Al. Florin ȚENE: Umbra ca produs al luminii în lumea înveșnicitelor clipe din poezia Persidei Rugu

Zilele trecute am primit de la poeta Persida Rugu volumul “Umbra fluturelui de abanos “, apărut la Editura “Avalon “, Cluj Napoca, 2020, cu următoarea dedicație: “ Onor Familiei Titina, Al.Florin și Ionuț Țene, omagiile autoarei, ss Persida Rugu“, având o copertă sugestivă, simbolizând cele două părți ale unei perechi de fluturi, din mitologia unirii contrastelor, semnată de Conf.univ.dr.Adrian Rauca, membru U.A.P. Iar pe ultima copertă se află un text de Mircea Muthu ce analizează succint, în retrospectiva “țesăturii” volumelor anterioare în care fixează prezenta carte.

Poeta Persida Rugu, cuprinsă în generația 1990 de către criticul Adrian Țion, într-o recentă carte, membră a Uniunii Scriitorilor, (mă gândeam să nu mai scriu această evidență, deoarece opera unui scriitor, nu face parte dintr-o organizație, și cum zicea mai demult Gabriel Liigeanu, “dintr-o gașcă”, practic opera face parte din literatura română), este la a 14 carte, incluzând și câteva reeditări, fiind caracterizată de mine, cu mulți ani în urmă, “poetă a sentimentelor profunde, trăite și văzute prin “lentila concavă” a metaforei cu tendință filosofică”.

Cartea, apărută în condiții grafice, estetice și tipografice de excepție, pe măsura conținutului ei, este structurată în trei cicluri, intitulate: “Pentru o schiță a orei “, “ Lângă același pod “și “Umbra fluturelui de abanos “, constiindu-se în adevărate artizanaturi lirice, cu esențe de baroc, turnate în metale nobile, arse în cuptorul sufletului pentru a devenii fine porțelanuri străvezii, în coagulare cu lemnul de esență tare, abanosul, simbol al trăiniciei.

Așa cum obișnuiesc, analiza, întotdeauna, o încep de la simbolistica titlului pentru a înțelege intențiile autorului, a descoperii capătul firului roșu. La acest volum capătul firului este și începutul, este un cerc perfect care se închide într-un “ostrov de râu lunar “(Spații cu menhire ) și se dechide “printre arborii somnului “(Seară de august ). După cum observați cercul este perfect, eul poetei levitează într-un spațiu mioritic dar, cu aparat livresc și intelectualist, ca într-un perpetuum mobile.

Și acum, să explicăm titlul. Umbra este o proiecție bidimensională a obiectului opac, iar fluturele, ca și toate Lepidopterele, sunt de remarcat pentru ciclul lor de viață neobișnuit, cu un stadiu larvar de omidă, un stadiu inactiv de pupă și o metamorfoză spectaculoasă într-o formă familiară de adult cu aripi colorate. Deoarece cele mai multe specii zboară ziua, atrag de regulă atenția. Poeta, tocmai, asta dorește, să ne atragă atenția asupra culorii acestuia, fiindcă este de abanos. Abanosul este un lemn greu, tare, de culoare neagră. Abanosul de cea mai bună calitate este foarte greu, aproape negru și obținut doar din duramen. Se pune în antiteză, încă din titlul, fragilitatea fluturelui, culorile lui frumoae, dar efemere, în contrast cu durabilitatea lemnului negru al abanosului.Nu întâmplător poeta deschide volumul cu mottoul Lilianei Wouters din Bruxelles: „Sunt vie, iubesc, Deschid abisul, în el tot eu cobor firesc, Și, când îmi pare că-n veci mă pierd, mă sting, Răstoarnă-se și piscul i-l ating. „ Fiindcă Persida Rugu își traduce intențile eului în lirică, o formă de coexistență literară și de elocvență estetică, un canal de contact cultural continuu, un stimulent estetic al unei energii creatoare infatigabile.

Tematica și ideile celor trei cicluri de poeme, anunțate mai sus, se înterferează prin continuitate, precum telescopul, fiind poezii filosofice, exaltând eul prototipistic, statornic în nesfârșita întocmire și desfacere a lumilor: “Viață! e plină lumea de taine de-azur/lumină în peștera vântoaselor/piatra de pe mormânt se ridică sub/ marea stelară/ Învierea de acum e pâinea noastră/ cea spre ființă“( Cântec pentru viață).Persida Rugu verifică în metafore comportarea eului, umplând urmele regulate de vers cu gânduri canonite de ritmul interior. Poezia e un soi de melodie interioară, de o puritate abstractă precum oglindirea feței în apa limpede a lui Narcis: “Te caut și ești în mine/ lumină dăruită într-o dimineață de vară/ dublură a umbrei mele/ fără de umbra/ te caut/oglindă răsfrântă în apele cuvântului/ ești în sângele meu/ te caut/ flămândă de ființa ta/niciodată așteptată îndeajuns. “(Te caut ).

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Umbra ca produs al luminii în lumea înveșnicitelor clipe din poezia Persidei Rugu” →

Al. Florin ȚENE: Sub nucul cu umbră deasă

Sub nucul cu umbră deasă

Sub umbra nucului am scris prima poezie,

Câtecul guguştucului încă nu era poluat,

Dar am găsit în ea lumină multă

Încât m-am pus şi eu pe luminat!

Turnam înţelepciune în cuvântul scris

Cu fruntea asudată în spaţiul ancestral,

Şi nu mă simţeam nicicum învins

Chiar dacă lumea-mi dăruise un hârb de cal…

Am cutreierat de-atunci deşerturi înşelătoare,

Cu profeţi de fiere, minciună şi venin,

M-am mai întors la nuc dar în soare

Lumina era prea multă, dar puţin-

Prilej sub nuc un vers să mai scriu

Şi aşchii de umbră în lumină să păstrez

În rima poeziei scrisă-ntr-un târziu

Pentru o lume-n care să mă aşez.

…şi iar un dor de-a hălădui prin lume

Mