehnofrigul”. La fel a procedat și la Fabrica „Armătura”. Unde mergea, peste tot, de câțiva ani, vedea un om în haină de piele, urmărindu-l. Devenise o obsesie.

De câte ori mergea, seara, la Casa Scânteii, unde făcea practica de tehnoredactor, Norinel Ene trebuia să facă o boacănă, altfel nu avea liniște.

Într-o seară de Crăciun, înlocuind un tehnoredactor, și-a făcut un plan destul de chibzuit: În seara asta trebuie să fac ceva. Poate tipăresc niște manifeste la mașina de tipărit tip„Boston” abandonată la secția linotip. Sau poate modific un titlu în „Scânteia Tineretului”. E Crăciunul și vigilența este mai scăzută. Sau poate…

Și a făcut-o ! În „Scânteia Tineretului„ a apărut un articol pe pagina întâi cu titlul modificat.

Tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej a mutilat Bucureștiul cu autoutilitare fabricate la Brașov, în loc de utilat Bucureștiul.

Asta una. A doua; au fost găsite manifeste tipărite la o mașină Boston pe soclul statuii lui Le-nin; în oraș; în tramvaiul cu care călătorea de la cămin până la Casa Scântii.

Pericolul era aproape.

Faptele săvârșite de Norinel Ene și ceea ce ar fi putut să urmeze ne țin cu sufletul la gură, numai că, el, tânărul intelectual, a știut să-și alegă prietenii și… ca olteanul s-a băgat pe sub pielea lor, cum se zice.

Vali și Valentina – gemenele- ultima cu grad de căpitan de securitate, l-au iubit de cum a ajuns în București. O frumoasă poveste de dragoste care uluiește prin comportamentul lor în pat, chiar amândouă deodată, farmec pentru el, dar învăluit, parcă, în mister. Este o iubire autoimpusă; sau impusă de destin? Norinel era echilibrat, emanând forță și siguranță.Nu s-a trădat niciodată. Mereu se conducea după vorbele înțelepte ale renumiților filozofi. De la Spinoza, i se potrivesc ca o mănușă cuvintele: „Tot ce s-a petrecut a fost inevitabil, tot ce nu s-a pe-trecut a fost imposibil… Numai că, într-un fel, eu am rămas un om liber.”

La câteva întrebări: „Care dintre voi a trimis securiști să mă urmărească până și în Drăgășani?”, „Amandoua!”, „Tu ai pus să fiu urmărit?”, „Da! Doresc să te apăr… că… mai faci greșeli… Ar fi păcat să înfunzi pușcăriile comuniste. Îmi câștig și eu pâinea cum pot. Dar… eu gândesc altfel. Nu uita ca si tata este dupa gratiile regimului ăsta.”

Ele, gemenele, puseseră să fie urmărit pas cu pas. Îi știau programul de la școală, (Vali fiind secretara școlii), nopțile când era de serviciu la Casa Scânteii, legăturile amoroase cu Sanda, cu Mioara, gafele cu manifestele, cu modificările unor titluri sau cuvinte în ziare, care dădeau multă bătaie de cap; să fie oprită expedierea lor și retragerea de pe piață. Cele vândute…

[…] „Să nu mai faci! Că nici eu, și nici Valentina nu te mai salvăm. Gata!” […] Lasă că știu totul: nopțile de la Scânteia” (cu Sanda), apoi ne-ai înșelat cu Mioara. Acest fapt e mai grav.”

„Ați pus stăpânire și pe sentimentele mele!?”, „Pe tot! Pe conștiință, pe trup, pe soartă. Noi îți construim… destinul. Partidul îți trasează direcția. El este conducătorul vieții noastre. Încă o dată îți spun: . Să-ți intre bine în capul ăla bleg.” […] „Vei sta la Gherla, la Balta Albă, sau în Deltă, la stuf, printre șerpi.” […] „Dacă ne luam noi mâna de pe tine, ajungi unde ți-am spus! Ar fi păcat. Scrii frumos și… ești bun la pat.”

„Mai bine! Sunt liber! Cele două mă epuizaseră.”

Acum, gemenele doreau „să-l înfunde”, drept răzbunare că s-a culcat cu Sanda.

În final, salvarea i-a fost Sanda. Consulul Jones de la Ambasada Americană, cumnat după sora vitregă, împreună cu ambasadorul William Crawford au pus la cale evadarea amândurora din această iminentă lipsire de libertate.

Romanul domnului Al. Florin Țene, pe lângă că e frumos, e și un prețios document ce trebuie cercetat de numeroși istorici români și nu numai.

Ion I. PĂRĂIANU

De ani buni citesc blogul personal al dascălului Gelu Dragoș “Moara lui Gelu “, plăcându-mi relatările, imaginile și articolele pe care le publică. Și mai este o frântură de amintire. Din Mireșul Mare am avut o colegă, prin anii 1963, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Baia Mare.

            Dedicația cu care am primit acest volum mă onorează, fapt ce mă face să o reproduc:” 20 septembrie. 2021, Familiei de scriitori Al.Florin Țene și Titina Țene, cu mult drag și prețuire această carte de poezii!ss Gelu Gragoș.“

            Cartea editată în condiți grafice deosebite, intitulată “ Singurătatea poetului“, apărută la Editura “Grinta “, Cluj-Napoca, 2021, cu o prefață de Nicolae Goja și postfață semnată de Gabriel Cojocari, cuprinde două cicluri de poeme și o paletă policromă cu opinii ale scriitorilor despre poezia lui  Gelu Dragoș, semnate de: Florica Bud, Carmen Felicia Băințan, Mariana Moga, Vasile Bele, Radu Botiș, Ion Georgescu Muscel și Nicolae Scheianu,

            Remarc talentul elevei Laura Alexandra Mogoș, din clasa a VIII-a B, de la Școala gimnazială Mireșu Mare, județul Maramureș care ilustrează cartea cu grafică.

            Ca un adevărat iubitor  al familiei și al oamenilor comunității sale, poetul ne mărturisește: “Dedic acest volum familiei mele și comunității din care fac parte. “, gest care îl creionează ca un patriot a cărei bază este poezia sub formă de literatură ca ficțiune concretizată, dovadă este că volumul se deschide cu poemul: “Patria.:” Dincolo de stele, de gând,/ patria e ținutul vorbelor alese,/e lumea fermecată a copilăriei,/ e vatra casei, e cartea de citire,/e rostul lumii mele, e-un univers închis!“

            Energica poezie în vers liber este un rezumat al formulelor stilistice. El este un verslibrist care, chiar dacă e la început de drum, știe să calculeze bine efectul liric provenit din oratoria colocvială, aici cultivator de versificație tradițională adaptată ireproșabil: “Întotdeauna va crește iarba peste umerii străbunilor noștri/ încât istoria va fi cartea de căpătâi a neamului meu…“

            La un poet maramureșean cum este Gelu Dragoș “arghezianismul“ pare a crește inexplicabil, căci spiritul ardelenesc e mai degrabă înclinat către un activism teluric, de felul lui Aron Cotruș ori M. Beniuc, ori către o sublimare oraculară sau metafizică în gustul Lucian Blaga ori Octavian Goga, eliminând versificația clasică. Ceva din Goga se poate detecta în aceste poezii, ca idei, prin câte o înflorată evocare a evenimentelor istorice: ”Istoria înseamnă limba română/ “dulce ca un figure de miere”/dor, glie, demnitate, iubire//cinstire de eroi”(Latinitate )

            Poetul cântă anii copilăriei, când valorile se stabilesc într-o armonie pe care sentimentele întâmplătoare nu o mai pot tulbura. Poetul evocă mișcarea spectaculoasă a anotimpurilor, micul fapt divers, ceasul din turn, evenimentele energice apte să producă modificări în umanitate, timpul blestemat, Anei, soția, se reîntoarce la miturile luminoase, la Iisus, la simetriile grecești, la simțămintele inatacabile generate de țară, de patrie, de o gară fără felinare, floarea de colț…Gelu Dragoș vorbește nu doar de rațiuni biografice, de iubire, Dealul peșterilor, Pământul ca o pâine  imensă, Lancrăm, cu aluzie la Blaga. Și nu numai atât, întrucât trăirile eului nu sunt pur decorative ci cosubstanțial unei vârste aufletești care stinge în eul liric tot ceea ce provoacă o criză, nelămurită ceață în gând; poetul ar voi să afle bune explicații ci soluții definitive.

            Gelu Dragoș este un poet autentic,  căutător de fericire, fiindcă iubește, sentiment care mi-aduce aminte de zicerea lui Guillaume Apollinaire: “Din când în când este bine să te oprești din căutarea fericirii și să fii doar fericit.“

                                                                                                Al. Florin Țene

Cu ocazia împlinirii a 15 ani de la înființarea Ligii Scriitorilor Români, scriitorul Gavril Moisa a publicat cartea cu titllul „LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI – 15 ani în slujba culturii române”, volum apărut la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2021, având ca motto: ,,Cultura semper in virtute Dei.“ Carte care a fost lansătă în cadrul manifestărilor organizate de filialele Ligii Scriitorilor Români  sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

            Liga Scriitorilor români a luat ființă la propunerea scriitorului Al.Florin Țene, cu scopul democratizării mișcării scriitoricești din țară, luând exemplu  din Belgia, după o bursă în structurile Uniunii Europene, și așa cum au procedat fostele țări socialiste,.Membrii fondatori a acestei organbizații profesionale sunt: Ionuț Țene, Gavril Moisa, Iulian Patca, Ion Constantinescu, Radu Vida, Ioan Benche, Dana Deac,  Ion Ghercioiu,  Iustian Zegreanu,  Titina Nica Țene și Monica Angela Spiridon.

            În acest volum sunt înserate cele 39 de filiale ale Ligii Scriitorilor din țară și străinătate, numele organelor de conducere, numele președinților filialelor, cele 18 reviste pe care le editează, printre care: Agora Literară, Heliopolis, Cetatea lui Bucur, Constelații Diamantine, Ritmuri Brașovene, Nord-Est Cultural din Iași, inclusiv zecile de antologii publicate de filiale, și televiziunea “Porțile Nordului” care emite prin internet, având ca director pe dr.Mihai Ganea.etc

            Volumul cuprinde Imnul Ligii Scriitorilor, versurile și portativul cu elementele morfologice ale graiului muzical, compus de dr.Mihai Ganea, inclusiv stema și sigla Ligii Scriitorilor.          

Liga Scriitorilor din România premiază anual cele mai bune produse editoriale care au văzut lumina tiparului în anul editorial precedent.Pentru aceasta ia în considerare toate cărţile sosite pe adresa LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI pentru jurizare, până la finele anului încheiat, făcându-se câte trei nominalizări pentru fiecare gen literar, şi în final, stabilindu-se titlurile câştigătoare.

Având în vedere că aceste cărţi sunt scrise în interiorul Literaturii Române, premiile se acordă doar pe criteriul valorii, indiferent din ce organizaţie profesională fac parte autorii. Liga Scriitorilor Români, militează consecvent pentru promovarea spiritului democratic în lumea scriitorilor și a adoptat acest principiu încă de la înfiinţare, în urmă cu cinsprezece ani, prin Statut.

Juriul este format din scriitorii: Iulian Patca (preşedinte), Antonia Bodea, Ion Constantinescu, Voichiţa Pălăcean-Vereş, Ionuț Țene şi Gavril Moisa.

            Conform Ordonanței 26/2000, completată de Legea145/2012, statutul de Organizație Neguvernamentală de Utilitate Publică, se acordă asociațiilor, fundațiilor sau altor etități similare care întrunesc cumulul următoarelor condiții(art.38, aliniat 1 și literele d, e și f.); fac dovada unor contracte de colaborare și parteneriat cu instituțiile publice, asociații, fundații etc; fac dovada obținerii unor rezultate semnificative în ceea ce privește scopurile propuse, sau prezintă în acest sens recomandări din partea unor autorități competente; dețin un patrimoniu, logistică, membrii și personal angajat corespunzător scopului propus.

            Întrucât la baza activității unei organizații neguvernamentale stă principiul voluntariatului, prevederea privind deținerea unui număr de angajați contravine scopului urmărit prin organizarea O.N.

            Deși nu deține niciun salariat, LIGA SCRIIRORILOR ROMÂNI, de exemplu, asociație națională a scriitorilor din România, care are un număr de peste 1000 de membrii, organizați în 38 de filiale, din care 12 în străinătate( Franța, Anglia, Australia, Israiel, Ungaria, Canada, Serbia, Italia, S.U.A. Moldova, etc) desfășoară o vastă activitate, numai pe bază de voluntariat.

            Concret, aceasta editează 18 publicații (pe suport de hârtie și onlaine), desfășoară activității culturale prin intermediul a 13 cenacluri, inițiază întâlniri cu cititorii, organizează concursuri și șezători literare, lansări de carte etc.

            Sub egida LIGII SCRIITORILOR  ROMÂNI, anul se publică peste 100 de cărți. Liga este coorganizator sau participant la aproape toate manifestările cultural-artistice principale, desfășurate în localitățile și țările în care are filiale. Neavând însă personal salariat, solicitarea acesteia de a primii statutul de Organizație Neguvernamentală de Utilitate Publică, a fost respinsă de instituțiile în drept, respectiv Ministerul Culturii. Deoarece în situația Ligii Scriitorilor se mai află și alte asociații similare, considerăm justificat ca din lege să se elimine prevederea:,, dețin un patrimoniu, logistică și personal angajat”, pentru că e vorba despre o activitate ce prioritar se sprijină pe  voluntariat, iar cei implicați uzează de logistica proprie, lucru firesc, specific unor activități de această natură. De fapt acesta este și menirea Organizațiilor Nonguvernamentale, scopul urmărit prin crearea acestora.

            În cadrul activităților organizate de Liga Scriitorilor Români în colaborare cu filialele UZPR  au prticipat numeroși ziariști de la cotidienele din țară care au consemnat în publicațiile lor aceste acțiuni în slujba culturii noastre.

            Cartea are numeroase fotografii, care prin memoria clipei imortalizează activități culturale și cu cartea desfășurate de filialele Ligii Scriitorilor atât în țară, cât și pe meridianele lumii.

                                                                                                            Al.Florin Țene

La 20 septembrie s-a născut in satul Hordou din nordul Ardealului, George Coșbuc. Tatal poetului pe nume Sebastian a fost preot greco-catolic, iar  mama, Maria Coșbuc, era fiică de preot.

A fost cel de al optulea copil din cei 14 ai familiei. Copilaria și-o petrece la Hordou, unde primește noțiuni despre învățătură de la țăranul Ioan Guriță. Dar citind și din cărțile micii biblioteci a familiei.

De la Tănăsuca Mocodean, un cântăret de biserică, Coșbuc învață a citi înca de la vârsta de cinci ani.

În anul 1871, începe școala la Hordou, dar din motive de sănătate o întrerupe dupa clasa I. Apoi, în 1873,  Coșbuc începe școala primară în comuna Salva unde tatal său era preot, de unde trece chiar în primul an la școala de trei ani din Telciu. Învață germana cu unchiul său, directorul școlii. Dupa ce termină clasa a IV-a a școlii primare, la Nasaud, în toamna acelui an, Coșbuc se înscrie la liceul românesc din Năsăud.

În anii liceului, Coșbuc deșfășoară activitate literară în cadrul societății de lectură a elevilor „Virtus romana rediviva” unde ajunge președinte.

Societatea „Virtus romana rediviva”, între anii 1882-1883, redactează o revistă, „Musa someșană”, ce apare într-un exemplar scris de mână și conține creațiile membrilor ei. Coșbuc publică în paginile revistei „Musa someșană” primele sale poezii: Societatii „virtus romana rediviva”, Stâncile strig’amin, Invațăm, Pepelea din cenusă, Tablou, Soartea lor, Fete blande și altele.Poezia Tablou de seară este, ultima publicată în paginile revistei „Musa someșana”.

 În vara anului 1884, Cosbuc își dă examenul de bacalaureat. După trecerea acestui examen, împotriva voinței părinților săi, care doreau să-l facă preot, Coșbuc pleacă la Cluj, unde în toamnă se înscrie la Facultatea de filozofie și litere, dar unde va rămane foarte puțin timp.

În vremea studenției, Coșbuc dovedește o mare pasiune pentru folclor. Publică în „Tribuna” din Sibiu, condusă de Slavici, mai întâi sub pseudonimul C. Boșcu, apoi cu numele adevărat, versuri originale, basme versificate, traduceri și altele. Poezia de debut la periodicul sibian este snoava versificată Filozofii și plugarii, semnata C. Boșcu.

În 1885 colaboreaza la periodicele transilvănene: „Familia” lui Iosif Vulcan, unde a debutat Eminescu, și, mai ales, „Tribuna”. Semnate C. Boscu, Cosbuc publica în „Familia” poeziile Două întrebări și Unde zbor și, cu numele adevărat, doua Ghicitori în versuri Intre toti șerpii din lume și Care rege n-are țară în „Calendarul pedagogic pe anul 1885”.

Coșbuc publică în „Tribuna” trei balade de inspirație populară: Blastam de mamă, Pe pământul turcului si Angelina. Primele doua apar și în brosură în Biblioteca poporala a Tribunei”.

Începe să traducă Divina comedie, la care va lucra timp de peste douazeci de ani.

Se retrage de la facultate, în anul 1866, ca urmare a lipsurilor materiale, dar rămâne totuși în Cluj, frecventând doar anumite cursuri universitare.
Continuând colaborarea la „Tribuna”, în acest an îi apar: Atgue nos, Fata craiului din cetini, Draga mamei, Dragoste păcurărească și altele. Dintre acestea, Fata craiului din cetini si Draga mamei apar în „Biblioteca poporală a Tribunei” sub forma de plachete.
Colaboreaza la revista din Gherla „Cărțile săteanului român” în care publică: Amin, Strigă stâncile și Lupii țiganului.

În perioada 1886-1887 a tradus peste 480 de poezii din 92 autori greci, pe care dorea să le publice într-o antologie.

În 1889, I. Slavici solicită printr-o scrisoare, sprijinul lui Titu Maiorescu să-l poată trimite la Bucureşti pe George Coşbuc: ,,Sunt sigur că e destul să-l vedeţi ca să fiţi de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare.”

Dorul de casă a lui George Coşbuc aproape îl îmbolnăvea. Atunci când i se făcea dor de casă nimic nu-l putea reţine. Pleca spre munţi, la Hordoul său.

În 1895 se căsătoreşte cu Elena, sora unui editor. În acelaşi an se naşte unicul său fiu, Alexandru. Acesta va muri la vârsta de 20 de ani, într-un accident de automobil.

După moartea unicului fiu, Alexandru, soţia poetului nu lăsa pe nimeni să modifice absolut nimic din camera acestuia. Nici măcar ultima carte din care citise înainte să moară nu putea fi închisă, rămânând deschisă la ultima pagină lecturată de Alexandru.

Pe  9 mai 1918 poetul se stinge din viață, la Bucureşti.

La scurt timp Liviu Rebreanu nota întru-un articol: “Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. […] A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţi. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”

În 1887 continuă să colaboreze la „Tribuna” cu povestile și basmele versificate: Fulger, Braul Cosinzenii, Izvor de apă-vie, Tulnic și Lioara și altele. Ii apare în volum în „Biblioteca poporala a Tribunei” poezia Fulger.

Certându-se cu părinții din cauza întreruperii studiilor, Coșbuc va sta un timp pe la frați și surori, continuând să scrie versuri și să corespondeze cu Slavici, care-l cheama la Sibiu.

În vara acestui an, Cosbuc se duce la Sibiu, unde de prin august începe să lucreze ca redactor la „Tribuna”.

Poetul furnizează periodicului sibian, la rubrica „Foița Tribunei” și „Varietăți”, un material destul de bogat.

La Sibiu rămâne până în 1889. Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din viața sa. În mediul sibian poetul a învățat mult; desăvârșirea intelectuală o datorește Cosbuc, oamenilor cu o cultură înaintată de la „Tribuna”. Acum poetul își orientează scrisul spre o specie literară în care a rămas neîntrecut, spre idilă..

Poetul Grigore Lazu il acuza de plagiat într-un articol. Acestuia i se alatură Anton Bacalbașa si Al. Macedonski.

Pe  9 mai 1918 poetul se stinge din viață, la Bucureşti.

A publicat următoarele volume: Blestem de mamă, Sibiu, 1885; Pe pământul turcului, Sibiu, 1885; Fata craiului din cetini, Sibiu, 1886; Draga mamei, Sibiu, 1886; Fulger, Sibiu, 1887,Balade și idile, București, 1893; Fire de tort, București, 1896; Războiul nostru pentru neatârnare, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Andrei Gligor, Craiova, 1995; Povestea unei coroane de oțel, București, 1899; ediție îngrijită și prefață de Teodor Vârgolici, București, 1992; ediția Iași, 1997; Din țara Basarabilor, București, 1901; Ziarul unui pierde-vară, București, 1902; Dintr-ale neamului nostru, București, 1903; Cântece de vitejie, București, 1904; Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru, București, 1909; Balade, București, 1913; Drumul iubirii, București, 1916; Povești în versuri, ediție îngrijită de Nicolae Drăganu, Sibiu, 192Poezii alese, prefață de Mihai Beniuc, București, 1952; Poezii, I-II, prefață de Dumitru Micu, București, 1953; Despre literatură și limbă, îngrijită și prefață de Alexandru Duțu, București, 1960; Versuri, prefață de Dumitru Micu, București, 1961; Comentariu la „Divina Comedie”, I-II, îngrijită și introducere de Alexandru Duțu și Titus Pârvulescu, București, 1963-1965; în Opere alese, IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1998; Fire de tort. Cântece de vitejie, I-II, îngrijită și prefață de Mircea Tomuș, București, 1966; Opere alese, vol. I-VI, îngrijită și prefață de Gavril Scridon, București, 1966-1982, vol. VII-IX, ediție îngrijită de Gheorghe Chivu, prefață de și comentarii Alexandru Duțu, București, 1985-1998; Opera poetică, I-II, Chișinău, 2000; Scrieri alese, îngrijită și prefață de Gavril Istrate, Iași, 2001.

                                                                                                            Al.Florin Țene

În luna septembrie, numită în tradiția populară Răpciune, (nume venind din latină de la cuvântul latinesc septem, șapte, pentru că luna septembrie era a șaptea lună în calendarul roman), se împlinesc 15 ani de la înfințarea Ligii Scriitorilor Români. Nu întâmplător grupul de scriitori clujeni au ales luna septembrie pentru a înființa această asociație a scriitorilor români, fiindcă fiind luna a șaptea, aceasta este una dintre cele mai înțelepte și mai spirituale cifre. De-a lungul timpului, numărul șapte a fost considerat magic și a fascinat popoarele lumii. Există o mulțime de semnificații ale acestui număr. Într-un studiu realizat în anii 1950, s-a stabilit ca cele mai multe informații pe care persoanele le-au reținut erau legate de cifra 7.
Acesta este motivul pentru care lucrurile precum numerele de telefon au o lungime de doar șapte cifre (minus codul de zona). Există 7 minuni ale lumii antice (Marea Piramida de la Giza, Grădinile suspendate ale Semiramidei, Templul zeiței Artemis din Efes, Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul din Halicarnas, Colosul din Rodos si Farul din Alexandria); 7 este considerat un număr norocos în mai multe culturi; de exemplu, în Japonia, mitologia vorbește despre Cei Șapte Zei ai Norocului, mă opresc aici, pentru că sunt multe semnificații.
În acest context, scriitorul Ioan Mititean din Năsăud, dascăl de profesie, în adevăratul sens al cuvântului, semnificând cel care luminează mințile viitorilor oameni mari, prin dăruirea înțelepciunii și a sensurilor cuvintelor scrise, a luat inițiativa de a înființa în orașul Năsăud Filiala Năsăud a Ligii Scriitorilor Români, oraș cunoscut ca reședință pentru Districtul Grăniceresc Năsăud, iar mai înainte ca sediu al celui de Al doilea Regiment Românesc (în maghiară Oláh, în germană Wallach) de Infanterie Grănicerească nr. 17, înființat în anul 1762. O bună parte dintre soldații regimentului năsăudean a luptat la Austerlitz și la podul de la Arcole (Areda Veneției) împotriva armatei franceze conduse de generalul Napoleon Bonaparte. Prin vitejia lor, aceștia și-au câștigat un cunoscut renume în acea vreme, acela de „cătanele negre”. Oraș supra denumit “fabrica de academicieni”, unde au învățat 21 de viitori academicieni.
Zilele trecute, am primit de la distinsul scriitor Ioan Mititean textul cărții pe care a scris-o, pentru a marca opt ani de la înființarea Filialei Ligii Scriitorilor năsăudeni a Ligii Scriitorilor Români, cu rugămintea să scriu prefața.
Cartea dedicată activităților culturale organizate de promotorul cultural Ioan Mititean în cadrul filialei năsăudene a Ligii Scriitorilor Români se intitulează metaforic „CU CARTEA PE ROŢI – ASPECTE DIN ACTIVITATEA LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI –FILIALA NĂSĂUD“, lucrare care este o adevărată oglindă a activității a acestei filiale, având alături pe scriitoarea Lucreția Mititean, soția președintelui filialei. Remarcăm plasticitatea imaginilor ce însoțesc paginile încărcate de istoria momentului relatat. Volumul se deschide cu relatarea înființări filialei Ligii Scriitorilor Năsăud, la care au participat: „Un mare număr de cărturari locali şi din zonă, Rebrişoara, Nepos, Salva au creat aici o atmosferă de slăvire a cărţii într-un moment fericit pentru Ţara Năsăudului, inaugurându-se filiala Năsăud a Ligii Scriitorilor Români, în următoarea componenţă: preşedinte Ioan Mititean, vicepreşedinte Ana Berengea din Ilva Mare, secretar Mircea Daroşi din Nepos şi trezorier Valer Mureşan din Năsăud. Filiala someşeană a scriitorilor, cu sediul la Năsăud, a fost confirmată, recent, în plenul Ligii Scriitorilor de la Cluj, ce a avut loc la Cercul Militar sub preşedenţia scriitorului Al. Fl. Ţene. În această seară s-a creat la Muzeul năsăudean o atmosferă de sărbătoare, ca o zi a amintirilor cărturarilor năsăudeni de ieri. La ordinea zilei a fost academicianul Iuliu Moisil, omul ce a pus temelia Muzeului năsăudean şi a dat curs atâtor metode educative practicate în şcolile noastre. Despre viaţa şi opera cărturarului năsăudean a vorbit directorul muzeului, Lucian Vaida cu completări din partea preşedintelui ASTREI, Ioan Seni, care a subliniat activitatea astristă desfăşurată de academician ca preşedinte al Despărţământului Năsăud şi Lucreţia Mititean, care s-a referit la activitatea instructiv-educativă desfăşurată de Iuliu Moisil.
În cadrul şezătorii, Floarea Pleş, preşedinta cerc ASTRA Năsăud, a făcut referiri la contribuţia astriştilor năsăudeni pentru valorificarea unor fapte de cultură, ataşându-se românilor de pretutindeni. Toate aceste activităţi au fost consemnate în primul număr al revistei ASTRA năsăudeană, căreia preşedintele Ioan Seni i-a făcut o amplă prezentare, aducând cuvinte elogioase, care o sprijină prin finanţare, respectiv preşedintele Consiliului Judeţean Emil Radu Moldovan, vicepreşedintele Alexandru Pugna şi Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Judeţene”.

Am redat o parte din textul cu care se deschide cartea cu scopul de a introduce în atmosfera pur cărturărească cititorii acestei cărți scrise cu talent și pasiune. Cei 22 de membrii ai filialei năsăudene sunt, practic, prin operele lor, cariatide ce susțin cupola „palatului” culturii naționale. Ele sunt parte integrante a unei istorii a literaturii române ce se scrie sub ochii noștri. Scriitorii din Năsăud nu se limitează în organizarea de lansări de cărți numai în zona năsăudeană, ei se duc în zonele țării cu cărțile în mașină pentru a le dărui cititorilor din alte zone ale țării, așa cum relatează autorul: „Prin activități literare sub genericul „Cu cartea pe roţi“ am reușit să adunăm în jurul nostru cât mai mulți iubitori de carte, cu dorința de a împărtăși idei prin lansări de cărți cu cuvinte mari și oameni atât de frumoși cum am întâlnit la – Rodna, Ilva Mare, Poiana Ilvei, Leșu, Feldru, Nepos, Parva, Rebrișoara, Năsăud, Telciu, Cristeștii Ciceului, Bistrița, Josenii Bîrgăului, Blăjenii de Sus, Dej, Cluj, Oradea, Alba Iulia, Iași, Gherla, Chiuza etc., unde cărțile membrilor Filialei noastre au fost adevărate trăiri ce au înfrumusețat, nu au spulberat, acțiuni de suflet care atenuează deșertăciunile lumii, constituind totodată încântare și aleasă lecție de literatură.
Prin donațiile noastre, bibliotecile au devenit mai bogate. Scriitorii năsăudeni Ioan și Lucreția Mititean, Ioan Seni, Floarea Pleș și Romulus Berceni au adunat în cărțile lor cele mai frumoase gânduri ca alții să le poată folosi în voie, ca și creații ritmice a frumuseții în cuvinte.
O comoară pentru bistrițeni reprezintă membrii Filialei noastre – Dumitru Popițan cu peste 45 de volume, Rodica Fercana, premiată la diferite concursuri internaționale cu poezii ce exprimă frumosul, cu imagini sensibile și cuvinte cu o doză mare de sensibilitate, Ioan Cordovan și Vasile Măgerușan, scriitori militari, ce reflectă ca o oglindă lungul șir de secole al vieții omenirii, istoria luptei sale pentru existență, pentru un viitor mai luminos suferințele, bucuriile, înfrângerile și biruințele sale toate.
În cărțile scriitorilor Ioan Bindea, Valeriu Mureșan din Chiuza, Nadia Urian din Cristeștii Ciceului, cu diferite premii în țară și străinătate și Mihai Bîltag din Josenii Bârgăului, Ioana Precup din Leșu, găsim povestiri adevărate din satul ardelean cu graiul și obiceiurile locului, ce ne alintă și ne fac să uităm de viața cotidiană.”
Spuneam că la Năsăud vibrează ca un diapazon talentul membrilor Filialei Ligii Scriitorilor ce reverberează prin operele lor Istoria Literaturii Române percepută ca o istorie naţională a literaturii. Valoarea literaturii naţionale este condiţionată şi de extinderea limbii naţionale într-un teritoriul mai cuprinzător, inclusiv prin numărul de vorbitori.Adeseori raza de acţiune a limbii şi a literaturii române coincide şi cu graniţele în care s-a organizat naţiunea noastră din punct de vedere politic. În cazul limbii române nu există o influenţă hegemonică. Spre deosebire de limba franceză, şi mai de curând limba engleză, care au o importanţă universală, astfel s-a ajuns la o suprapunere peste diferitele spaţii naţionale, în decursul căreia păturile dominante reprezintă într-o anumită măsură enclavele şi punctele de sprijin ale mişcării de înstrăinare. Spre exemplu: supunerea culturală a Romei de către limba şi literatura elină, şi, mai aproape, implementarea literaturii iluministe franceze în Europa, care nu numai că a fost recepţionată de păturile dominante francofile din multe ţări, dar aceste enclave au şi contribuit activ la constituirea ei. Fenomen care se petrece în secolul nostru cu limba şi literatura engleză promovată de păturile dominante anglofone implicate în globalizarea economiilor naţionale.
La fel ca orice activitate intelectuală, literatura depinde de limbaj şi de corespondenţele lingvistice. Există un raport indestructiv dintre limbă şi literatură. Dar acest raport ar fi răsturnat în contrariul său dacă am căuta să vedem sensul şi obiectul procesului literar, motivul său hotărâtor, în formarea, dezvoltarea şi desăvârşirea limbajului. Unii cercetători susţin că limbajul, care reprezintă un mijloc de comunicare, nu este hotărâtor ci valorile mari şi perene create în limba respectivă. Eu cred, şi susţin cu tărie, că limba are un mare rol în promovarea operelor literare. Cu cât aria de răspândire a limbii şi numărul de vorbitori este mai mare cu atât literatura scrisă în acea limbă este mult mai cunoscută şi promovată pe mapamond.
În acest context, mai trebuie să se ţină seama şi de faptul că literatura română este situată într-o lume înconjurătoare de literaturi învecinate, cum ar fi maghiara, sârba, ucrainiana, bulgara, ce o influenţează sau care sunt influenţate de ea. Urmărirea atentă a acestor influenţe constituie obligaţia istoriei literaturii noastre implantată într-o lume de literaturi. De la o epocă la alta se exercită noi influenţe; Franţa a influenţat literatura română în secolul XIX, Italia a influenţat literatura germană în secolul XVI, Spania în secolul 17, şi Franţa în secolul 18. Însuşi Eminescu a fost influenţat de literatura germană, la fel Maiorescu.
Influenţele, întretăierile şi migrările motivelor literare au apărut într-o abundenţă atât de mare, începând cu secolul XVI, încât s-a impus dorinţa unei tratări separate a acestor componente. Astfel a fost menită noua ştiinţă a istoriei comparate a literaturii române să devină ştiinţă ajutătoare a istoriei literaturii române.
Înrudirea primordială a literaturilor nu este întemeiată decât pe cea ce este general omenesc, pe ceea ce este universal. Ca precursori ai comparatisticii îi considerăm pe Herder şi Goethe, iar la noi pe Eminescu şi Maiorescu. Iar mai târziu Adrian Marino.
Trebuie reţinut că o istorie comparativă a literaturii române nu poate avea cu adevărat un sens decât dacă este considerată în funcţie de istoria literaturii române. Misiunea ei ar fi complet îndeplinită atunci când istoria literaturii noastre şi-ar însuşi procedeele şi cunoştiinţele comparatisticii. Metoda comparatistă ar trebui să fie folosită şi în studiul literaturii române. Gardul despărţitor dintre cele două ramuri trebuie exclus, fiindcă teoria literaturii comparate nu reprezintă trecerea la o nouă metodă, ci prezentarea mai amplă a fenomenelor tratate până acum. Şi în acest caz, istoria literaturii române are rolul unui punct de plecare necesar pentru toate tendinţele comparatiste.
` Pot spune că aforismul lui T.S. Eliot i se potrivește, ca mantaua lui Gogol, întregii activități a Filialei năsăudene a Ligii Scriitorilor: „Știm prea multe și suntem convinși de prea puține. Literatura noastra este un substitut pentru religie, și astfel este religia noastră.”
Fotografiile care însoțesc articolele surprind plastic și sugestiv în veșnicia clipei momente istorice ale activităților acestor minunați scriitori, continuatori ai lui George Coșbuc, Liviu Rebrean, Dumitru Protase, și al celor 21 de academicieni pe care i-a dat Năsăudul culturii Române.
Ampla lucrare a scriitorului și președintelui filialei Ligii Scriitorilor năsăudene Ioan Mititean este parte integrantă a unei Istorii a Culturii noastre. În contextul fenomenului de europenizare și globalizare astfel de lucrări sunt „pietre de hotar” ce marchează granița Literaturii Române, sau mai bine zis, „lada de zestre” cu care neamul românesc se prezintă viitorimii.
Al.Florin Țene
Președintele național al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americane-Române de Cultură și Știință
Personalitate de Onoare a Universității „Vasile Goldiș” din Arad

P.S. În urma ședinței Comitetului Director în care s-a analizat activitatea Filialei Ligii Scriitorilor Români din Năsăud, s-a hotărât ca atât Filialei și președintelui acestei organizații, scriitorul Ioan Mititean, să li se acorde Medalia VIRTUTEA LITERARĂ pentru activitatea depusă în slujba culturii noastre naționale, iar scriitorului și dascălului Ioan Mititean pentru opera domniei sale și ca recunoștință a unei vieți dedicate Școlii Române.

Prima piesă din seria EPOPEEA ROMÂNĂ

Florile Sarmisegetusei –

Dramă istorică în versuri,

în trei acte.

Motto: ”Unităţi iubitoare, soldaţi,

Anonime ecouri de lacrimi.”

Quasimodo

EPOPEEA ROMÂNĂ

Cuprinde următoarele piese de teatru în versuri:

-Florile Sarmisegetusei.

–Io, Mircea Mare Voievod şi Domn.

-Cozia ( Legenda Mănăstirii Cozia).

-Tudor.

–Un om pentru revoluţie.

-Unirea suntem noi…

–Vă sumez, domnule Doctor!

–O stafie tulbură speranţa.

–Ce rămâne după ce pleacă circul?

FLORILE SARMISEGETUSEI

Dramă istorică în versuri

Personajele:

DECEBAL-regele dacilor,

TRAIAN-împăratul romanilor,

VEZINAS-marele preot al dacilor,

LICINIUS-general şi spion roman,

LONGINUS-general şi sol roman,

TEHOMIRDURASBALDOBAL–

căpetenii dace,

HASDRUBALSABINUSPROPELIUSLILIANUS–

meşteri şi spioni,

CASSIUSCELUSO

CĂPETENIE ROMANĂ,

VRACIUL,

TEMNICIERUL,

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI,

OLACUL,

UN OŞTEAN,

STRĂJERUL,

ÎNTÂIUL FRUNTAŞ DE OASTE DACĂ,

AL 11–lea FRUNTAŞ DE OASTE DACĂ,

AL 111–lea FRUNTAŞ DE OASTE DACĂ,

ÎNTÂIUL OŞTEAN,

AL 11–lea oştean,

DOCHIA– fiica regelui Decebal şi Marea Preoteasă a Sarmisegetusei,

ZADA-fecioară şi Preoteasă,

III–IX FECIOARE ŞI PREOTESE,

ÎNTÂIA FEMEIE,

A UNUSPREZECEA FEMEIE,

IONUŢ-copilul lui DOCHIA plămădit cu LICINUS,

OŞTENI; POPOR.

ACTUL 1.

( Lângă fântâna sacră a Getuzei . În fundalul scenei spre dreapta se văd casele

Sarmisegetusei. În mijlocul cetăţii se ridică o movilă pe care e aşezat templul sacru al

zeului Zalmoxis. Spre stânga, în fundalul scenei, e fântâna, iar în depărtare se conturează

coamele munţilor Daciei. Proeminent, muntele Orole se desluşeşte acoperit veşnic cu

zăpadă. Un grup de meşteri romani daţi tribute şi zălog de Roma înfrântă aşteaptă lângă

fântână. De fapt erau căpetenii romane cu însărcinare de spioni, trimişi de împăratul

Traian, sub conducerea prietenului său, generalul Licinius. Toţi râd şi glumesc pe seama

fetelor ursuze ale dacilor.).

TABLOUL I

Scena 1.

LICINUS

(Aşezat pe o piatră cu bărbia în palma mâinii. Stă pe gânduri.).

Unde eşti, slăvită şi mândră cetate

La care mă închinam cu pietate?

Unde eşti cetate a lui Romul cu delirul şi uitarea?

Cu vinul oaspeţilor, cu parfumul ce inunda zarea?

Ooo! Nu e nimic în această sălbatică ţară.

Şi apa aici e, parcă, amară.

Ovidiu a spus-o! Romă iubită, adevărul să-l crezi!

Vino aici în sălbăticie. Şi-ai să vezi.

( După o pauză.).

Prea iubite împărate, misiunea mi-am îndeplinit.

Am multe ştiri. Gânduri multe de destăinuit.

( Bagă cu grije un vraf de papirusuri în sân.).

Pe toate, aici, le păstrez lângă inima mea,

Să-şi fie calea uşoară, călăuzită de-o stea,

Spre Sarmisegetusa. Atâtea străji la porţi…

Liberaţi pe Licinus! Zei! Ooo…prea mulţi morţi…

Destinul Daciei a căzut la sorţi.

(Rămânând puţină vreme pe gânduri.)

Şi Iason, graţie fiicei regelui din Calchis cu chip de graur

A izbutit să răpească pielea berbecului cu lână de aur.

Ţi-o arată povestea!… Licinius! Bună povaţă,

Femeia ucide şi tot ea dă viaţă!

Pasiunile zeiţelor sunt şi ale matroanelor romane,

Slăbiciunile acestora la fel cu ale fiicelor Daciei profane…

Omul e acelaşi pretutindeni, şi lup şi miel,

Femeia e tot …femeie, şi peste tot la fel…

SABINUS

(Către ceilalţi. ).

Cu apă din fântâna Getuzei adapă pe zeul lor,

5

Să-i treacă setae, să-I treacă de dor.

Setea e mare şi mai ales când e vară…

În curând vor trebui să sosească.Aseară…

( Ceilalţi râd.).

PROPELIUS

( Către ceilalţi.).

…Şi multe sunt slute

şi urâte!

LILIANUS

E greu să cucereşti inima acestor femei

Am încercat şi eu chiar şi ucenicii mei.

CASSIUS

E de-nţeles. Au ură faţă de străini, de romani.

Le-am tulburat liniştea de-atâţia ani.

SABINUS

În ciuda hazului vostru, totuşi, mă gândesc

Că va veni vremea să izbândesc…

CASSIUS

Să cucereşti capul Zadei!? E…hei…!

Dar nu uita jurământul dat Romei!

SABINUS

Da! De bună seamă cuvintele-ţi sunt drepte.

Însă, mai înainte trebuie să cucereşti oamnei şi…mai ales fete.

Calea care duce la ţinta noastră frumoasă

O cred pe cea a inimii, e cea mai lesnicioasă.

LILIANUS

Negreşit.

SABINUS

Ascultaţi! Nu vorbesc de-un mit.

Aseară, ca de obicei, după cină

Ieşisem pe linia casei la aer şi lumină

Admirând un straşnic apus de soare,

Strălucitor ca cerul de împrimăvărare.

PROPELIUS

Parcă nu are atâta farmec soarele aici. Pe cuvânt!

La Roma lumină catifelată coboară pe pământ.

SABINUS

Apusul, de care vorbeam, era atât de frumos

Încât şi sufletul îmi era luminos.

PROPELIUS

Mai ştii!? Poate te îmbia nostalgia

Să te gândeşti la …Claugia.

Ha…ha…! Zada şi Claugia.

De ce, nu deodată, la amândouă să gândesc!?

Oh! Venus protectoare la tine mă împărtăşesc,

Tu, înţeleapto, zeiţă frumoasă,

6

De ce nu faci să fim deodată şi aici şi-acasă?

SABINUS

A…! Ca o nălucă s-a strecurat alături cu înserarea…

M-a îmbrăţişat sălbatică precum stânca marea.

CASIUS

Mă rog, cine!?

LILIANUS

Poate o sălbăticiune? Ia seamă!

Ha…ha….! Nu ţi-a fost teamă?

Sau eşti sub protecţia unui zeu?

Am înţeles. Îţi văd timiditatea, dragul meu.

PROPELIUS

Te-a sărutat, ai sărutat-o…spune?

CASSIUS

Te rog! Spune-o pe nume!

SABINUS

Ei! Zada! Ş-a dispărut prin canatul porţii

Învăluită în zăbranicul nopţii.(Toţi râd.).

Şi hazul are rost, prea mult te face să rămâi

În urma gândului… O să vedeţi, am să fiu cel dintâi…

PROPELIUS

Victoriosul!

CASSIUS

Nimfe! Venere divine! Veniţi să vedeţi “Frumosul. “! (Toţi râd în

hohote.).

SABINUS

( Către Licinius.).

Aaa…Poate cumva generalul să-mi ia înainte!?

Dar, când îl văd pe gânduri stând, fără cuvinte,

Fără un grai tăioas, fără o vorbă blândă,

Îmi pare că el singur s-ar îndoi de izbândă.

LICINIUS

( Se ridică.).

Mă înveselesc glumele voastre, de aici,

E bun mijlocul…amici.

Se cade să fim, însă, cu multă sârguinţă

Şi mai ales cu destulă săbuinţă.

Poate lucrul la Drubetic s-a terminat

Constructorul Asiatic e neînfricat.

Opera cea mare a lumii de-a arunca peste Istrul pod,

Apa sacră a dacilor de pe acest glod . ( Arată cu mâna pământul şi munţii

din zare. ).

Sălbaticul Danubiu va fi în clipa de faţă traversat. Opera desăvârşită.

Armata imperatorului Traian e pornită

7

Şi în curând trecând peste multe greutăţi

Va fi aici la poarta acestei cetăţi.

Are nevoie de sprijinul nostru, ştiţi bine.

Voi să ascultaţi de ordinele date de mine.

Cunoaşteţi însărcinarea dată?

Trecând peste pod…marea apă

Îi este necesar să ştie acum

Spre Sarmisegetusa cel mai lesnicios drum.

Aici, e ţinta pentru atâta goană,

Pentru aurul Daciei este strădania romană.

Fumul de pe altarele Cetăţii Lumii nu va înceta,

Pe noi, Penaţii, la vetre nu ne va lăsa

Până când ţara neamurilor dace nu va fi supusă

Şi toată bogăţia ei, în alai, la Roma dusă.

De data aceasta e cu noi Marte, al nostru zeu.

Imperatorul pentru a doua oară e pe drum, şi e greu.

Am jurat cu toţii, dragi voinici,

Să-l ajutăm, de aceea suntem aici.

Prin orice mijloace vom obţine ştiinţă

Despre şiretlicurile în luptă ale acestei barbare fiinţă.

Altfel se poate repeta istoria unui nenorocit,

Oppius Sabinus, în 102, de moarte lovit

Şi a lui Cornelius Fuscus mort în aceste ţinuturi

Barbare, sălbatice şi bătute de vânturi

Când zăpezile înghit razele de soare.

Sângele roman cere răzbunare!

Să se ştie că la Roma Traian străjuieşte.

Pe cine vrea pe acela îl cucereşte.

…De altfel, dacii, au simţito pe pielea lor

În prima străpungere a hotarelor.

Apoi, bogăţiile acestei ţări ce se află în sânul ei

Le-ar sta mai bine podoabe Romei.

Bogatul pământ al Daciei nu cunoaşte mana,

Roma îşi aşteaptă de la noi…hrana!

CELUS

Sssst! Pe potecă se zăreşte cineva!

CEI DE FAŢĂ

A,aaa…

LICINIUS

Sunt chiar fetele.Vin la apă cu ulcioare,

Va fi bună seamă la templu sărbătoare.

SABINUS

Să ne retragem stăpâne,

Altfel, ne ies vorbe nu prea bune.

8

LICINUS

Fântâna e deopotrivă pentru nimfe, naiade, eroi,

Fauni, silvani, ca şi pentru noi.

PROPELLIUS

De bună seamă, însă, picurii de apă şi setea

La vorbe îmbie…astfel am putea…

LICINIUS

O vorbă atrage pe alta, asta ne este firea,

Trece din gură în gură, aducând destăinuirea

LILIANUS

Sunt singure! Aşa îmi spun simţurile mele.

LICINIUS

(Privind în depărtare cu atenţie.).

Se pare că e şi Dochia, fiica regelui, cu ele.

LILIANUS

Sunt fecioarele templului sacru urcând pe cărare,

Duc apă sacrosantă în urnicioare

Pe care Istru o trimite din depărtare…

LICINIUS

Clipa e prielnică, prieteni, fără teamă

Să fim cu măsură şi băgare de seamă.

În timpul slujbei închinată lui Zalmoxe se poate

Să fie de un ochi şiret vegheate.

PROPELLIUS

Aaa…! Iată-le! Poartă găteli de sărbătoare.

LILIANUS

Ca vestalele romane. Strălucitoare.

PROPELLIUS

În straiele acestea arată frumoase, ca albele petale…

LILIANUS

Ba, au ceva din graţiile sacrelor vestale…

SABINUS

În acest mod participă la sacrifii când pe suliţi

Războinicii duc zeului carnea încă vie a celor iubiţi?

PROPELLIUS

Nu! Sacrificiul acesta se face lângă tempu, dar…

Marele Preot, alături de fecioare, în altar

Imploră bunăvoinţa zeului, purtător

De grija dacului luptător.

Scena 2.

(În spate, spre stânga, se arată fecioarele dace.).

DOCHIA

Sunt sortită lui Tehomir, sprijinul ostăşesc

Al tatălui meu, căruia îi va ceda locu-i regesc,

Iar eu regina lui voi fi

Într-o apropiată şi sacră zi.

Mă cred, astfel, toţi, prea fericită.

O, nu, Zada! Eu nu sunt iubită.

Am un vis ce-mi încolţeşte-n fire,

Şi gândul mă desparte de tine, Tehomire!

ZADA

Şi nunta e hotărâtă pentru mâine…!

E pregătit vinul.S-a copt multă pâine…

DOCHIA

De gânduri prea multe nu-mi pot ţine trupul treaz

O ştiu, Tehomir e socotit viteaz.

A lui voi fi, aşa a sortit înaltul zeu,

Nu însă şi de gândul meu.

Ooo! Ce fiară năpraznică omul ar devenii

Dacă ar reuşi gândul a-l robii.

(După o pauză.).

E un vis, o nebunie a spune că iubeşti

Pe altcineva , de pe alte locuri vrăşmăşeşti.

Nici nu aşi îndrăzni s-o spun. E totul în van.

El…un sclav. Un…roman!

Iar eu fiica regelui dacilor liberi, floare…

Ooo! Depărtarea e prea mare…

Ura tatălui meu creşte, cu trecerea fiecărui an,

Împotriva a tot ce este roman.

Şi…totuşi, inima mea …iubeşte

Ceea ce tata dispreţuieşte!?

Oricare ar fi, dar…

Ooo…Tată, iubite tată, mi-e sufletul amar!

El urăşte pe imperator

Armata lui ce înaintează cu spor.

Pe generalii prizionieri ce întreţin vrajba, dar mă doare

Când este urât un biet sclav pentru care…

(După o pauză.).

Şi parcă îl aud, Zada, cum spune şi socoate

(Din depărtare se aude vocea lui Decebal. ).

“Orice este roman, e câine care muşcă pe la spate! “

Sărmanul sclav! El n-are nimic din oarba mândrie

A celor mari cu nesăţioasa lăcomie.

E prea frumos, nu are nimic din ce au stăpânii răi

Şi poate prea nevinovat de ura comandanţilor săi.

ZADA

Am auzit vrăjitorul cetind în orele târzii:

( În difuzoare se aude vocea vrăjitorului.).

“Femeia e născută numai pentru a iubii!”

DOCHIA

Mă cutremur cât de bine

Vorbele acestea au un înţeles în mine.

( Surprinsă şi impresionată la vederea lui Licinius. ).

…iată-l ,aici, împreună cu tovarăşi lui într-un peisaj plăcut.

Cum din depărtare nu i-am văzut!?

ZADA

Bărbaţii noştri când la război nu sunt,

Pregătesc un altul mai mare în gând,

Iar femeile lor tânjesc ca florile între spini,

Cum sunt sclavii printre străini.

( Femeile înaintează spre fântână.).

LICINIUS

(Către ai săi. ).

Înlături! Să facem loc fecioarelor!

Privindu–le ne va trece de dor.

DOCHIA

(Spre celelalte fete. ).

Am ajuns. În urechi …aud atâtea şoapte…

Repede trece timpul când vorbim de fapte,

(În şoaptă.).

Zada! Pe tine te iubesc,

Ţie întotdeauna mă destăinuiesc.

Păstrează secretul în taină, căci lumea…

(Se apropie de fântână.Apoi cu glas tare. ).

E clipa să începem rugăciunea.

( Apropie urniciorul de izvor. Se aude picurând apa.).

“Fântână sacră, ce porţi legănat la sân

Izvorul plăpând de la Istrul bătrân,

Pe care divinul Zalmoxe l-a pus de strajă

Ca sacrul pământ să-l ţină sub pază.

Mi-e sacră credinţa ca picurii tăi,

Regelui dă-i biruinţă, moarte duşmanilor săi!”

( Se retrage cu urniciorul plin şi-l aşează de o parte.

La fel fac şi celelalte fecioare.).

FECIOARA II

“Supunere şi robie Iagizilor potrivnici! “

FECIOARA III-a

“Să nimicească pe bastarnii sălbatici! “

FECIOARA IV

“Să alunge pe Tribalii zănatici! “

FECIOARA V

“Stăpânire Sarmaţilor nomazi! “

11

FECIOARA VI

“Jefuitorii, morţii să-i dea pe parţi! “

FECIOARA VII

“Să nu-şi găsească adăpost Roxalanii! “

FECIOARA VIII

“ De pribegie să aibă parte Marcomanii!“

ZADA

“Mândrii, de mândrie să piară Romanii,

Bogaţii fără număr, orgia să–i înghită,

Împărăţia mare să cadă lovită”.

(Fiecare pe rând îşi aşează urniciorul umplut,

unul lângă altul.).

LICINIUS

(Îndreptându-se spre Dochia. ).

De este îngăduit sclavilor cuvânt,

Stăpână, vă cerem apă din izvorul sfânt.

Aşteptăm însetaţi de multă vreme

Gestul Fortunei, făcută să vă cheme,

Au poate că suntem romani

Şi socotiţi de voi duşmani

Că pe câmpul de luptă ne-am strivit.

Din izvorul sacru să bem este îngăduit?

Dar picurii lui urmându-şi cărarea

Prin munţi, prin codrii ce împodobesc zarea

Până la Istrul depărtat şi frumos

Adapă deopotrivă şi cerbul şi lupul fioros.

SABINUS

(Aparte către Zada ).

Nepotrivite sunt blestemele cu anii tinereţii

Ce izbucnesc în muguri, în primăvara vieţii.

ZADA

Duşmanii nu ne dau răgaz să gustăm din fructul tinereţii,

Dacii la anii copilăriei au vârsta bătrâneţii,

Vremea aspră, când liniştea ne este tot mai rară,

Ne face viaţa mai amară…

LICINIUS

Există o datină a fântânilor, de este vreme bună sau rea,

De e duşman sau prieten, însetatului de băut să i se dea.

Nu este o altă faptă mai bună primită de zei

Decât să dai apă din izvoarele dăruite de ei.

DOCHIA

Zalmoxe a adus izvorul de la Istru cu apelei mari

În urniciorul lui, pus la temelie, unde se zămislesc picurii clari.

LICINIUS

Limpezi şi răcoritori ca vorbele tale, stăpână!

Adâncul ochilor tăi dezvelesc o făptură bună.

Privirea ta ca o rază de soare

Robia alină şi inima-mi ce doare.

DOCHIA

Străine, de ai colindat multe ţări cu rost, sau fără rost,

Află, aici e fiica regelui care tânără n-a fost.

Oamenii în Dacia se nasc déjà bătrâni şi grăbiţi

Cu mâna pe scut şi suliţi.

Ţara ta, străine, poate, e mai senină.

Seninul îl porţi în privirea-ţi de lumină.

Poate e o ţară a tinereţii,

A rostului deplin, al vieţii

În care gândul se poate împlini.

Ooo…un vis, la capătul…luminii.

LICINIUS

Ţara mea, stăpână, are splendori, palate

Şi comori nenumărate,

Bunul pământului se răsfaţă în toate.

Acolo, floarea de înfloreşte are un înţeles,

Sânul ei revarsă parfumul ales.

Beţie, flori…Ochii tăi mi-aduc aminte…

(Urmează o pauză. ).

Să le enumăr pe toate nu am cuvinte…

(Urmează o altă pauză.).

DOCHIA

Dacă un zeu necunoscut a hotărât,

Străine, să bei din izvorul sfânt,

Sortit a nunţii mele mărturie,

Atunci cu voia lui să fie.

(Îi dă să bea ).

SABINUS

Şi mie îmi este sete, şi bieţilor băieţi.

ZADA

De este voia stăpânii noastre, sorbiţi, de vreţi!

( Le dau să bea.).

…să mergem.

(Sclavii ajută fecioarele să ridice pe umeri urnicioarele. Licinius ajută pe

dochia care după ce-şi aşează urniciorul pe umăr îi cade şi se sparge. ).

DOCHIA

“Din cenuşa aceleia care sparge un sacru urnicior

Se v-a plămădi un alt vas cu apă de izvor”.

Aceasta este sacra hotărâre a marelui zeu.

Ce mă voi face fără el? S-a spart urniciorul meu.

Norocul s-a dus, e risipit,

De cele patru vânturi lovit.

Ooo, acum ce am să fac!?

Semn rău pentru mine, fiică a regelui dac!

LICINIUS

Dar, nu este nici-un semn

S-a spart un urnicior din lut ars la flacără de lemn.

DOCHIA

E blestemul lui Zalmoxis. Tu nu şti străine!

De blestemul ce-a căzut pe mine.

ZADA

Sacrilegiu îl voi lua asupra-mi, fiice ale zeului dacilor,

Dragile mele nouă surori, mistuite de dor.

Când se v-a vedea lipsa celui de-al nouălea urnicior,

Voi spune că eu l-am spart la izvor.

Daciei îi trebuieşte pe Dochia, plină de lumină,

Într-o zi ea v-a fi regină.

( Trece Dochiei urniciorul său.).

DOCHIA

Precum mine îi trebuieşte Zada!

(Către Zada în şoaptă. ).

Fiindcă ai un suflet aşa de bun

Un secret al meu am să ţi- spun:

Eu am un copil şi mi-e teamă,

Cu Licinius făcut, pe care nu l-am băgat în seamă,

Să nu bănuiască fetele că eu

Am încălcat legea marelui zeu.

ZADA

Să nu-ţi fie teamă, eu am ştiut.

Nimeni nu ştie. Copilul crescut

De bătrânul Olacul are să fie

O floare ce v-a creşte în Dacia ce-o să vie…

DOCHIA

Cum ai aflat!?

ZADA

Olacul e mare diplomat.

DOCHIA

(Înspăimântată.).

Îmi este teamă că tata ştie!

ZADA

Îl recunoaşte ca nepot, după căsătorie.

DOCHIA

Cum!? Frumos cu mine s-a purtat!

ZADA

Tehomir de mult a aflat.

Şi totuşi vrea să-ţi fie bărbat.

DOCHIA

Ooo..! Prea sfinte zeu! Buni sunt oamenii în dacia mea,

Mărite, tu, mă vei ierta?

Scena 3.

(Dinspre stânga şi din faţă se iveşte regale Decebal, Vezinas, marele preot

şi căpeteniile de oaste: Tehomir, Duras, Baldobal şi Hasdrubal. ).

DECEBAL

Precum vedeţi, e destul de adânc şanţul celălalt

Şi valul destul de înalt.

Aceşti munţi ridicaţi de braţul dac şi aceste mormane,

Sunt mai strajnice ca meterezele romane?

În spatele lor aşezăm bolovani potriviţi

Spre a fi doar rostogoliţi.

Imperatorul romanilor numai să îndrăznească

Sarmisegetusa noastră s-o cucerească!

TEHOMIR

Nu-mi spun părerea acum,

Dacă vin, mă gândesc , pe care drum?

DECEBAL

Numai două drumuri aduc aici.

Un cunoscător îi poate îndruma. Ce zici?

TEHOMIR

Şi… e greu prin păduri pentru o mare oştire.

DECEBAL

Am dat straşnică poruncă , de ştire

Geţilor din dacia de jos

Ca în luptă să ne fie de folos,

Să înăbuşe cu stânci şi copaci răsturnaţi

Înaintarea romanilor desfrânaţi.

TEHOMIR

Să vedem ce răsplată

Îi aduce hotărârea-i neînduplecată.

DECEBAL

De asatădată câinele e mai îndârjit!

El trebuie să ştie că pământul daciei e sacru şi iubit,

El nu rabdă pe duşmani

Chiar dacă se numesc …romani.

Munţii falnici cu izvoare limpezi, văi răcoroase,

Visteriei dă aur şi-n câmpuri mănoase

Rodesc grâne în holde frumoase.

Bogăţii ce nu au alte ţări,

De aceea vin din cele patru zări

Să ne cucerească, vărsând sânge de-al nostru şi-al lor.

Slăvit să-ţi fie numele, zeu al dacilor!

15

Ne apărăm pământul pentru urmaşii ce-l vor moştenii!

DACIA DEAPURURI A DACILOR VA FI!

Deocamdată, pentru mâine, avem sărbătoare.

Zalmoxis a însemnat pe răboj o zi mare.

Răgaz şi odihnă să fie pentru lumea toată,

Să se ştie că Dochia, iubita mea fată,

Însoţite-va tehomire, destoinic vlăstar răsărit

Din tulpina strămoşului Buerebista cel vestit.

Eu, fiul lui Scorillo , nu mai am mult, lângă Zaloxis voi fi,

Iar tu mă vei urma la tron într-o bună zi!

Poate viitorul tău v-a fi mai bun şi cu soare.

Aşa v-a fi, iubite, preot mare?

VEZINAS

Prea bună chibzuială, iubită faţă regească.

DECEBAL

Îţi dă dreptul, Tehomire, pentru purtarea ta vitejească

În luptele cu romanii, de până acum, doi conducători ai răpus,

Jertfe marelui Zalmoxis le-ai dus.

Ne aşteaptă zile furtunoase şi grele.

Se v-a năpăstuii furios uraganul, îmi spun gândurile mele.

Aşa cum a-ţi auzit, în acest an,

În fruntea oastei vine însuşi imperatorul Traian.

Năvala v-a veni dinspre miazăzi. Imperatorul turbează

De mânie. La Dacia noastră visează.

Aşteaptă cu nerăbdare primăvara să vină.

Vedeţi? Zăpada s-a topit, mugurii sunt deschişi pe tulpină.

Trebuie să fim pregătiţi şi hamul cal.

DURAS

Sunt gata stăpâne, Decebal!

HASDRUBAL

Nădejdea e că înaltului imperator roman

Dacia nu-i v-a fi ospitalieră nici în acest an.

BALDOBAL

Codrii şi văile aşteaptă să-i înghită.

DECEBAL

Înainte de furtună avem o clipă de odihnă binevenită.

Mâine are să fie ospăţ mare.

E nunta lui Dochia. E sărbătoare!

Să se înveselească ţara toată

Că se mărită iubita-mi fată.

Şi tu, deprinde-te, Tehomire,

Cu gândul că Dochiei o să-i fi mire

Şi cât de curând al Daciei vei fi

Rege într-o prea slăvită zi.

BALDOBAL

Ospăţul se prepară. Au fost aduşi surlarii cu lăute

16

Iar veşmintele de fete au fost cusute.

HASDRUBAL

( Cu luare aminte arată cu privirea spre fântână.).

Iată, acolo, nu departe, pe Domniţă şi pe fete

Adăpând câinii de romani sleiţi de sete.

(Toţi privesc spre fântână.).

VEZINAS

Dau străinilor din fântâna sacră să bea, pe cărare,

Fără delegea e foarte mare!

TEHOMIR

Poate înadins pândesc să pângărească

Legea noastră strămoşească.

În cetate îi întâlneşti la tot pasul,

În unghere neîngăduite îşi bag nasul.

Ne urmăresc orice mişcare,

Cu ce scop, spune-ţi, oare?

Aşa cum sunt liberi de se plimbă peste tot

Romanilor ştiri să le trimită pot.

(Către sine. ).

Oh! Sclavul acela frumos, mărite rege, priveşte!

Frumuseţea lui mă tulbură şi mă urmăreşte!

Dochia…!?

DECEBAL

(Privind în depărtare.).

Da, ea este, îi recunosc rochia.

Cuvintele tale îmi spun să-ţi dau poruncă, s-o urmezi,

Pe toţi romanii în cetate să-i întemniţezi!

( Toţi se îndreaptă apropiindu-se de fântână.).

VEZINAS

(La vederea urniciorului spart.).

Care dintre fiicele lui Zalmoxis a săvârşit

Acest sacrilegiu? Ooo…totul e sfârşit!

Îngrozitor semn! Spuneţi-mi care fiinţă

A încălcat legea străbună? Un blestem ne ameninţă!

DECEBAL

Degrabă proscrisul pentru această faptă

Să-l pedepsească Zeul, el nu aşteaptă!

ZADA

Zada e făptaşa!

DECEBAL

Nu cred. Zada! Zada! Nu-i aşa!

Ai crescut alături de Dochia.

De când Negomir, fratele meu şi-al tău tată

A murit în luptă cu Parţii, eu te-am luat ca fată.

Fata mea să-mi fi, de Dochia nedespărţită.

17

De mine întotdeauna iubită.

VEZINAS

“E viu vasul sacru. Oricine îl va sparge v-a fi ars

Şi cenuşa caldă, încă, se va turna un alt vas!”

ZADA

Zalmoxis mă cere. Degrabă, dară!

SABINUS

(Către sine. ).

Iubita mea! Mi-e inima amară!

VEZINAS

Bună fecioară!

Pentru că suntem în ajunul marii sărbători…

DECEBAL

Nunta, ta, Dochia! Împreună cu Tehomir veţi fi miri în zori.

VEZINAS

…Se îngăduie făptaşei să aibă bucurii

Libertate şi viaţa pentru întreaga zi.

DECEBAL

( Către meşterii romani. ).

Iar voi, de- acum, prin suliţi învinşi,

Plocon lui Zalmoxis veţi fi trimişi.

De nu veţi fi primiţi

De neguri o să muriţi înghiţiţi.

Temnicieri! Până trece sărbătoarea,

Prizionierii să cunoască închisoarea!

Pe cuprinsul întregii Dacii, dorinţa mea

E ca orice roman pierii să se dea.

TEHOMIR

Iscoade nu-s puţine!

DOCHIA

( Şoptgind.).

Zada, mă gândesc la tine.

Oricât împotrivă a-i fi

Împreună vom fi!

Cu tine am fost, cu tine sunt ,

Şi la sânul lui Zalmoxis cel sfânt.

DECEBAL

Nu prin luptă dreaptă romanii cuceresc,

Cu vicleşuguri şi intrigi obişnuiesc.

Prin braţul nostrum puternic am fost în stare

Unui imperator roman şi stăpânirii lui mare

Tribute să nu dea.

Ei au simţit puterea mea.

La sânul lui Zalmoxis, mândrii suntem cu toţi.

Strămoşilor lui Burebista le suntem nepoţi.

18

Vom arăta trufaşului imperator

Că dacii sunt liberi ca pasărea în zbor.

Au mulţi zei romanii.

Unul au dacii, dar mulţi ne sunt duşmanii!

Râvnesc la ţara noastră iubită

Că e bogată şi -o vor înrobită.

TABLOUL II

(Iatacul Dochiei. Peretele din dreapta cu fereastra largă. Pe acelaşi perete

Este o uşă. O a doua uşe se desenează în colţul stâng al peretelui din

fundal. Înăuntru lăicere, măsuţe, etc. La lumina unei făclii de ceară Dochia

se găteşte cu podoabe de nuntă. Zada o ajută. Pe fereastră se observă că în

sala cea mare din dreapta, luminată cu torţe şi multe opaiţe, ospăţul e gata

şi oamenii aşteaptă. Dochia mâhnită îşi cercetează cu ochii împrejur

gătelile. ).

Scena 1.

ZADA

Dochia! Deasupra nimic nu-i,

Aici, neamul cu grijile lui!

Eu mor, prescriptul să-l împlinesc.

Ooo…mi-a fost drag cu tine să trăiesc

Dar neamul dacic în veci va fi

Şi acest pământ îl va iubii.

Iată, sovonul îţi stă bine,

Ciupagul cu săbace stau pe tine,

Frumos salbele de aur ţi se aşează pe piept

De îţi fac trupul împlinit şi drept

Când pe trup domnesc se dau.

DOCHIA

Şi toate acestea…pentru mine farmec n-au!

ZADA

Tinereţea le cere,

Are nevoie de ele.

Farmecă pe Tehomir când te va zării…

Văzându-te astfel Licinius ar tresării…

Cine ştie dacă în temniţă, fără soare,

Nu aşteaptă o rază de soare…

Un semn de iubire!?

Nu te cutremură din fire,

Eu ştiu prea bine că mâine seară

Voi fi nimic. Afară…

Voi fi scrum

În brazda din drum

Prefăcută de Dava, meşter iscusit,

19

În urna sacră a unui…mit.

Şi totuşi mă gândesc cât mai bine

Să mă bucur de restul zilei care vine.

DOCHIA

Adevărat, Zada…

Un….totuşi, stă greu cât un munte…

Alături prăpastia deschisă…fără punte…

ZADA

De ce să fiu altfel? Dincolo fericirea e deplină,

Sunt, însă, atâtea lucruri ce încântă viaţa cu lumină.

DOCHIA

Ba, chiar, nu aşa!? Ne ademenesc unele care

Nu ne aşteptam fiecare?

Viaţa e acolo, Zada, unde o simţi cu propria fiinţă,

Nu unde judecata dură condamnă la nefiinţă!

Dacă temniţei i-ar fi dat mereu podoaba de acum

Acolo doresc să trăiesc viaţa-mi cu-n singur drum.

De acolo simt că vineri

Vraja vieţii pentru mine.

Nu…, Zada! Mâine în zori acela care m-a răscolit

Nu trebuie să moară, trebuie iubit.

Să-l ştiu pe acest pământ ori unde ar fi

Al meu să fie! Aş îndrăzni…

Dar…gândule neâmplinit

Nu te văd, încă, să fi înfăptuit.

De la moartea slăvitei mele mame

Tata m-a crescut departe de lume.

Iubită sunt şi acum când sunt mare

Să-i aduc în viaţă tulburare!?

(După o mică pauză. ).

Noi mergem înainte, doar nu suntem raci,

Împotrivire nu încape din partea femeilor la daci.

Şi atunci, cel sortit, Tehomir îmi este

Chiar dacă în inimă a încolţit o altă poveste.

Voinţei tatălui meu a mă împotrivi

Eu nici în gând nu aşi îndrăzni.

Nunta poate, deci, să urmeze…

Tehomir să fie vesel, să viseze…

Înainte de aceasta, însă…

Nu-mi este dat Licinius. O ştiu. Sunt învinsă.

(În timp ce Zada priveşte pe fereastră.).

Dar cui să-I spui

Că mă îngrijorează viaţa lui!?

ZADA

Sunt aici toţi!

DOCHIA

E şi temnicierul la porţi!?

ZADA

Şi străjile toate sunt.

DOCHIA

E nimerită clipa. Pe cuvânt!

ZADA

Încă surlarii la ospăţ nu ne cheamă,

Aşa că timp avem…nu mi-e teamă…

DOCHIA

Ce face temnicierul acum?

ZADA

( Privind pe fereastră.).

E vessel, se uită pe drum.

Alături e vraciul, ghiceşte la toţi pe rând,

Aşa că nici o bănuială nu le trece prin gând.

DOCHIA

Atunci…fie ce o fi!

( Îşi aruncă pe umeri o mantie neagră.).

ZADA

( Veselă. Se înveşmântă la fel.).

Alături de tine, Dochia, şi-n ultima zi!

DOCHIA

Iartă-mă iubite tată!

Îţi încalc judecata dreaptă.

M-a sărutat pe obraz o rază de lună,

Zefiru povestindu-mi în plete îmi pune cunună,

O rândunică în zbor

Îmi şopteşte de departe un dor.

Mă îmbată mirosul florilor,

O viaţă nouă mă înfioară

Îndemnându-mă să gust din ea întâia oară.

Visez…Pe vis nu sunt stăpână,

Mă iartă, dar, Zalmoxis, că fapta-mi e bună!

TABLOUL III

( La lumina lunii se desenează uşa beciului domnesc. Drept încuietoare e o

grindă grea din lemn de corn petrecută în cujbe de nuiele. Dochia cu Zada,

grăbite, par în zadar a încerca să dea jos grinda. ).

Scena 1.

DOCHIA

(Îndârjindu-se într-o supremă sforţare. ).

Fetele poporului se întrec cu bărbaţii în putere,

Ba îi ajută şi la război şi în alte lucruri grele.

Iar eu, fiica regelui, des la vânătoare mă duc

Şi nu pot da înlături acest butuc?

ZADA

Se zice că iubirea dă puteri nebănuite.

( Izbutesc de astădată a da jos grinda. Uşa se deschide. Cei închişi nu

îndrăznesc să iasă.).

DOCHIA

A voastră este binefacerea libertăţii sfinte.

ZADA

( Spre Sabinus. ).

Iubitule! Iubitul meu!

Fă să înţeleg rostul vieţii în ultimul meu ceas, greu…

Dă-mi sărutul tău şi eu ţi-l dau pe-al meu de fată,

Să simt bucuria vieţii toată.

Gândul îmi v-a arăta o viaţă îndelung trăită,

El mă face să inched atâţia ani într-o picătură de vreme vrăjită.

Cât v-a destina

Soarta acelor bătrâni care abia ating vârsta mea.

Balsamul divin îl dă numai sărutarea ta,

Pentru atâta m-am născut pe lume şi viaţa numai atâta vrea.

SABINUS

Îmi dau seama şi de-abia

Acum mă încredinţez de iubirea ta,

Curată, Zada, draga mea

( Se îmbrăţişează şi se sărută. ).

DOCHIA

( Către Licinius. ).

Frumosule străin! Să duci cu tine în ţara duşmană

O veşnică primăvară diafană,

Amintirea fermecată de un vi din viaţa mea

Ce fără voie am încercat s-o trăiesc aevea.

Întotdeauna şi totuşi niciodată.

Un vis ce se-ncearcă să ne lege.

Iată bucuria unei fiice de rege.

(după un timp de gândire. ).

Şi, pentru că orice clipă de zăbavă

Pierzanie adduce, degrabă

Plecaţi spre ţara voastră însorită

Unde vă aşteaptă o soartă fericită.

LICINIUS

Stăpână slăvită!

Îţi datorăm viaţa noastră, chinuită!

( Se apropie spre a-i săruta poalele mantiei lui Dochia. ).

DOCHIA

( Se împotriveşte.).

Acest semn mi-a pătruns în fire,

Trezeşte în sufletu-mi o neîncercată fericire,

Să şti că fapta mea nu e îngăduită şi e mare păcat,

N-ar faceo nici cea mai de pe urmă fiică de comat.

Un zeu ascuns, necunoscut dacilor, m-a îndemnat.

LICINIUS

E amorul şi dragostea, stăpână a visurilor mele.

DOCHIA

Ai venit cu ele, să te duci cu ele!

Aici, vezi e ţara războaielor din tată-n urmaş

Nu pot găsi o clipă de sălaş.

( Se aude cânt de harphă. Apucând pe Zada de braţ.).

Muzica ne cheamă, ne cheamă…

Ziua de mâine de care mi-e teamă.

Zada, Zada! Te-am avut pe tine,

Cu cine am să rămân de mâine!?

ZADA

Te du, iubitul meu, sabinus şi în inima ta păstrează

În veci un loc pentru cea care te iubeşte şi visează…

( Meşterii romani pleacă. Dochia alături de Zada, abătute şi

îndurate ţin capetele plecate. ).

LICINIUS

Amor, Venus şi voi zei, stăpâni ai humii,

Protectori ai cetăţii lumii,

Mai repede decât gândul aţi sprijinit pe fii ei

Ce pătimesc sub soare.

Pământul Daciei e prielnic. Pe sfintele altare!

TABLOUL IV

( Sala cea mare, zisă a poporului. Pentru că reprezentanţi ai altor popoare

nu există la Curtea Regelui Daciei, oaspeţi sunt doar câţiva bătrâni

taraboşti care alcătuiesc un fel de senat dac şi căpeteniile oastei.Unii dintre

ostaşi stau pe lăicere în preajma mesei, alţii în picioare. Toţi aşteaptă

intrarea, mai întâi a Dochiei, şi apoi a regelui Decebal. Harphe, lăute, pe

ici pe colo, surle cântă şi dau semnalul stadiului la care se găseşte

sărbătoarea. Într-un grup de tineri, vraciul, un bătrân orb, ghiceşte fetelor

în palmă. Cei din jur râd şi fac haz. Pe uşa din stânga intră, abătute şi

obosite, Dochia şi Zada. Tehomir împreună cu căpeteniile oastei le

întâmpină. ).

Scena 1.

TEHOMIR

Aştept de mult această clipă.Mâna ta să mi-o întinzi,

( Se iau de mână. ).

Ooo, fiorule, iată, mă cuprinzi

Şi îmi apari într-o frumoasă

Fată ce-mi este mireasă.

CEI DE FAŢĂ

De noroc şi îndelungă împărăţie să aveţi parte!

UN OŞTEAN

Nu mai e cea fost, mai bine taci!

Când dintr-o clipire spuneai ca după…vânt,

Ce-am păţit şi câte zile mai sunt…

Scena 2.

DECEBAL

(Intră grăbit şi tulburat împreună cu Vezinas. ).

Înlături cu voia bună! Şi minciuna vracilor!

Nu sunt date acestea regelui dacilor.

Oh! Cum de cincizeci şi atâţia ani am avut numai necaz,

Parte n-am avut de-o fărâmă de răgaz!?

Străjeri de departe din Barodina, aman

Ne-a trimis vorbă că imperatorul Traian

Trece podul cetatic de peste Istru construit colan

Şi aruncă peste Dacia armata imperiului roman.

Tot ce are Dacia pe câmpiile-i însorite,

Râuri, pâraie, şuvoaie, în cale să-i fie năpustite,

Să nu văd nici-un suflet în urmă rămas!

Toată suflarea să se ridice înt-un glas!

Să dăm foc, să otrăvim fântânile, nici chiar o fiară

Să nu găsească hrană, de foame şi sete să piară!

O delegaţie cu Bituvas degrabă la Quarzi

Şi Stordişti, cereţi ajutor şi la nomazi.

Tu, Duras, cu tabăra ta, la Pelendava din vale

Să-i urmăreşti şi să le ţi cale.

Tehomire, împreună cu Hasdrubal marea oaste veţi alcătui,

Şi de va fi nevoie în luptă veţi murii.

Baldobal! De vor ajunge la Durdava, vor fi destul de obosoţi,

Acolo le cădeţi în spate şi trimiteţi ploaie de suliţi.

Bărbaţia e întrupată îmn voi, sabia Zalmoxis v-a dato în mână,

Tot ce are mai bun Dacia vă pune la îndemână.

Apăraţi acest străbun pământ!

( Scoate sabia, la fel fac toţi ceilalţi.).

Astă spadă va fi pusă în teacă până ce duşmanul nu va fi înfrânt.

( Întinde sabia în semn de jurământ, ceilalţi încrucişează săbiile cu a sa. ).

“ Străji credincioase ale zeului sfânt

Vom apăra până la moarte al Daciei pământ. “

TOŢI

“Străji credincioase ale zeului sfânt

Vom apăra până la moarte al Daciei pământ.”

DECEBAL

( Către Zada.).

Zada noastră, cum te iubim aici şi-acolo te vom iubi!

24

Ai fost preoteasă lui Vezinas, dincolo mireasa lui Zalmoxis vei fi.

Spuneai că faptele dacilor şi gândurile lor

Sunt împotriva duşmanilor.

ZADA

Socotesc că până mâine seară chiar îi voi spune

Înţeleptele-ţi cuvinte, slăvite stăpâne!

DECEBAL

Temnicier! Pe meşterii romani închişi nu-i mai lăsăm în viaţă,

Îi trimitem lui Zalmoxis dis-de-dimineaţă!

Să-i aruncaţi în tainiţa cu flăcări şi vor

Fi sfâşiaţi de zeul negurilor.

VEZINAS

În împărăţia atotputernicului Zalmoxis e râmduială,

Se vede totuşi că nu-i dreaptă socoteală,

Sacrificiul nu-i destul, zeul e mâniat,

Mai avem pocăinţe şi jertfe de indurate.

DECEBAL

Mireasă a Daciei, fata mea,

Cu celelalte preotese te vei ruga.

Degrabă pregătiţi oastea cea mare, cu noi e marele zeu!

Alături de voi merg şi eu.

După ce vom zădărnicii lovitura duşmană,

Urmărim până peste Istru armia romană.

La Roma voi să ajung, să-i nimicesc

Templele romane, iar din pietrele lor să zidesc

Un uriaş altar să fac

Pentru zeul protector al neamului dac.

ACTUL II

TABLOUL V

( În dreapta şi pe fundal se vede capul de pod ce duce la Drubetis. În

stânga şi colţul din fundalul scenei se pierde în perspective albastră

Danubiul. Dincolo de marele fluviu se văd munţii stâncoşi ai Daciei.Mai

în faţă, şes întins acoperit cu corturi care adăpostesc armia romană. În faţa

cortului împărătesc traian stă de vorbă cu Licinius, Longinus şi alte

căpetenii ale castei.).

Scena 1.

TRAIAN

După cum vezi Licinius, podul îl trecem cu mare fală,

Dar…am în suflet o îndoială

Pe care mi-ai alungato acum,

Fiindcă nu cunoşteam spre inima Daciei drum.

E ţară cu multe cotituri, mreje şi oşteni şireţi,

Cu fete frumoase şi vrăjitori isteţi.

Iubite Licinius mi-ai dat încredere şi ostaşilor mei

Ai dat sprijinul tău, te fac eroul Romei!

Să cadă miresme ca în vise,

Seminţe de grâu pe altare aprinse!

( I se dă dintre acestea aflate într-un vas anume de către un oştean.).

Ne aşteaptă cu fală Penaţii

Fetele, nevestele şi fraţii!

Zei ai Romei mândre, purtaţi cu grija înaltei cetăţi,

Faceţi să cadă sub spadă şi scut vietăţi,

Braţul roman să se întindă până departe,

Stăpânirea lui Jupiter, a lui Marte, dreptatea împarte!

A voastră e! A tuturor! A urmaşilor…

Puternici zei şi zeiţe cuprinse de dor!

Semn de izbândă îţi este rostul de-acum în for,

Semeţ şi încumetat rege al dacilor,

În zadar îţi este vitejia şi orice faptă,

Lângă carul august lanţurilete-aşteaptă!

LICINIUS

Deapururea rog zeii spre înalta lor cinste

Să revăd sarmisegetusa unde mi-am lăsat sămânţa de iubire.

Acolo vă arăt, dacilor, cine a fost batjocorit!

Eu, tată-l unui fiu de-apururea iubit.

TRAIAN

Licinius, eu te susţin şi Roma te înţelege

Lângă fiul tău vei sta în Dacia sau cu noi vei merge?

Tu singur vei Alege!

LICINIUS

Am ales, voi merge cu tine, prea m[rite!

TRAIAN

Ce ziceţi generali de aceste cuvinte?

Gândesc Licinius să te trimit pe tine

Sol la Daci, doar îi cunoşti mai bine

Şi vei încredinţa pe regale dac

Că este înzadar tot ce fac.

Împotrivirea îl va costa multe vieţi omeneşti.

Să vorbeşti cu mândrie, chiar dacă iubeşti,

Aşa îi stă bine unuio general roman victorios.

LICINIUS

E bună chibzuiala. Sunt bucuros

Să îndeplinesc porunca împăratului maiestos!

TRAIAN

Ai Romei suntem, patroni şi salvatori!

Capitalei lumii să-i aducem vestitele comori.

Să mergem oşteni, birunţa ne aşteaptă!

Fala romană e plămădită din faptă,

Din străbuna vitejie,

…din a noastră mândrie.

Cu încredere să păşim pe podul lui Traian

Spre ţinta deplină din acest an!

Licinius vei merge în frunte!

Armia romană e un munte!

( Oastea începe să treacă, înşiruindu-se pe pod. ).

TABLOUL VI

( Înăuntru templului sacru din Sarmisegetusa. Pereţii sunt împodobiţi cu

ramuri înverzite. Deoparte şi de alta stau strajurile-lupii de armă. În faţă e

o perdea mare albastră, ce se trage înlături când rugăciunea începe odată

cu furtuna. Pe întinusul perdelei uriaşe, în linii simple şi mari se desenează

o trimitere la zeul Zalmoxis. Un credincios e aruncat în sus şi apoi cade

între suliţele ţinute în mâini voinice ale oştenilor.).

Scena 1.

TEMNICIERUL

E gata prea bune îngrijitor?

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

E gata! Aştept semnalul de sobor.

Furtună, trăznete, vijelie

Şi fulgere aşteaptăm să vie.

Porunca este dată,

Când norii se vor înălbii, de dată

Toţi dacii de la stăpân la slugă

Să ia parte la rugă.

În ascuns, unul dintre ai noştri a nesocotit

Ce regele a poruncit.

O să dea peste noi năpasta!

Suntem îngrijoraţi de-aceasta!

TEMNICIERUL

Să nu-l rable Zalmoxis. Nemernic trădătpr!

( După o pauiză. ).

Ţti că preoteasa ce mare, Dochia, are un fecior?

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

Ştiu! Am aflat mai aman.

E plămădit cu un general roman.

TEMNICIERUL

E în grija Olacului, şi la botezat

C-un nume amestecat.Din Licinius, tatăl lui, i-au zis Inus,

Dochia îi spune Ionus

Şi Olacolul Ion îi spune,

Noi, Ionuţ o să-l strigăm pe nume.

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

În Tehomir inima îi plânge

Dar decebal l-a recunoscut pe Ionuţ nepot de sânge.

Copilul e nevinovat şi îi născut pe acest pământ

Şi este urmaşul acestui Templu sfânt.

TEMNICIERUL

Dar cu noi ce se va ]nt\mpla

C\nd romanii fetele dace le vor lua?

Ne vom amesteca cu ei,

La care zeu ne vom ruga, la care zei?!

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

Dacă după rugă şi blesteme vinovatul nu se-arată

Pe muntele Orole nu va urca să-i fie plată

Sfârşitul binemeritat.

Atunci vei rămâne, tu, mare temnicier, vinovat.

Aşa-i înalta înţelepciune de rege orânduită.

Slăvitul Vezinas a găsit chibzuinţă destul de nemerită.

Iscoade în grabă au fost trimise pe rând

Şi nu s-a aflat sclavii unde se ascund.

Ei cunosc semnele flamurii, catapultele, armele mari şi mici

Şi ami ales…drumurile ce aduc aici.

( Se aud tunete ).

TEMNICIERUL

Stăpâne puternic, al Daciei Zeu,

Tu ce pătrunzi în tainele sufletului meu

Să-mi vezi viaţa fără vină,

Scoate adevărul la lumină,

Ocroteşte poporul şi ţara, pedepseşte pe cel ce a încălcat

Legile ei. Urăştel pe cel vinovat.

Cât despre mine, oricând, iubite Îngrijitor,

Sunt gata a muri pentru popor!

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

Şi acum, pentru că tunetele au început să vestească

Rugăciunea poporului, nu e bine aici să ne găsească.

TEMNICIERUL

Şi mai ales pe mine au început să mă bănuiască…

Aaa…! Iată, chiar domniţa, prea bună şi blândă, marea preoteasă!

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

O doare grija ţării şi a noastră soartă.

TEMNICIERUL

Să aşteptăm afară, ceva mai încolo…lângă poartă.

(Ies ).

Scena 2.

DOCHIA

(Intră tulburată ).

Zeule a totputernic pe cărarea fulgerului trimite

Un semn de bine în Dacia, prea sfinte!

Şi de prăbuşire a duşmanului, şi îndemn

La victoria noastră, de iertăciune un semn.

Iar dacă pentru fapta mea eşti neîndurător,

Cruţă neamul, ţara şi al ei Conducător,

Dacă plăpândei mele făpturi i-a fost această soartă

Nu fug, aştept pedeapsa pentru faptă.

Scena 3.

1-iul CETĂŢEAN

( Intrând se apleacă în semn de rugăciune).

Doamne pedepseşte vinovatul şi apără ţara!

( Femei şi cetăţeni intră la rând, unii după alţii, rostind diferite

imprecaţiuni şi blesteme.)

1-a FEMEIE

(Cu un prunc în braţe )

Copiii nu-s vinovaţi, stăpâne, nu pogorî asupra lor povara!

II-a FEMEIE

Nouă feciori am avut

Opt în război au căzut,

Eu pe-al noulea îl omor

De este trădător.

II-lea CETĂŢEAN

La Tapae şapte răni am primit

În schimb o sută de duşmani am nimicit.

Un general de-acum, ajută-mă să omor

Şi-apoi primeşte-mă în lăcaşul tău odihnitor.

III-lea CETĂŢEAN

Pe cel ce călcata voia stăpânirii

Să cadă trăznetul nimicirii.

IV-lea CETĂŢEAN

Prigoneşte pe ai lui,

Să cadă casa în pârjolul focului.

V-lea CETĂŢEAN

Prea sfinte Zeu, nu-l mai răbda!

VI-lea CETĂŢEAN

( Cetăţean orb)

Să aibă parte de lumină precum vederea mea!

VII-lea CETĂŢEAN

Să-l sfâşie zeul negurilor!

VIII-lea CETĂŢEAN

Te îndură de popor!

IX –lea CETĂŢEAN

Prea înalte Zeu! Nu ne prigoni!

Prea bune Zeu ! nu ne urgisi!

Scena 4.

( Credincioşii intră în grupuri şi fiecare şoptind câte un cuvânt de

rugă se produce un straniu murmur. Printre cei din urmă intră Decebal

înconjurat de căpeteniile castei. ).

DECEBAL

Asta e părerea mea,

Romanii ne sunt duşmani şi răgaz nu o să ne dea.

Marea oaste, mă gândeam…

A fost gata mai curâmd decât credeam.

Graba e mare, totuşi m-am gândit

Că zeul e mâhnit

Şi pentru al face mai înduplecatg

Poporul la rugă l-am chemat.

După cum aţi aflat, o faptă nelegiuită

În cetate, acum, a fost săvârşită.

Un trădător găsita porunca-mi s-o nesocotească,

Pe meşterii romani închişi să-i dezrobească.

Spioni îi bănuisem şi am hotărât să-i ucidem acum,

Să ne croim cu bravură obştească drum

Spre victoria noastră şi libertatea acestui popor

Care îşi va continua viaţa de aici, dincolo, la zeul nemuritor.

Dar măsura pe care am luato a fost încălcată,

Iar ei se duc cu veşti la romanii ce-i aşteaptă.

Sunt meniţi pieirii orice roman!

Fiindcă din străbuni e dacului duşman.

( Fulgeră şi tună ).

Iată, trecând prin ploi

Zeul pe nori venita între noi.

Toată cetatea este de faţă,

Trădătorul este aici în viaţă.

Înaintea lui Zalmoxis, atotputernic şi plin de bunătate,

Să-şi dea seama, cântărindu-şi vina, să se arate.

Mărturisind, uşurare de cuget dobândeşte,

Pentru a lui vină ţara pătimeşte.

Ispăşirea degrabă,

Zalmoxis nu îngăduie zăbavă.

Care colţ al ţării naşte trădători?

Aceste buruieni udate cu roua din zori

Cresc în Dacia străbună?

De când? De unde se adună?!

…Şi altă dată Roma astfel de stârpituri ne-a trimis,

Dar dacul a ştiut să fie de ne învins.

În alte vremi sămânţa blestemată n-a prins în pământ acesta bun.

Ne-o spun poveştile şi cântul străbun.

Sunt multe mreje întinse de romani,

30

Ei ştiu piezişi să-l poartte de ani.

Noi ştim doar lupta dreaptă

Răsplată după faptă.

( Se aud tunete puternicie. Perdeaua se dă înlături şi lasă să se vadă,

atârnând de bolta templului, pe fundal, un fulger, în zig-zag, din aur

sclipitor. Pe fondul de afară al norilor negri, răzvrătiţi, se văd în dosul

altarului, oarecum pe o estradă a acesteia, siluietele negre ale unui grup de

oşteni care ţin în mâini suliţi lungi şi ascuţite. Mai departe se reliefează

muntele Orole.).

Scena 5.

OLACUL

( Îndreptându-se cu un copil de aproximativ patru ani spre Decebal. Toţi

privesc curioşi spre el şi copil. Decebal, bănuind cine este copilul, face un

pas de întâmpinare. Se lasă o tăcere adâncă. Din când în când liniştea este

sfâşiată de câte un tunet şi fulgere.).

Prea iubite rege al acestui pământ,

Vorbele crude să-ţi cadă în vânt!

Tu care eşti să fi drept,

Fi şi de această dată înţelept.

Omul se schimbă cum totul e în schimbare,

Ce este fruct azi, ieri a fost o floare.

Nu uita că iubirea e sfântă şi poate cădea în păcat.

…Şi noi am iubit,

Şi poate am greşit…

Dar zeul ne-a iertat.

Vezi acest copil ce tremură şi plânge?

E floarea unei iubiri şi în vinele lui curge

Domnescu-ţi, prea sfântul, sânge.

( În sală se produce rumoare. Dochia se repede spre copilul pe care ea nu-l

mai văzuse de la naştere. Este oprită de celelalte preotese. Decebal

priveşte copilul drept în ochi, stand drept, de neclintit. ).

DECEBAL

Ştiam! Aşteptam clipa aceasta să fie adunat întregul popor,

Să-mi recunosc nepotul în acest micuţ fecior.

( Se apleacă şi ia copilul în braţe. Îl mângâie pe creştet şi îi dăruie o floare

pe care o ia din mâna unei femei.).

Aici, în faţa tuturor,

La picioarele marelui zeu nemuritor recunosc în acest fecior

Viitorul meu moştenitor!

( Poporul îl aclamă. Fulgere luminează încăperea. Decebal ridică copiluşl

deasupra capului. Dochia plânge.).

El este urmaşul, urmaşilor poporului meu!

Ştiu, a înţelege e destul de greu

Că în vinele lui curge sânge de duşman.

( Se lasă o tăcere profundă.).

Sângele lui Licinius, general roman…

Tehomir ştia şi a înţeles cu mintea-I vie

Pe Dochia s-o ia de soţie.

( Adresându-se către copil.).

Cum te chiamă! Spune!

Să-ţi cunoaştem al tău nume!

IONUŢ

Ion mă cheamă, Ionuţ îmi spune!

POPORUL

( Murmurând.).

Ion, Ionuţ, Ion…frumos nume!

DECEBAL

Chiar dacă tatăl lui ne-a trădat

Ionuţ al Daciei va fi bărbat.

Iar Licinius pedeapsa îşi va lua.

( După o pauză.).

Copilul rămâne sub ocrotirea mea.

( Adresându-se către copilul din braţe. ).

Eşti ca floarea aceasta.Nevinovată făptură,

Nu şti ce-i trădarea, nu şti ce-i ură.

Poate, în vremuri, floare din altă floare,

Urmaşii, urmaşilor tăi nu vor mai fi hârţuiţi de popoare.

În cântece să rămână, să fie ştiut

Că de aici totul a început!

( Decebal lasă copilul din braţe şi îl dă Olacului care îl ia de mână. Copilul

se uită la Decebal şi la floare. Tunetele şi fulgerele se înteţesc. În acest

timp, cu teamă, Dochia înaintează. Cele opt preotese îi ies în în

întâmpinare. Regelui îi iese înainte Vezinas. ).

Scena 6.

VEZINAS

În locul Zadei, aleasă, a fost o altă fecioară.

Ca puiul de columb când întâia oară zboară,

Astfel zeul înduplecat alese.

Nelipsite sunt altarului sacru nouă preotese.

Rugile fierbinţi cu cîntece în zori merg la Zalmoxis pogorât pe nori

Care ne-a iertat de-atâtea ori.

A început să fulgere, să tune,

Prin ele de voia lui ne spune.

Prin foc şi pară adesea nimiceşte

Ce omul cu trudă clădeşte.

Pentru a se pocăi, să asculte de poruncă,

Spre pământ, el, trăznete aruncă.

( Un fulger puternic însoţit de trăznet face poporul să murmure. ).

Să începem rugăciunea,

În curând se va arăta minunea!

CORUL FECIOARELOR

Prin tine câmpul înverzeşte,

Floarea înfloreşte!

Holdele pe câmpuri cresc!

Ca în Dacia niciunde

Livezile pe dealuri rodesc.

( Corului fecioarelor se alătură corul grupului de oşteni din spatele

altarului.).

CORUL FECIOARELOR ŞI AL OŞTENILOR

Râurile în munţi,

Păsările sub soare,

În câmpuri fierbinţi,

Slăvesc cuminţi

Numele tău mare!

CORUL FECIOARELOR

Zalnoxis prea bun,

În restrişte este pământul străbun!

Mică-I Cetatea Ţării,

Duşmanii întunecă lumina zării.

Împotriva lor îndreaptă

Furtuni, aprige vijelii,

Semnul tău să fie faptă,

Apără pe ai tăi fi.

CORUL FECIOARELOR ŞI AL OSTAŞILOR

Râurile în munţi,

Pământurile sub soare,

Preoţii în altare,

În cânturi fierbinţi,

Slăvesc cuminţi

Numele tău mare!

VEZINAS

Tot ce gândurile încântă,

Tot ce-i mândru în ţara sfântă,

Ale tale, Zalmoxis, sunt!

Înaintea feţei tale răvăşite de vânt

Stă în cutremurare

A Sarmisegetusei întreagă suflare.

În rugă îţi cer, stăpâne puternic,

Pedeapsa ta să o dai acelui nevrednic!

Mâinile tale dibace sunt

Că au plămădit al daciei pământ.

Zeule! Apără-ne de duşmani!

Ne păzeşte de romani!

Iar dacă ar fi să fie…

…între noi şi ei…frăţie.

( Se aud tunete şi se văd fulgere puternice. ).

Slăvit deapururi numele să-ţi fie!

Nici când nu-ţi călcarăm poruncile sfinte,

Nici legile regelui iubit turnate în cuvinte.

( Tunete şi fulgere. ).

Poporul e de faţă, aşteaptă, şi tace.

Mărturisire în gând îţi face.

( Către popor.).

Precum vedeţi, Zalmoxis e între noi şi aşteaptă!

În faţa lui este cel ce săvârşeşte nedemna faptă!

Pedepseşte, însă, cum gândurile lui vor,

Alături cu făptaşul întregul popor.

Precum ştiţi, pedeapsa încălcării

Măsurilor de pază a ţării,

Se pedepseşte cu moartea prin îngheţ

Pe muntele Orole, pe vârful cel mai semeţ.

Aceasta e ispăşirea prin datini lăsată

De Zalmoxis drept răsplată.

Prin ea nu mai este înălţat

La fericirea veşniciei cel vinovat.

POPORUL

Să recunoască cel vinovat!

( Murmură în semn de rugă şi blestem.).

VEZINAS

Răgazul mărturiei umile

Este de acum în trei zile!

La scările suişului îngheţat

Paznicii aşteaptă pe cel vinovat.

Prin chin şi moarte e iertat.

( Fulgere şi tunete.).

Zalmoxis, alege şi înseamnă pe cel vinovat!

Dă, mare zeu, dezlegare,

Dă, mare zeu, poporului iertare!

De când sunt dacii nimeni n-a îndrăznit

Neamul aşi trăda, altfel l-ai fi trăznit.

Nimeni n-a fost laş

Şi nimeni să nu mai fie, din urmaş în urmaş!

Scena 7.

DECEBAL

( Către străjerul ce se apropie.).

Ne aduce străjerul vreo veste?

STRĂJERUL

Sunt trimis de Baldobal să aduc veste

34

Că duşmanul la Borodina este

Şi oaste de fier şi nesfârşită

Vine către cetate pe drum bun, nestingherită.

De departe scânteiază ca valurile în vad

Şi înlătură din cale hoarda de nomad.

Oastea romană ce-n soare scânteiază

Triburile geţilor de lângă Istru o urmează.

DECEBAL

Teamă nu este şi atât mai bine

Că multă oaste vine,

Cu ale lor stârvuri vor îngroşa

Pământul din ţara mea.

Dar, acum fruntea-mi nu poate să gândească

Cum pot calea spre noi s-o dibuiască?

Prea puţină lume în Dacia ştie drumurile toate,

Iar dacă pe table de lemn le avem artătate

În taină ele sunt păstrate.

O călăuză iscusită pecetluită de soartă,

E la mijloc, ce cu sârg pe cale îi poartă.

Bănuiala nu e bună, dar tâlc are,

Spionii sunt sclavii ce-i aveam la închisoare.

Blestemul neamului să cadă întreit

Asupra aceluia care pe spioni i-a îndrăgit!

Iar dacă licinius spion este,

Dochia va îngheţa pe creste.

El, o să-şi ia pedeapsa exemplară,

De îmi va cădea în mână iară.

Iar nepotul meu, aleasă floare,

Va creşte, spălat de ruşinea părinţilor, în Dacia ocrotitoare.

Dar, cred, zeul e bun cu mine

Şi nu mă lasă pentru a trăi această ruşine.

DOCHIA

( Aparte.).

Cum, cvum aşa de blânzi îmi păreau mie,

Frumoşi şi nevinovaţi, spioni să fie!?

Şi fiica regelui Decebal le-a dat sprijin şi ajutoare,

Înlesnindu-le calea spre trădare?

Atunci eu sunt o trădătoare!?

Îmi pare pedeapsa mică pentru nesăbuinţă.

Decât îngheţul pe munte, de o altă pedeapsă am trebuinţă

Iubite tată! De-acum ochii mei nu te mai pot privii.

Mă poţi urî! Mă poţi iubii?

Am să destăinui a mea faptă

Preotului mare, Vezinas, în şoaptă.

El a înţeles, înţelege pe morţi şi pe vi.

Şi să mângâie pe tata va şti

Printr-o pedeapsă mare

Poate voi dobândi iertare.

Altfel, blestemul fiecărui dac ce va murii

Până dincolo de lăcaşul zeului negurilor mă va urmării.

DECEBAL

Căci altfel, oricine în Daci să pătrundă a îndrăznit

Pe acest pământ n-a ajuns la bun sfârşit.

Zalmoxis ne-a zidit ţara

Cu munţi şi văi înflorite primăvara,

Cu ape repezi şi adânci,

Să nu pătrundă duşmanii

Să nu pătrundă duşmanii nici pe brânci.

Avem păduri dese, nu le trece nici pasărea-n zbor,

Totul aici ne-au stat în ajutor.

( Fulgeră şi tună.).

Degrabă la luptă, în frunte cu mine,

Duşmanul se apropie, vine, vine…!

Dromichete, mândru rege din fund de aşezare,

Burebista mărit, stăpânitor al neamului dintre hotare,

Duras prea înţelept, strămoşi ai Daciei străbune,

Ridicaţi-vă în ţară, însuflaţi fapte bune!

Ne ameninţă duşmanul munţii noştri sfinţi

Scăldaţi cu sânge de părinţii noştri, părinţi.

E la grea încercare al Daciei popor!

El ştie să moară

Pentru scumpa noastră ţară!

El ştie să fie învingător.

Înainte deci! Pe viaţă în mândrie,

Pe moarte, în viaţă vie!

( Fulgeră, tună şi trăzneşte puternic. ).

VEZINAS

Mare îţi este puterea, mania şi iertarea,

Slăvit zeu ce ne stăpâneşti zarea!

De am fost nevrednici o clipă, te-ndură.

Vom di de-acum înainte cu mai multă măsură.

VRACIUL

Nu e îmblânzit zeul, decât sacrificându-I pe toţi bărbaţii,

Sau cu duşmanii să ne avem ca fraţii!?

Din ce rămâne, un alt neam curat va răsări

Care în veci trădarea n-o va şti.

TEHOMIR

Înlături, altfel te sfarm, cobe, te-ai pripit!

VRACIUL

De mă credeţi smintit,

Dac sunt şi ţara mi-am iubit!

DOCHIA

( Tulburată se îndreaptă spre preot.).

Taină îţi cer! Iertare!

Slăvite preot mare!

VEZINAS

Are de dat un sfat Domniţa, marea preoteasă?

Întotdeauna îndrumarea ţi-a fost aleasă!

DOCHIA

( În auzul celorlalte preotese ce s-au apropiat.).

În Dacia s-a săvârşit o faptă rea,

Făptaşa este Dochia!

Trădarea e a mea!

VEZINAS

Cum asta!?…Ce păcat!

DOCHIA

Poate un zeu duşman m-a îndemnat

Să eliberez pe sclavi din închisoare.

Nelegiuirea săvârşită mă doare.

Spune-mi cu ce s-o ispăşesc?

Pedeapsă pe măsura faptei doresc.

VEZINAS

Ooo, iubită fiică a lui decebal, iubită preoteasă!

Îngheţul pe munte e mai mare pedeapsă.

Ea ne este lăsată prin datini strămoşeşti

Pentru aceia ce s-au împotrivit poruncilor regeşti.

Nu au cunoscut dacii un rău mai mare!

DOCHIA

Dochia a săvârşit în Dacia prima trădare

Împotriva ţării, a strămoşilor, a dacilor toţi,

A uneltit în răul strănepoţilor din nepoţi.

( Către ceilalţi.).

Să aveţi grije de Ionuţ, copilul meu,

Cânb va fi mare să-I spuneţi că sunt la zeu,

Şi l-am iubit şi-l voi iubii acolo sus mereu.

( În suspine.)

Ooo, zeule, plămădeşte-l să crească falnic

…şi puternic

Să cunoască liniştea, iubirea şi dragostea

În ţara aceasta, în ţara lui şi-a mea.

De la tine,dar, munte falnic de sub soare

Aştept adăpost, refugiu şi alinare.

Iar pentru copii copilului meu să fi

Cetatea linişti, a muncii, într-o slăvită zi.

(Către Vezinas. )

Să şti că de al meu păcat

Nici el, nici fiul meu nu e vinovat.

CELE OPT PREOTESE

Te urmăm, dulce stăpână cu sufletul împăcat.

DECEBAL

( Împreună cu Tehomir şi celelalte căpetenii ale oastei se apropie de preot

şi de cele două preotese. ).

Oastea ne cere nedeslipiţi alăturea să fim.

La fel ca înainte Dochia te iubim!

Te lăsăm în seama preotului mare

De-acum cu nelegiuitul vinovat de trădare

Pe muntele Orole, împreună, veţi cere iertare.

Înfrângere duşmanului prin sacrificiu veţi cere

( Arătând spre fereastră. ).

Priviţi! Negura răului în zare piere.

TEHOMIR

Dochia, eu am ştiut de copil şi te-am iertat.

El va creşte aici ca floarea unde a încolţit.

În cei patru ani am urmărit

Cum în soare s-a înălţat.

Fără să şti tu, zi de zi, l-am îngrijit.

El este copilul acestui pământ şi nu este vinovat.

Ca acest lăstar să crească sub un cer luminos

Roagăte ca Tehomir să se întoarcă victorios.

VEZINAS

( Cu mâinile în sus, implorând cerul. Alături.).

Ce nenorociri ne-ai pregătit?!

Doamne, nu ne pedepsi atât de cumplit!

ACTUL III

TABLOUL VII

( Sala tronului din Sarmisegetusa. În colţul dinspre stânga e aşezat

scaunul regesc.).

Scena 1.

DECEBAL

( Revine oboist din luptă, unde a prins pe generalul Licinius pe care îl

adduce.Nu îl cunoştea că este tata lui Ionuţ, falsul meşter captiv roman,

eliberat de Dochia.).

Pe romanul acesta să mi-l ţineţi legat

Alături, la îndemână şi ne înarmat.

( Un oştean care însoţea pe Decebal îl conduce pe Licinius în camera de

alături.).

Pe poarta cetăţii să atârne capul trufaşului sol

Şi corpul lui Licinius să atârne sfâşiat pe ziduri, gol!

Se cade cu arc de triumph înfingător

Şi această nenorocire s-o vadă ochii mei!?

Iubită Sarmisegetusă altădată ocrotită de zei!?

Ooo! Nu este cu putinţă

Să fie dată unui rege dac atâta umilinţă!

Licinius, semeţ sol, general roman să şti

Că Decebal în ultima clipă mişel şi laş nu va fi!

Eu nu voi cădea cu resemnare în robie.

În viaţă dacul nu ştie decât liber să fie!

Iubită spadă, simbol de vitejie

Tovarăşe în viaţă fosta-i mie

Şi în moarte îmi vei fi!

Dar nu este nimeni pe aici? Unde sunt ai Daciei fii!

Altădată eram primit cu alai mare.

E drept! Nu-l mai merit oare?

Dar unde, unde este Dochia? Unde este al meu nepot?

Unde e Vezinas? Sunt supăraţi socot.

Ei! Olaci, străjeri, unde sunteţi, unde?

( La strigătul lui Decebal, dinspre dreapta şi faţa scenei vine trist, abătut şi

cu capul în jos bătrânul Olac,în seama căruia este lăsat spre îngrijire

Ionuţ.).

Hei! V-aţi pierdut capul? Răspunde!

Vă este frică de duşmani?

Unde-i Dochia, iubita mea fiică?

Au poate şi ei îi este frică!?

Vezinas preot mare?

Dar Ionuţ cu ochii de cicoare?

Scena 2.

OLACUL

Deşi sunt bătrân şi neputincios, sunt dac

Şi frică nu am şi nu pot să tac

Dochia, Dochia, de n-ai ştiut…

DECEBAL

Spune, unde-i? Altădată erai limbut.

OLACUL

…de îndată ce-ai plecat la bătălie

A urcat suişul muntelui oe vijelie

Şi pe cine, mărite rege, ai iubit

Pe munte îngheţul la-npietrit!

DECEBAL

Ce vorbeşti bătrâne smintit!?

OLACUL

Alături a însoţito şi celelalte preotese.

Acum sunt a zeului mirese.

DECEBAL

Dochia!…Dochia…! A mea iubire!

Oooo! Nu este cu putinţă atâta nenorocire!

Zalmoxis prea mult m-ai pedepsit!

( După o pauiză).

Dar… unde este nepotul meu iubit?

OLACUL

E la mine şi cu dragoste l-am îngrijit.

Îndată mă duc să ţi-l trimit!

Scena 3.

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

( Intră grăbit, în timp ce Olaculul se pregăteşte să plece pentru a aduce pe

Ionuţ. Se adresează către Olac.).

Auzita-am că regale de la luptă a sosit?

( Regele îndurerat cu capul între mâini, privind pe fereastră, se întoarce

către noul venit.).

Aaa!… Să trăiţi măritule! Am venit

Să vestesc că al dacilor preot mare a murit,

Şi-a pus capăt vieţii în altar după ce-a slujit.

DECEBAL

Fără preot mare, fără preotese, parcă nimic nu-i viu.

A rămas Templu pustiu?

E ţara în grea restrişte şi neamul la răspânte…

( După o pauză.).

Au început duşmanii din catapulte să cânte…

( Se aude bubuit de asalt. ).

Duşmanii au şi sosit la zidul cetăţii!?

Nu-i nici-un mijloc de scăparea vieţii?

Nu-i chip de scăpare!?

Zalmoxis şi-a luat mâna de pe daci, oare?

Dă în ghiara pieirii întregul popor!?

ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI

O, Doamne, mărite! A sosit ceasul să mor!?

Scena 4.

( Tehomir intră rănit de moarte. ).

DECEBAL

Ooo…Tehomire…şi tu!?

TEHOMIR

Da, în luptă am căzut,

A străpuns o suliţă prin scut!

M-am târât până aici rănit

S-o văd pe Dochia pe care o iubesc.

DECEBAL

Dochia a murit! E în corul îngeresc!

TEHOMIR

Oh…oh…oh…! Copilul unde este?

DECEBAL

Îl aduce acum Olacul, este bine…

Mă îngrijorează pentru el timpul ce vine…

Am să-ţi spun despre Dochia întrega poveste!

A murit de frig pe munte rugându-se la zeu…

A spart uricorul, a eliberat sclavii, încălcând cuvântul meu.

Se spune că era şi tată-l copilului printre ei…

TEHOMIR

Oooo…! Nenorocirile vin toate în anii grei.

DECEBAL

Una chiamă pe alta, Tehomire! Vezinas s-a sinucis.

OLACUL

( Intrând cu copilul de mână ce ţine în cealaltă mână aceeaşi floare ofilită,

dăruită de Decebal şi păstrată cu grije de copil şi Olac. ).

Iată Mărite, al tău vis

De a vedea nepotul s-a împlinit!

DECEBAL

( Luând copilul în braţe .Îl sărută pe frunte şi îl aşează apoi jos. ).

Văzândul teafăr sufletul s-a liniştit.

TEHOMIR

Ionuţ, chiar dacă nu eşti din sângele meu, te-am iubit!

Am să mă înalţ la mama ta,

De sus te vom ajuta

Să creşti liber pe acest pământ,

Să-ţi fie ca un cant.

Un cant frumos, un cant al muncii

Ne interrupt de vreun duşman.

DECEBAL

La Drimoxa prins-am un falnic general roman.

Să se aducă de grabă!

Să nu creadă că am luptat să ne aflăm în treabă.

Sunt vinovaţi dacii de moartea duşmanilor ţării?

Ne jefuiesc moşia, nu noi pe-a lor din depărtarea zării.

Ne calcă pământul, mulţi de-ai noştri au murit!

( E adus generalul Licinius, legat la mâini.).

Dorinţa ţi s-a împlinit.

LICINIUS

Cunosc cetatea voastră, vreau să-mi văd feciorul iubit.

După care multă vreme am tânjit.

TEHOMIR

Cine-i acesta? Ce văd!?

Fostul meşter, sclav roman, Licinius!? Ce prăpăd!

LICINIUS

Chiar el. Amicul Romei… şi al copilului tată,

Plămădit cu a regelui fată.

Dar unde este copilul? Unde?

E mort!? E viu? Se ascunde?

DECEBAL

Ooo…tu eşti acela ce ai adus Daciei tot răul?

Te aşteaptă negura! Te-aşteaptă hăul!

( Se aud zgomote şi bubuituri de luptă.).

Copilul e aici de faţă,

A crescut şi e în viaţă.

LICINIUS

( Îndreptându-se spre copil care este alături de Olac şi îl ia în braţe.).

O, copilul meu ce te iubesc

Al să stau aici cu tine să te cresc.

Dar unde e mămica, copil slăvit!?

DECEBAL

A luato Zalmoxis! A murit!

LICINIUS

Ooo…Zei! De ce nu m-aţi luat pe mine!?

TEHOMIR

Nu voi aştepta mult. Te vor lua şi pe tine!

Dar e mai bine

Ochii să-ţi-i scoatem acum,

În veci romanilor să nu le arăţi al Dacia drum.

DECEBAL

Tehomire! Nu-i vom scoate ochii

De vrea va sta aici să crească copilul Dochii.

Nu este bine un rău să aducă un alt rău.

Licinius care este gândul tău?

LICINIUS

Mărite rege de eşti bun aşa,

Voi rămâne în veci în Dacia

Să cresc acest fecior mare

Liber sub un strălucitor soare.

Dar…pe tine cum te cheamă?

( Aşează copilul jos.).

De mine să nu-ţi fie teamă.

IONUŢ

Inius, Ionis, Ionuţ îmi spune!

De la Licinius al tatălui meu nume,

Care este mare şi victorius,

Cum îmi spunea mama…frumos.

LICINIUS

Eu sunt tatăl tău, copile,

( Îl lipeşte de el.).

Şi ne-am cunoscut în clipe umile.

Sunt prizionierul tău…

Dar îmi este teamă să nu fie şi …mai rău.

( Bubuituri, lovituri, larmă de luptă se aud în apropiere. ).

Scena 5.

(Duras, Baldobal, Hasdrubal, însoţiţi de alte căpetenii intră

înspăimântaţi.).

DURAS

Nimic nu mai este cu putinţă!

BALDOBAL

Cetatea e pierdută şi a noastră fiinţă.

HASDRUBAL

Oştenii o mai apără încă. Au apărat şi hotarele cât au putut!

DECEBAL

Zalmoxe ne-a pedepsit cât a vrut!

BALDOBAL

Totul e înzadar!

DECEBAL

Atunci să aducă în grabă cazanul cu iz amar!

Izul acesta din fiertură e hărăzit

Vitejilor ce în luptă n-au murit!

TEHOMIR

Eu voi porni mai înainte spre eterna cetate.

BALDOBAL

Nu va trece mult şi te vom urma frate.

TEHOMIR

Mă…ri…te, iubite re…ge, dra…gilor…

În Da…cia ro…bită e uşor…

…a mu…rii

Şi ce greu e a trăi…!

( Îi cade capul într-o parte şi moare.).

DECEBAL

Cu toţi alăturea, e bună

Moartea, pentru viteji, de aur e cunună.

HASDRUBAL

Cetate iubită, leagăn de eroi

Pentru romani, castru vei fi, pentru noi

O durere sfâşietoare

Într-un apus de soare…

Scena 6.

DECEBAL

( La vederea cazanului cu otravă adus în grabă de câţiva oşteni. ).

În altă lume, lângă strămoşi ne este locul.

Să mistuiască cetatea focul!

Sarmisegetusa, mândrie a strămoşilor, noi te iubim,

Noi care am lucrat mai puţin

La alcătuirea ta, te nimicim.

Ne-o cere ambiţia! Iubirea întreagă

Şi durerea din aste clipe de tine ne leagă,

43

Nimic din ce a fost, gloria de altădată

Pe mâna vrăşmaşului nu trebuie lăsată.

I-iul OŞTEAN

Iată minunata băutură!

II-lea OŞTEAN

O povară în oase lasă, un somn greu şi o arsură.

I-iul OŞTEAN

Câte două duşti pe gât am dat.

DURAS

Te-ai grăbit, dragă fârtate!

( Oştenii cad şi mor. Larmă mare, ţipete şi vaiete se aud. ).

Scena 7.

( Intră în grabă trei fruntaşi de oaste.).

I-iul FRUNTAŞ DE OASTE

Au spart poarta de intrare şi în cetate au năvălit!

II-lea FRUNTAŞ DE OASTE

Împăratul lor e în frunte, l-am zărit,

Pe un cal alb, ca şi dânsul împlatoşat,

E îmbrăcat în aur blestematul de împărat!

III-lea FRUNTAŞ DE OASTE

Lupta aprigă e încinsă,

Între armia romană şi oastea dacă învinsă.

Şi femeile cetăţii sunt dârze luptătoare,

De viteji născătoare.

Ca zăgazul ce nu lasă şuvoiul mare

Ai noştri cu trupul lor făcut-au zid la poarta de intrare.

O clipă şirul luptătorilor duşmani a fost mai rar.

De cade unul, o mie se ridică iar.

Sâni ce alăptau copii, sprijinmă acum topoare,

Ştiu fără greş să lovească, sute, mii, ştiu să doboare!

Însă cetatea noastră e mică,

În locul celor căzuţi nimeni nu se ridică.

HASDRUBAL

Iată cum se întinde focul!

( Prin fereastră se vede arzând cetatea. ).

La para para lui se cades ă începem jocul

Şi ospăţul să împlinească sorocul.

Paharnicul să vie! Cine ne este paharnic?

OLACUL

Paharnicul sunt eu şi Ionuţ cel mic.

( Arată către copil.).

DECEBAL

Să aveţi grije de copil să crească mare

Să spună la toţi povestea Tatălui Mare.

LICINIUS

Mori fără teamă mărite rege

Romanii au o lege:

„ Salvarea poporului din strămoşeasca glie

Este suprema noastră datorie! „

DECEBAL

( Către comandaţii. ).

Se cade ca vajnicul corăbier, atunci,

Când nava se scufundă, prin grije şi porunci,

Să ia în seamă viaţa celor de pe vas.

La postul de onoare să fie ultimul rămas.

Aşa că oricât îmi va fi de greu

Să vă văd murind, ultimul rămân eu.

Care dintre voi bea întâi

( Voios. ).

Şi în sănătatea cui?

BALDOBAL

Eu întâi!

DURAS

Ba eu! Tu mai rămâi!

DECEBAL

Atunci acela va bea

Căruia regale îi va da.

( Olaculul îi întinde pocalul plin. Decebal trece pocalul lui Duras. ).

Eşti cel mai bătrân în sfat,

Înţeleptul ţării, credinţă ne-ai dat,

Neobosit şi viteaz în bătălii ai fost

Ai luptat pentru ţară, ai luptat cu rost.

Iată fala şi răsplata viteazului dac.

Dar ce păcat, vitejii noştri în ţărână zac!

Pentru întâia oară, un dac săvârşita o trădare

În Dacia, şi sufletul mă doare.

Pedepsit e poporul. Ooo…! Fiica mea!

Plătim cu toţii vina ta!

DURAS

Din văgăuni, din munţi, nevinovaţii prunci

Nu vor şti de această nelegiuire, în văile adânci.

Acolo, feriţi de duşmani şi de păcat

Gândul lor se va înfiripa tot curat,

Ca prin ei deapururea neamul să moştenească

Iubirea de glia strămoşească.

Când de geruri şi de vreme rea veţi fi urgisiţi

Povestea de acum să le-o amintiţi!

Să poarte şoapta, codrul prin freamătul lui

Să le spună de cinstea, virtutea, vitejia neamului.

De nu vor avea nume, să-i legene cântul,

Doina să-i crească, să-i mângâie vântul,

Să moară bătrâni, gerul din inimi să cunoască moina

Şi în codru să-ngroapte doina,

DECEBAL

Să nu ştie ce-i trădarea!

( Tot mai aproape se aude bubuitul. Focul este mai îndârjit.).

DURAS

Pentru aceştia ridic paharul acum când arde zarea!

Pentru Ionuţ beau. Pentru inima curată!

(Bea.).

DECEBAL

Baldobal, iată!

La cine rămâne spada ta?

BALDOBAL

Spada mea?

La porţile cetăţii o îngropai.

Jurământ în scris alăturai,

Acela ce o va găsi s-o moştenească.

De ar avea ceva din sângele dac, neamul să-l dezrobească.

În mâinile duşmane te las ţară, a mea iubire!

Dacă odată liberă vei fi, din locul de odinioară,

Lui Zalmoxis voi cere îngăduire,

Să-mi petrec veşnicia în Dacia şi-n a ei sfinţire.

( Bea. ).

DECEBAL

Tânăr încă eşti Hasdrubal şi aid at de necaz,

Totuşi multe fapte ai săvârşit cu braţul viteaz!

HASDRUBAL

Iubite rege mare! Muriom cu speranţa

Că aici va continua viaţa.

Peste sute de ani, chiar mii

Dacia de-apururi va fi.

( bea. Se aude larmă de bătăi în poarta domnească.).

I-iul FRUNTAŞ DE OASTE

Şi eu!

II-lea FRUNTAŞ DE OASTE

Şi ei!

DECEBAL

Beţi fiecare. Să nu vă fie greu.

( Din nou se aud bătăi şi mai puternice în poartă.).

OLACUL

Mărite! Şi eu!

DECEBAL

Duras, Baldobal, Hasdrubal, aşa repede se poate murii!?

OLACUL

Împotriva morţii dacul nu ştie cârtii!

Moartea chin nu are,

Când duce la dezmierdare.

46

E o altă viaţă dincolo fericită,

De dureri ferită.

( Bătăi tot mai puternice se aud. Zgomot, larmă, strigăte.).

Ionuţ te las în grija tatălui tău,

Să nu cunoşti în viaţă ce este rău.

( Bea. Se aude spărgându-se poarta domnească. Tropot şi paşi, iureş pe

scări, se aud năvălind înăuntru.).

DECEBAL

( Aşezându-se pe scaunul domnesc. ).

Trozneşte stejarul, se clatină pleşuvul munte.

Dragă spadă! Ai cunoscut bătăli crunte,

Atâţia duşmani a străpuns al tău fier.

Nevrelnic, prin tine, pe tronu-mi să pier!

( Îşi împlântă saba în piept. Cu ultima sforţare o scoate şi o aşează lângă

el. În poziţia iniţială pare viu pe scaunul domnesc. Liciniu şi Ionuţ

îngenunche. Aşa îi găseşte Traian.).

Scena 8.

( Intră oşteni romani, căpetenii în frunte cu împăratul Traian. ).

TRAIAN

( Privind la întreaga scenă. Licinius văzându-l se ridică. Ţinând copilul de

mână se înclină. ).

Ooo! Acum de-abia înţeleg cât de mare

În ţara asta este dragostea de neam şi de hotare!

Luaţi aminte oşteni! Ce înseamnă iubirea de ţară şi dor!

Viteaz este acest popor!

Tu nu eşti învins! Ci Roma este înfrântă!

Acolo e orgie, beţie! Romanii putregaiul îl cântă.

Licinius ce faci ? Ce zici ?

LICINIUS

Mărite imperator, rămân aici.

Să-mi cresc copilul pe acest pământ de rai.

TRAIAN

Rămâi Licinius! Să înveţi pe daci al nostru grai

Voi aduce ceea ce e mai bun, mai sănătos,

Mai viteaz, din imperiu în acest teritoriu sălbatic şi frumos.

Un altoi mai bun să fac

Pe rămăşiţele regatului dac.

Aşa va răsări un popor nou, puternic foarte

Ce va moşteni onoarea, dragostea de ţară până la moarte.

Acesta este copilul tău? Aşa se pare!

LICINIUS

El este! Iubite impedrator mare!

TRAIAN

(Apropiindu-se de Decebal care pare viu, îi ia sabia şi o întinde lui Ionuţ.).

Păstrează sabia tatălui tău mare

Şi să creşti mândru sub soare,

47

Să aperi cu ea poporul, onoarea şi ţara!

( Îi întinde sabia. Ionuţ o sprijină de el.).

Pentru tine de-acum începe primăvara!

( Ionuţ priveşte la sabie şi la floarea ofilită din mână pe care o are de la

Decebal.Privind îşi adduce aminte de cuvintele bunicului, Decebal.).

DECEBAL

( Glasul lui Decebal se aude venind de departe, predominând întreaga

asistenţă. Glasum vine din memoria şi conştiinţa lui Ionuţ.).

“ Eşti ca floarea aceasta, nevinovată făptură,

Nu ştii ce-i trădarea, nu ştii ce-i ură,

Poate, în vreme, floare din floare,

Urmaşii, urmaşilor tăi, se vor bucura de un alt soare,

În cântec să rămână să fie ştiut

Că Epopeea Română de aici a început. “

( O melodie adecvată în crescendo.)

-CORTINA-__

Autor: Al. Florin ȚENE

Mulți istorici ai religiilor, până și Mircea Eliade, s-au întrebat dacă este cineva acolo Sus. Răspunsurile au fost diferite. Majoritatea concluzionând că religia vine din mintea omului, adică tocmai din Celula lui Dumnezeu, pe care îndrăznesc s-o numesc așa. „Dumnezeu îşi exprimă dorinţele prin prejudecăţi”. Spunea Mircea Eliade. Dar prejudecățiile le fac oamenii. Și atunci? Nu ne rămâne, decât, să tragem concluzia că, de-a lungul mileniilor, creierul uman s-a dezvoltat în asemenea măsură încât am căpătat conștiința de sine. Însă, e necesar să dăm înapoi alte milenii până la „ciorba primordială” a oceanelor. Atunci, în această “ciorbă “, a luat naștere prima celulă vie care s-a transmis din generație în generație a omului, pe care o purtăm fiecare, ce prin procese chimice, s-a transformat în conștiința de sine.

            Omul primitiv, sărac în cunoaștere, a început să își spună întrebări. Există cineva care l-a creat și a construit universul? Acest prezumtiv “necunoscut”, acest „ceva” l-au denumit Dumnezeu. Omul și-a mai pus întrebarea, după ce ne săvârșim, arzând ca o lumânare, asta să fie totul sau mai urmează și altceva? Și acel “altceva” cum este, cum va fi?

            Tot ce ne înconjoară, în vastul univers a fost creat de o putere de dincolo de noi, pe care unii o numesc Dumnezeu și care continuă să fie interesată de creația sa. Datorită acestui necunoscut a luat naștere religia.

            Ceea ce descoperim din ritualurile funerare timpurii  în mintea omului de atunci exista credința că cel mort se întoarce  în lumea de dincolo, cea a spiritelor, lumea paralelă cu a noastră, nevăzută, reversul lumii în care trăim pe pământ. Era perioada când scrisul nu se inventase. Era perioada în urmă cu mii de ani înaintea erei noastre, un termen ce încerc să-l explic. Calendarul pe care îl folosim acum, este calendarul global, el a fost folosit și conceput de creștinism  în secolul al VI-lea după Hristos, demonstrând cât de mare a fost influența religiei în istoria omenirii… Biserica Catolică a fost una din cele mai mari puteri de pe pământ, încât a pus bazele calendarului pe care lumea încă îl folosește. Nașterea lui Hristos a marcat Anul Unu. Pot să specific, privind unele practici religioase ce datează de circa 130.000 de ani înainte de era creștină și sunt legate de felul în care strămoșii noștri își îngropau morții, că ei erau convinși că moartea nu este decât trecrea într-o lume fericită.

            A existat de-a lungul mileniilor, un grup important în istoria religiilor, care au ghicit  existența unei lumi de dincolo sau, mai precis, destinația sufletelor plecate. Cei care au făcut parte din acest grup au povestit că au vizitat lumea de dincolo sau că au fost vizitați de spiritele celor plecați. Aceștia au răspândit mesajul primit. Ei au atras mulți adepți, care credeau în cuvântul lor și au început să trăiască potrivit perceptelor propovăduite de aceștia. ASTFEL A LUAT, ÎNCET, ÎNCET, MARELE SPECTACOL AL SLUJBELOR RELIGIOASE: Prin acești profeți sau înțelepți s-au născut noi și noi religii. Aceste povești ale profeților, la început a fost trasmisă pe cale orală, dar, cu trecerea anilor povestea este așternută pe hârtie. Apoi devine, cum o numim astăzi, Sfânta Scriptură sau scrierea sacră, pe care azi o numim BIBLIA: Cartea Sfântă! Aceasta a devenit cel mai puternic simbol religios. A fost scrisă de oameni ce îi putem urmări pe parcursul istoriei. Cartea a devenit o imensă punte ce unește clipa cu veșnicia. Cu eternitatea. Mircea Eliade spune despre această perioadă: „Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creație gratuită și absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existența noastră n-ar mai avea nici o semnificație și nici o valoare. Am fi definitiv pierduți”

            Istoria religiei este, practic, istoria vieții acestor profeți și învățători și a  ideilor pe care ei le-au inițiat, dar și a scripturilor ( din latina târzie scriptura , din latină, act sau produs al scrisului, din scriptus ) care au fost scrise despre ei. Printre primii profeți a fost Moise, fondatorul religiei iudaice.

            Însă, niciun profet nu a vorbit despre Celula lui Dumnezeu. Să fi fost prea mult pentru înțelegerea lor?

         Autor: Al.Florin ȚENE

În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din țările europene era impusă ideologia marxist‑leninistă, în celelalte țări democratice, literatura, în general cultura și arta, cunoștea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul și dramaturgul francez Marcel Ayme își publică lucrările de dramaturgie și proză în care cultivă umorul suculent, cum ar fi: „Clerambard” (1950), „Capul celorlalți” (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie și publică „Poezie neîntreruptă” (1953), folosind un limbaj poetic simplu și familiar, vizând un raport de reciprocitate între obiect și cuvânt. Englezul William Empson în 1951 și în 1961 „Structura cuvintelor complexe” și volumul de poezii „Dumnezeul lui Milton”, poetul, prozatorul și dramaturgul german (RFG) Hermann Kasack publica „Orașul de dincolo de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 „Viață dezvăluită” (Memorii).

De observat că în timp ce în țările democratice autorii își publicau din timpul vieții memoriile sau jurnalele, la noi nici‑un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieții, de teamă că vor intra în malaxorul securității.

Toate revistele din București și din țară, România Literară, Săptămâna, Flacăra, Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănățean. Tribuna, Orizont etc., aflându‑se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar și prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile și proza, de către redactori (trimise pe adresa redacției de corespondenți), în spiritul realismului‑socialist, iar când au fost la conducerea partidului și țării familia Ceaușescu, erau modificate, datate și dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii și scriitorii din redacții contribuiau și prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărțile majorității scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri s‑au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberațiile acestor scârța‑scârța pe…

N. Manolescu și Alex Ștefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor acești mastodonți cu picioare vopsite cu cerneală roșie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniștilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Müller, Andrei Codrescu, George Astaloș, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ștefan Baciu Vintilă Corbu cu celebrul său roman Sclavii pământului, și mulți alții. Totuși îi înțeleg pe cei doi istorici și critici literari, gândindu‑mă la proverbul românesc „te asociezi cu cine te asemui”, recte Păunescu și alți aplaudaci comuniști, chiar dacă și‑au pus masca democratului. Promovând în astfel de „Istorii” autori care au scris în spiritual realismului socialist riscăm să educăm tinerele generații tot în spiritual acestei doctrine comuniste‑criminale.

Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri și TV se aflau în mâna acestor scriitori‑activiști de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament și o mentalitate deformată față de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 29 de ani de la revoluția din 1989, nu progresează în implementarea democrației în drumul ei de integrare europeană.

În acest sens ACUZ pe toți scriitorii care au lucrat în redacțiile ziarelor, revistelor literare și editurile comuniste de genocid moral și cultural la adresa poporului român.

Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compozițiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr‑un stil pe jumătate întors spre clasicism cu elemente ale prezentului.

                                                                        *

Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de acești „corifei„ și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i‑am menționat aici, și de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei literaturii române contemporane (I‑VI, 1926‑1929), puțin mai știu. Așa că dragi A mici vă avertizez cu cele spuse de Immanuel Kant: „Nu‑mi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur”. Fiindcă sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr. Arsenie Papacioc: „Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierți”.

Vă întreb „corifei”, veniți din regimul trecut, dacă ați slujit cu credință sistemul comunist‑criminal, acum de ce nu vă implicați cu aceeași ardoare la salvarea democrației din țara noastră pe care o invocați cu multă demagogie în situațiile festiviste organizate de USR și de unele partide?

                                                                        *

În condițiile actuale când integrarea europeană și tendința de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de promovare a valorilor naționale. Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam. Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin moștenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci și existența unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăși faptul că oamenii‑toți oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alții‑au decis în repetate rânduri să renunțe la o anumită caracteristică a propriei culturi și să o înlocuiască cu ceva aparținând unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alții funcționa mai bine; cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele romane‑ele sunt superioare celor romane.

Am dat acest exemplu, pentru a înțelege mai bine rolul intelectualului român în a promova idei, opere, descoperiri științifice, mai bune, mai superioare decât ale intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menține vie ființa națională.

Un rol important în acest sens îl are școala. Tineretul trebuie educat în spirit mesianic. De expansiune și promovare a culturii și științei românești, numai așa vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele și de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea III‑eminesciană; Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp și spațiu. Vom pierde și ce avem.

Mă întrebați, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulțimea de credincioși, călăuziți de sentimente religioase, criteriu care șterge granițele pregătirii intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înțelepciunea lui Iisus. O parte din acești intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucrează și pun cu trudă „cărămidă”, peste „cărămidă”, construind edificiul culturii noastre, și… din când, în când se mai „înțeapă” unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea cultural‑științifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulțumire îl face pe creator să descopere floarea rugini, cum spuneam într‑o poezie în tinerețe, care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul căruia țâșnește OPERA, sau IDEEA GENIALĂ.

Intelectualii din țara noastră, creatorii de frumos și de cultură, e necesar să înțeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradițiilor, a culturii noastre. De‑a lungul anilor culturile renunță la ceea ce nu mai funcționează la fel de bine ca ceva împrumutat de la o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a fost adus din altă parte, internetul din America. Ceea ce vor adepții conservatorismului, pe care‑i numim naționaliști, pare să fie cu totul altceva. Ei doresc să păstreze culturile în stare pură, asemenea fluturilor dintr‑un insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu tradițiile și culturile țărilor vecine. Se influențează una pe alta, cum s‑a întâmplat cu baladele noastre (Vezi Meșterul Manole, cu influență din sudul Dunării), cu cântecele bănățene care au melosul sârbesc etc. Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi și ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în viețile lor. Așa a fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din Mănăstiri, când s‑a tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, sau în Ţara Românească, la 1508‑1512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărți, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr și Neagoe Basarab.

Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, s‑au îmbogățit prin ajutor reciproc în cadrul marilor civilizații ale zonei noastre.

Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se plătește cuvântul frumos cizelat și câtă durere întunecată ascunde suprafața lui strălucitoare.

Tinerilor le‑aș recomanda să se ghideze după apoftema lui Titu Maiorescu: Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun‑prin partea sa cea rea. La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la care dorește să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum. Este un proverb românesc: Ursul merge, câini latră. Să se teamă de insultele învăluite în elogii. Mai trebuie să cunoască faptul că știința ne‑o dă contactul cu lucrurile, înțelepciunea ne‑o dă detașarea față de acestea. În anul Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei care au colaborat cu regimul comunist ateu și criminal este…

Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor au promovat realismul socialist și au susținut propaganda comunistă‑criminală să facă un pas înapoi. Nicolae Steinhardt spunea: „Răul poate să‑l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari și firile călite”. În concluzie: cei care au făcut rău neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de „nimeni în drum” cum spunea țăranul celor care‑și pierdeau vremea în birt.                                                          

                                                                        *

            Sistemele totalitare ale secolului al XX-lea au suprapus imaginii suveranului cu ascendenţă divină, expresie a unui sistem centrat pe religie, imaginea „omului nou“, întruchipată de conducătorul unei noi societăţi pseudoegalitariste. Este vorba despre o translare de paradigmă către „iluzia că masele conduc de fapt“1. Cultura emanată de noua organizare reprezintă discursul oficial al acesteia şi operează cu un set de simboluri acreditate, ce trebuie preluate şi reproduse de mediile de diseminare a informaţiei. Limbajul folosit va fi întotdeauna unul facil, garantînd inteligibilitatea mesajului la toate nivelurile. În acest context, în artă, devine simptomatică opţiunea sovieticilor pentru realism în detrimentul avangardei, în compania căreia a debutat. Impactul realismului socialist, ce se adresează emoţionalului, este net superior ecoului artei spiritualizate şi elitiste a avangardei. Trebuie menţionat faptul că realismul socialist a rămas, la nivel oficial, unica doctrină estetică permisă în toate ţările din spatele Cortinei de fier, pînă la căderea comunismului, din 1990. Termenul va fi reinterpretat permanent, din ce în ce mai permisiv la nivel estetic, în funcţie de nevoile politice de moment.

            Lenin a înţeles, de la început, importanţa capitală a propagandei pentru impunerea şi menţinerea la putere a partidului şi a ideologiei sale. Identificînd duşmanii noii ordini şi, implicit, ai partidului (burghezia, chiaburii, imperialismul occidental, conspiraţia mondială etc.), Lenin menţine voit starea conflictuală în societate, pentru a justifica raţiunea însăşi a doctrinei: revoluţia permanentă. Sub pretextul „construirii socialismului“ se face tabula rasa în toate domeniile (cultural, ştiinţific etc.), spre a elimina orice urmă a mentalităţii burgheze „retrograde“, a capitalismului „pervers“.
            În fapt, era destul de clar că „pentru făurirea socialismului este nevoie de un anumit nivel de cultură“ (V.I. Lenin)2, care lipsea cu de­săvîrşire în Rusia profundă. Momentul şi contextul erau ideale pentru inseminarea teritoriului devastat de lupta de clasă şi antagonismele de tot felul; proiectul avea sorţi de izbîndă, întrucît exista acum puterea de a concepe şi introduce prin toate mediile, de la mass-media pînă la învăţămînt, arte etc., imaginea unei lumi socialiste virtuale. Universul irealităţii îşi va întinde spectrul asupra întregii societăţi sovietice şi, după cel de-Al Doilea Război Mondial, prin simetrie şi asupra celorlalte popoare asociate „lagărului socialist“, ajungînd să înlocuiască realitatea redusă la tăcere, inertă. Propaganda va reuşi această mutaţie unică în istorie, prin care realul este suprimat şi înlocuit cu ideea despre o realitate ideală, cea socialistă; materialismul ştiinţific eşuează într-un proiect, departe chiar de concretul pe care se sprijină. În absenţa substanţei, tot ceea ce rămîne este ideologia, care umple toate formele definibile ale realului cu un fals conţinut.

            Crearea unui limbaj unitar şi unic prin monopolul partidului, indiferent de mediul de transmitere a informaţiei, va contribui decisiv la înlăturarea oricărui tip de background sociocultural, rezultatul fiind o populaţie de indivizi hibrizi, care reacţionează şi gîndesc similar la un stimul dat, oricare ar fi nivelul de cultură din care provin. De fapt, mai corect ar fi să ne referim la acest tip de comunicare ca la un discurs, schimbul pe care dialogul îl presupune fiind ab initio exclus.
Pe această bază, poate fi înţeleasă implozia fulgerătoare a comunismului în Europa de Est, după 1989, la baza edificiului său stînd, de fapt, cuvîntul şi imaginea:
„Căci atunci cînd oamenii întorc spatele minciunii, minciuna încetează pur şi simplu să mai existe. Aidoma unei maladii contagioase, ea nu poate exista decît cu concursul oamenilor“ (Aleksandr Soljeniţîn)3.
            Ca orice alt regim totalitar, cel comunist a operat, imediat după instalarea la putere, o sistematică şi agresivă campanie de anulare a trecutului, intenţia fiind aceea de a distruge sau altera corpul dur, nucleul imaginarului colectiv: „se definește ca o de neocolit reprezentare facultatea de simbolizare din care toate temerile, toate speranțele și roadele lor culturale izbucnesc continuu…“4. În breşa astfel creată vor insera, prin intermediul propagandei, care inundă spaţiul public sub toate formele ei, un nou trecut, o nouă istorie, a cărei aură mitică va îngloba „eroii“ momentului, înălţîndu-i către un spaţiu al sacrului. Întocmai după modelul autocratic de drept divin, reprezentanţi ai ordinii divine pe pămînt, aceşti „stăpîni“ ai momentului astfel legitimaţi vor privi către poporul aflat acum la picioarele lor, reclamînd metanoia în spiritul noii mistici politice.

            Această plasare a discursului oficial în spaţiul eterat al unei adevărate metafizici comuniste „reprezintă […] acea nevoie de a exalta poporul, de a-l menţine concentrat asupra scopurilor ce i-au fost impuse, şi în cele din urmă de a-i impune o stare de tensiune şi de servitudine“5. Tot ce se inventează acum în materie de imaginar sociopolitic – un Panteon de eroi, fie ei ai trecutului, reevaluaţi în spiritul vizionarismului socialist sau ai prezentului, călăuzitori sau făuritori ai noii lumi, o suită de sărbători, evenimente publice grandioase impregnate de simbolistica puterii – va forja în chip agresiv, prin amploarea şi forţa mesajului transmis, naşterea unei noi conştiinţe, cea a omului nou, un individ gata oricînd să răspundă chemării partidului. În acest proces, rolul artei este unul important, ca mijloc tradiţional de a pune în mişcare masele, indiferent de pregătirea sau nivelul social al indivizilor ce le compun, prin extraordinara sa forţă de captare a atenţiei şi de sugestie, dublată de capacitatea de a ilustra în imagini programul ideologic dictat de la centru. Cunoscînd bine faptul că indivizii, departe de a-şi coordona viaţa şi acţiunile exclusiv pe baze raţionale, preferă mai degrabă o orientare către structurile afectului, familiare majorităţii acestora, ca parte a celui dintîi şi cel mai comun nivel de cunoaştere – cel senzorial –, „îndrumătorii politici“ vor abuza de utilizarea imaginii. Formu­lele vizuale ale acesteia vor fi controlate şi condiţionate în mod drastic şi metodic, pentru a corespunde cerinţelor şi, deci, intereselor partidului. Imaginea devine „un instrument de tetanizare, de condiţionare, de oprimare, într-un cuvînt, un înlocuitor al violenţei“6.
            Termenul „realism socialist“ devine oficial, cu ocazia primului Congres al Uniunii Scriito­rilor Sovietici, ce a avut loc la Moscova, în 1934. Promovarea sa este atribuită lui Andrei Jdanov, secretar al Partidului Comunist. Chiar dacă iniţial se referea doar la literatură, formula a fost ulterior aplicată tuturor artelor. Încă de la început, lucrurile nu au fost foarte clare în ceea ce priveşte forma şi conţinutul acestei metode. Nu putem vorbi de o estetică realist-socialistă, din moment ce sistemul însuşi nega orice altă formă de clasificare anterioară a genului, ca fiind o expresie a altor sisteme filozofice anterioare şi inferioare doctrinei comuniste7 şi materialismului dialectic, adevărata filozofie. Aşadar, legătura cu trecutul fiind întreruptă, şi exigenţele, categoriile, regulile puteau fi regîndite, recreate.

            „În primul rînd, înseamnă să cunoşti viaţa în aşa fel încît să fii capabil să o redai veridic în opere de artă, nu să o descrii în mod formal, ca o simplă «realitate obiectivă», ci s-o redai în progresul ei revoluţionar.“8
În ceea ce priveşte artele plastice, ideea fusese formulată anterior, într-o formă apropiată – realism eroic –, în „Declaraţia inaugurală a Asociaţiei Artiştilor din Rusia Revoluţionară“, publicată în 1922. Aici apăreau elemente care se vor transforma, mai tîrziu, în dogma realismului socialist în artele plastice din spaţiul de influenţă sovietică. Se trasa de-acum direcţia tematică a „stilului realismului eroic“, care trebuia să zugrăvească „viaţa Armatei Roşii, a muncitorilor, a ţăranilor, a revoluţionarilor şi a fruntaşilor în muncă“9.
            Dincolo de conţinutul ideologic, se face referire şi la forma de expresie prin formula „adevărata imagine a evenimentelor, nu născociri abstracte“10, sau prin necesitatea introducerii unui nou „stil“ în acord cu cerinţele societăţii celei mai avansate, cea comunistă: „un nou stil este esenţial, un stil puternic, inteligibil, proaspăt, care pune ordine în raţiune şi sentiment, acel stil care, în scurtul nostru manifest, este numit realism eroic“11. De asemenea, se stabileşte acum, şi va rămîne literă de lege, sursa de inspiraţie în ceea ce priveşte formula plastică potrivită, făcîndu-se referire la cîţiva pictori ruşi realişti de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cunoscuţi sub numele de „rătăcitorii“ (Peredvijniki) – Ilia Repin, Vasily Surikov, Vasili Perov. Operele lor monumentale, ce reprezintă subiecte istorice, portrete, aspecte sociale, într-o manieră foto-realistă impresionantă, vor fi modele pentru toţi pictorii din arealul sovietic.

            În esenţă, dincolo de orice critică a realismului socialist şi de faptul că nu poate fi considerat un stil sau un curent artistic, din moment ce nu i se pot defini o platformă pe teritoriul plastic, un fond de idei coagulate filozofic şi o formă în acord cu acestea, probabil cel mai aproape de adevăr este următoarea afirmaţie: „Spiritul poporului (narodnost) a fost, în esenţă, principiul fundamental al realismului socialist. Legătura sa estetică cu conştiinţa de partid constituie adevăratul nucleu estetic, caracteristica principală, sensul estetic al realismului socialist.“12 Cultura maselor nu putea fi o estetică, ea era doar un simplu mijloc de propagandă ce folosea un vizual facil, de tip kitsch.
În România, diseminarea realismului socialist s-a făcut, ca şi în celelalte ţări comuniste, prin intermediul textelor de specialitate traduse şi publicate în tiraje impresionante, al expoziţiilor de artă sovietică itinerate în toate oraşele mari, al schimburilor de experienţă, al reproducerilor după maeştrii sovietici sosite în ţară pentru prelucrarea deopotrivă a publicului şi a artiştilor în spiritul noii doctrine13. Ca particularitate, România era singura ţară din fostul bloc sovietic care deţinea o colecţie impresionantă de reproduceri14, după opere canonice ale realismului socialist sovietic, de care făcea uz, cînd un anume eveniment o cerea. Acest lucru este, într-o oarecare măsură, relevant pentru servilismul exagerat şi dorinţa de afirmare a liderilor locali. Ele erau uneori introduse, spre comparaţie şi perfecţionare, în expoziţiile naţionale importante. Trebuie menţionat că aceste cópii15, realizate tot de pictori ruşi, erau cumpărate de Statul român la preţuri deloc neglijabile.
Cu timpul, alături de vocile sovietice avizate, vor apărea şi critici autohtoni, ce par să fi deprins cu brio acelaşi limbaj de lemn prolix. Ei vor critica, vor face recomandări, vor trasa direcţii de urmat, evident, sub atenta supraveghere a aparatului de propagandă, ba chiar la îndemnul său. Potopul de epitete şi de construcţii verbale bombastice care umplu paginile publicaţiilor dedicate genului erau menite să îndrume şi să îndrepte artiştii pe calea realismului socialist. Tematica „recomandată“, în dorinţa de a surprinde specificul şi transformările momentului, va fi „munca în uzine, fabrici şi mine, aspecte ce reflectă prefacerile adînci care se petrec în viaţa ţăranilor muncitori, a tineretului, aspecte ale luptei pentru pace în ţara noastră şi de peste hotare, scene de gen“16, portrete reprezentîndu-i pe „muncitorul fruntaş, ţăranul colectivist, intelectualul legat de popor“17. Devine din ce în ce mai clar faptul că nici oamenii propagandei, nici critica de artă şi, cu atît mai puţin, artiştii nu au înţeles vreodată în ce consta, realmente, metoda realismului socialist. De altfel, această situaţie ambiguă va fi folosită din plin de oamenii sistemului spre a orchestra diverse campanii de demascări şi epurări, inventînd şi aruncînd în joc argumente dintre cele mai fanteziste şi contradictorii, modificîndu-şi discursul după conjuncturi.

            După decembrie 1989, au apărut o serie de studii şi cercetări despre realismul socialist ale unor critici şi istorici literari ca: Ana Selejan, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Alex. Ștefănescu, Sanda Cordoș, Vasile Spiridon, M. Nițescu, Alex Goldiș, Andrei Terian, Nicolae Mecu ș.a. Aceștia au scos în evidență un teren necunoscut până atunci al literaturii române scrise în perioada realismului socialist. Cea care s-a oprit cu multă altenţie şi obiectivitate asupra scrierilor din această etapă a literaturii române a fost Ana Selejan. Astfel, în volumele Literatura în totalitarism (I-VI, 1999-2010), Adevăr și mistificare în jurnale și memorii apărute după 1989 (2011) şi Glasul PATRIEI. Un „cimitir al elefanților” în comunism (2012) scrise de Ana Selejan, precum şi în comentariile lui Eugen Negrici (în Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitație și propagandă,1995 şi în Literatura română sub comunism 1948-1964, 2010), printre autorii tineri, pătimaşi ai temelor realist-socialiste, care au debutat după 1948, am descoperit şi scriitori interbelici care şi-au adus contribuţia la o literatură bazată pe principiile ideologiei comuniste. Supuse unei analize critice pertinente, operelor literare realist-socialiste ale acestora trebuie să li se stabilească adevărata valoare în peisajul literaturii române. De altfel, profilul literar al scriitorilor interbelici care s-au compromis şi au colaborat cu regimul totalitar trebuie actualizat şi cu activitatea din perioada realismului socialist. În dicţionarele şi istoriile de literatură română, se pune accent pe activitatea acestora din interbelic, eventual pe cea care urmează după totalitarism, amintind vag de creaţiile realist-socialiste. Iată de ce m-am oprit asupra acestei teme: necesitatea de a face cunoscută contribuţia scriitorilor interbelici la promovarea temelor realist-socialiste, prin toate genurile literare: liric, epic şi dramatic. Bineînţeles, nu poate fi uitat rolul hotărâtor al criticilor şi comentatorilor literari realist-socialişti în direcţionarea literaturii în raport cu directivele partidului comunist. Ceea ce doresc să demonstrez este faptul că poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici literari interbelici au cedat sau au îmbrăţişat fără prea mari insistenţe temele realist-socialiste. Mii de pagini au fost scrise cu scopul de a călăuzi masele în construirea vieţii noi. 4 M-am străduit să pun în evidenţă acele aspecte ale literaturii din perioada 1948-1966, care o încadrează în tiparul realismului socialist. Pentru exemplificare, am folosit ediţiile princeps, iar atunci când nu a fost posibil, am apelat la ediţii mai recente. Tema lucrării a fost abordată, mai întâi, din punct de vedere teoretic, apoi am supus analizei literatura realistsocialistă. Metodele de cercetare pe care s-a bazat demersul meu ulterior au fost: investigaţia, analiza, studiul de caz şi comparaţia. Ca principală strategie pot să menţionez sistematizarea informaţiilor, structurarea lor pe baza unui plan logic. Studiul de faţă poate fi privit şi ca o provocare adresată lectorului contemporan, care nu cunoaşte sau ştie prea puţin despre activitatea interbelicilor din perioada realismului socialist. Cu siguranţă că lucrarea de faţă poate fi completată cu alte exemple de colaboraţionism. Teza mea a fost structurată în cinci părţi, fiecare având capitole care detaliază subiectul. Prima parte, intitulată Realismul socialist. Privire generală, are trei capitole: Cap. I. Delimitări teoretice recente; Cap. II. Adeziuni ale scriitorilor interbelici la metoda metodelor; Cap. III. Stadiul actual al cercetării realismului socialist. În primul capitol am prezentat mai multe abordări teoretice ale definiţiei realismului socialist. Am apelat la studiile următorilor critici literari: Ana Selejan, M. Niţescu, Eugen Negrici, Sanda Cordoş, Vasile Spiridon, Alex. Ştefănescu, Dumitru Micu, Nicolae Manolescu şi Ion Simuţ. În urma analizei informaţiilor despre realismul socialist oferite de aceştia, am ajuns la concluzia că singura definiţie clară, formulată de un cercetător român al acestui curent literar, este cea dată de Ana Selejan. Astfel, cercetătoarea afirmă că realismul socialist este, pe de-o parte, o doctrină de ideologizare a literaturii, iar pe de altă parte, primul curent literar de stat din istoria creaţiei, care avea drept scop transmiterea ideologiei partidului comunist. În anul 1934, la Congresul Unional al scriitorilor sovietici, realismul socialist a fost decretat ca fiind singura direcţie şi opţiune de creaţie într-un stat socialist. El este o metodă de creaţie şi a fost numit şi metoda metodelor. Alţi istorici şi critici literari au privit realismul socialist într-un mod pamfletar (Eugen Negrici), asemuindu-l cu un exerciţiu zilnic de pietate ce constă în mătănii şi rostirea formulelor de proslăvire, ca pe o tehnologie de import (Alex. Ştefănescu) sau ca pe o orientare literar-ideologică, ce avea drept scop prezentarea realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară (Dumitru Micu). Pentru cel de-al doilea capitol, am consultat reviste precum: Contemporanul, Viața româneasca, Gazeta literară, Scânteia, România literară, din care am reţinut zece articole ale interbelicilor (ale lui Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, Maria Banuş, Ion Călugăru, Mihai 5 Beniuc, Cezar Petrescu, Lucia Demetrius, Radu Boureanu, Otilia Cazimir şi Demostene Botez), care demonstrează faptul că după 1948 ei practicau o activitate literară propagandistică. Prin adeziunea la metoda metodelor, scriitorii se angajau să producă o literatură nouă, pentru mase, care trebuia să contribuie la culturalizarea lor. Noua orientare literară s-a impus şi prin opiniile scriitorilor interbelici care susţineau în articolele lor direcţiile tematice, rolul creatorului şi al creaţiei în construirea socialismului, simpatia pentru Uniunea Sovietică şi reprezentanţii acesteia, dezaprobarea literaturii burgheze. Prin ultimul capitol (Stadiul actual al cercetării realismului socialist) am urmărit să prezint măsura în care criticii şi istoricii literari s-au oprit cu obiectivitate asupra realismului socialist după 1989, identificând temele şi motivele creaţiei literare din perioada dominată de ideologia partidului comunist. M-am oprit asupra următorilor cercetători literari care şi-au adus aportul la cunoaşterea fenomenului literar realist-socialist din literatura română: Ana Selejan, Eugen Negrici, M. Niţescu, Sanda Cordoş, Vasile Spiridon, Alex. Ştefănescu, Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu. Din expunerea făcută, se observă că Ana Selejan are cea mai importantă contribuţie la elucidarea realismului socialist, prin numărul mare de volume publicate în urma unei activităţi de cercetare minuţioasă, folosind toate sursele posibile de identificare a exemplelor relevante pentru aspectele teoretice susţinute: Tradarea intelectualilor (1992, ediția a II-a, 2005), Reeducare și prigoană (1993, ediția a II-a, 2005), Literatura în totalitarism 1949-1951. Întemeietori și capodopere (vol. 1, 1994, ediția a II-a, 2007), Literatura în totalitarism 1952-1953. Bătălii pe frontul literar (vol. 2, 1995, ediția a II-a, 2008), Literatura în totalitarism 1954. Anul „gloriosului deceniu” (vol. 3, 1996, ediția a IIa, 2009), Literatura în totalitarism 1955-1956. Clasicizarea realismului socialist (vol. 4, 1998, ediția a II-a, 2010), Literatura în totalitarism 1957-1958 (vol. 5, 1999), Literatura în totalitarism 1959-1960 (vol. 6, 2000), Adevăr și mistificare în jurnale și memorii apărute după 1989 (2011), Glasul PATRIEI. Un „cimitir al elefanților” în comunism (2012). În partea a doua a tezei, pe care am numit-o Contribuția poeților interbelici la dezvoltarea realismului socialist, m-am oprit asupra poeziei realist-socialiste scrisă de interbelici. Pentru început am prezentat un inventar al poeţilor interbelici şi al numărului aproximativ de volume pe care le-au publicat în perioada 1948-1966, concretizări poetice ale învăţăturii marxist-leniniste şi, pe plan artistic, ale metodei realismului socialist. Am constatat că lirica realismului socialist este în plină ascensiune, fapt demonstrat şi de cele peste 170 de volume apărute în perioada amintită, aparţinând unui număr de 33 de poeţi interbelici români cu contribuţii la realismul socialist. 6 Ca mărturie a recunoaşterii publice a contribuţiei acestora la dezvoltarea poeziei realistsocialiste stau premiile şi distincţiile acordate unor interbelici ca: Mihai Beniuc, T. Arghezi, Cicerone Theodorescu, Mihu Dragomir, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu, Demostene Botez și Radu Boureanu. Pentru că literatura realist-socialistă a fost o literatură la comandă, temele și motivele literare sunt cele impuse. În vederea stabilirii temelor și motivelor literare existente în literatura realist-socialistă, am consultat cărțile Anei Selejan: Literatura română contemporană. Sinteze (2003) și cele 6 volume Literatura în totalitarism (1949-1960), publicate între anii 1993-2000, în prima ediție și 2007-2010, ediția a II-a. Astfel, ca direcții tematice au fost menționate doar două: actualitatea și istoria progresistă, iar ca motive literare întâlnite frecvent în poeziile realist-socialiste am menţionat: partidul, planul, ogorul, canalul, furnalul, omul nou, chiaburul, imperialismul, 1 mai, 23 august, Marea Revoluție, pacea, lupta în ilegalitate, colectivizarea, personalități comuniste ca: Stalin, Lenin etc. În urma analizei textelor literare, am observat că lupta clasei muncitoare împotriva burgheziei și a dușmanilor țării ocupă un loc fruntaș în poezia actualității. Nu sunt neglijate nici pacea, rolul călăuzitor al partidului sau zugrăvirea omului nou. Prezentarea trecutului marcat de nedreptățile îndurate de țărani și muncitori avea drept scop sublinierea saltului calitativ oferit de revoluția socialistă, cea care a dat startul vieții noi. Poeţii interbelici au scris versuri dedicate închisorilor şi lagărelor, Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, grevei ceferiştilor de la Griviţa şi zilei de 23 august. Ei au denunţat războiul imperialist şi crimele fascismului. În ultimul capitol al părţii a doua, numit Profiluri poetice, am prezentat 15 medalioane ale unor poeţi interbelici care şi-au adus contribuţia la lirica realist-socialistă: A. Toma, Mihai Beniuc, T. Arghezi, Radu Boureanu, Maria Banuș, Dumitru Corbea, Demostene Botez, Eugen Jebeleanu, Geo Dumitrescu, Mihu Dragomir, Cicerone Theodorescu, Gellu Naum, Dimitrie Stelaru, Cristian Sârbu, Tudor Măinescu. Ordonarea acestora am realizat-o în funcţie de aportul pe care l-au adus prin numărul considerabil de apariţii editoriale. Pentru realizarea profilurilor, am apelat la cărţi de critică literară, la istorii şi monografii, dar şi la articole publicate în presă, pe care le-am menţionat în Note. În partea a III-a a lucrării, Prozatori interbelici în exercițiul epic realist-socialist, am tratat proza realist-socialistă scrisă în perioada 1948-1966. În acest interval, benefic pentru proza realist-socialistă, o mulțime de prozatori, indiferent de vârstă, situați pe diverse trepte ale consacrării sau maturității epice, au intrat pe piața cărții cu cel puțin un volum. Peisajul editorial al prozei realist-socialiste din această perioadă este foarte bogat și variat, concurându-l 7 pe cel al poeziei. Nu toate aparițiile editoriale sunt scrise după deviza maiakovskiană, astfel încât numai o parte dintre acestea sunt exponențiale pentru proza realist-socialistă. Ponderea editorială a generației interbelice este comparabilă cu cea a generației tinere. Inventariind prozatorii interbelici, am stabilit un număr de 45 de scriitori au avut peste 167 de apariții editoriale. În afară de operele literare apărute în premieră, am remarcat și reeditări de romane sau nuvele. Editurile de bază pentru proza din perioada menționată sunt: Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, Editura Tineretului, Editura literară militară, iar revistele în care sunt publicate prozele realist-socialiste sunt: Viața românească, Contemporanul, Steaua. Pentru încurajarea prozei realist-socialiste, în perioada 1948-1966 au fost acordate numeroase premii și distincții mai multor scriitori. Acestea au fost popularizate prin intermediul presei, în frunte cu revistele culturale Scânteia și România liberă. Dintre prozatorii interbelici se disting: Mihail Sadoveanu, urmat de Camil Petrescu, Zaharia Stancu, Ion Călugăru, Geo Bogza, I. Ludo şi Ion Pas. Perioada realismului socialist se definește printr-o ideologie partinică autoritară, care modifică esențial universul prozei românești. Pentru a respecta ideologia comunistă, scriitorii sunt obligați să reflecte în scrierile lor tezele marxist-leniniste, formarea omului nou, respectând modelul dictaturii staliniste. În urma cenzurii, lupta de clasă este transformată în conflict literar, se promovează numai clasa muncitoare aflată într-un fals progres. De asemenea, se incriminează burghezia și chiaburii. Ca şi la poezie, în principal, se disting două direcţii tematice conform cărora există o proză a actualităţii socialiste şi o proză istorică. Proza actualității socialiste este concentrată în jurul a două mari teme: în primul rând scriitorii au prezentat procesul de colectivizare a agriculturii, înfățișând lupta țăranilor români în vederea transformării socialiste a satului; în al doilea rând, aceștia descriu industrializarea, prin aducerea în prim plan a problemelor muncitorilor din fabrici și uzine, a luptei acestora împotriva elementelor reacționare reprezentate de burghezia decadentă. Dintre prozatorii care au servit interesele partidului prin opere care respectau aceste teme am remarcat pe Mihail Sadoveanu (Mitrea Cocor), Ion Călugăru (Oţel şi pâine), Lucia Demetrius (Primăvara pe Târnave), Geo Bogza (Sfârşitul lui Iacob Onisia). Proza realist-socialistă abordează și tema trecutului de luptă al poporului român cu accent pe clasa muncitoare și ilegaliști (Desculţ de Zaharia Stancu, Oameni sub patrafir, Întâmplări din pragul veacului, Sub pajura împărăţiei de Tiberiu Vornic, Zilele vieţii tale, Lanţuri de 8 Ion Pas, Domnul general guvernează, Stare de asediu, Regele Palaelibus, Salvatorul, Ultimul batalion de I. Ludo, Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu ş.a.). Subiectele prozei istorice și modul tratării lor reflectă foarte clar schimbările care au avut loc în sistemul de opțiuni al propagandei de partid, aproape o jumătate de secol. Trecutul a fost și va fi considerat întotdeauna pretextul bătăliilor ideologice, iar regimurile comuniste au mizat constant pe ministerul adevărului care trebuia să inventeze continuu trecutul. În paralel sunt abordate şi alte spaţii literare ca: şantierul şi hidrocentrala, mediul social, experienţa şi transformările individuale (Lumina primăverii de Ion Călugăru, Ion Sântu de Ion Marin Sadoveanu ş.a.). Respectând structura părţii a II-a, în ultimul capitol al părţii a III-a am realizat zece medalioane literare ale prozatorilor interbelici reprezentativi pentru literatura realist-socialistă, după cum urmeză: Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, G. Călinescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ion Călugăru, Ion Pas, Geo Bogza, Cella Serghi, I. Ludo. Proza realist-socialistă este privită ca fiind ancorată în realitate, deoarece majoritatea scriitorilor provine din rândul oamenilor muncii. Criticii literari ai vremii au considerat că ei au creat o literatură care oglindea profundele transformări prin care a trecut țara noastră în drumul ei spre socialism, o literatură care se putea numi un factor activ al acestor transformări. În partea a IV-a, Dramaturgi, am arătat că au existat şi dramaturgi interbelici, de renume chiar, care au scris în spiritul realismului socialist, contribuind la dezvoltarea literaturii progresiste. Spre deosebire de domeniul poeziei și cel al prozei, în perioada 1948-1966, în domeniul dramaturgiei au existat puțini scriitori interbelici ale căror scrieri au fost publicate. Am identificat un număr de 11 scriitori au publicat doar 69 de piese.             Cum orice serviciu adus noii orientări era răsplătit, au fost premiate şi operele dramatice a 6 scriitori interbelici, care se înscriau pe linia realismului socialist. Începând cu sfârşitul deceniului al cincilea al secolului trecut, dramaturgia este acea verigă a literaturii care a răspuns tuturor problemelor cu care s-a confruntat societatea românească din acea perioadă. În funcţie de realitatea reflectată, se disting mai multe teme şi motive, nu diferite de cele ale poeziei şi ale prozei. Ca direcţii tematice principale pot fi menționate tot actualitatea socialistă reprezentată de procesul de colectivizare și transformările revoluționare din industrie, care se regăsesc în scrieri precum: Cumpăna, Vadul nou, Oameni de azi și Vlaicu și feciorii lui de Lucia Demetrius, Iarbă rea și Recolta de aur de Aurel Baranga, Ziua cea mare de Maria Banuș ș.a. și istoria. Teatrul istoric din perioada 1948-1966 are drept protagonişti personalităţile istoriei ale căror aspiraţii sunt în concordanţă cu cele ale poporului. În acest sens, pot fi menţionate piesele: Bălcescu de Camil Petrescu, Haiducii de 9 Victor Eftimiu, Povestea unirii de Tudor Șoimaru, Rapsodia țiganilor și Cuza Vodă de Mircea Ștefănescu ș.a. Atât dramaturgii care reprezentau generația anilor ʼ50-ʼ60, cât și cei ai generației anterioare afișează în operele lor un ton optimist, prezentând oameni angajați în procesul construcției și perfecționării socialiste.         

            Concluzionez cu aforismul lui Robert Charles Darwin, pe care Îl parafrazez: „Nu supraviețuiesc scriitorii cei mai talentați cu capodoperele lor, nici cei mai inteligenți, ci cei mai ușor adaptabili. „ Dovadă că sunt, încă, promovați și astăzi „mastodonții” umflați cu “pompa” propagandei comuniste.

 Al.Florin ȚENE

Bibliografie

Perpessicius, Pe marginea unei antologii (II). În: Viața românească, nr. 9, septembrie 1955 Perpessicius, G. Baronzi și poezia politică. În: Viața românească, nr. 3, martie 1957 Perpessicius, Libertate lui Glezos!. În: Contemporanul, nr. 28(666), 17 iulie 1959 Perpessicius, M. H. Maxy, 200 de muzee. În: Contemporanul, nr. 33(671), 21 august 1959 Petrescu, Cezar, Scriitorii tineri și cei cu tâmplele cărunte. Pe marginea celei de a doua consfătuiri a tinerilor scriitori sovietici. În: Contemporanul, nr. 262(41), octombrie 1951 Petroveanu, Mihail, „Desculț”, de Zaharia Stancu. În: Flacăra, nr. 5(57), februarie 1949 Popescu, Magda, Nicoară Potcoavă. În: Gazeta literară, nr. 44(677), octombrie 1965 Popescu, Radu, Ion Pas: „Trecut întunecat”. În: Contemporanul, nr. 36(570), 1957 Pricop, Constantin, Un profesionist al criticii. În: România literară, Anul XXIV, nr. 43, 24 octombrie 1991 Simuț, Ion, Proletcultism sau realism socialist?. În: România literară, nr. 30, august 2008 Simuț, Ion, Măștile jocului călinescian. În: România literară, nr. 19, mai – iunie 1992 Stanca, Radu, Note despre teatrul lui Al. Kirițescu. În: Tribuna, Anul II, nr 27/74, Cluj, iulie 1958 Stancu, Zaharia, Arta burgheză, arta unei societăți în descompunere. În: Contemporanul, nr. 150, august 1949 Ștefănescu, Alex.. Mihai Beniuc. În: România literară, Anul XXV, nr. 37, 1992 Ștefănescu, Alex., G. Călinescu. În: România literară, nr. 40, decembrie 1992 Ștefănescu, Alex., Camil Petrescu. În: România literară, nr. 15, aprilie 1994 Ștefănescu, Alex., Cezar Petrescu. În: România literară, nr. 5, feb. 2003 Ștefănescu, Alex., Zaharia Stancu. În: România literară, nr. 31, august 1993 Ștefănescu, Alex., Zaharia Stancu. În: România literară, nr. 40, oct. 2002 Ştefănescu, Alex., G. Călinescu. Istoria literaturii române de la origini până în prezent. În: România literară, Anul XXXVI, 19-25 februarie 2003, nr. 7 Ștefănescu, Alex., Geo Bogza. În: România literară, nr. 28, 1994 Ulici, Laurențiu, Tudor Măinescu: „Versuri clare”. În: Contemporanul, nr. 51(1001), 17 dec. 1965 Vasiliu, Mihai, Alex. Kirițescu: „Ruxanda și Timotei” – poem dramatic. În: Gazeta literară, Anul IV, nr. 52, dec. 1957 Vianu, Tudor, Cuvânt despre pace. În: Gazeta literară, nr. 26(224), iunie 1958 Vianu, Tudor, „Mărturii…” despre M. Sadoveanu. În: Tribuna, nr. 43(195), octombrie 1960 Vianu, Tudor, Vizita poetului. În: Luceafărul, nr. 9(44), 1960 19 Zalis, Henri, Un mare scriitor în penumbră – Cezar Petrescu. În: Universul cărţii, nr. 7, iulie 1991 Zalis, Henri, Un mare scriitor în penumbră. În: Universul cărţii, nr. 6, iunie 1991 Zamfir, Mihai, Ultimul Camil Petrescu. În: România literară, nr. 9, martie 1984 Zamfir, Mihai, Camil Petrescu post-belic. În: România literară, nr. 12, aprilie 1993 Zamfir, Mihai, Demolator și constructor. În: România literară, nr. 15, aprilie 1994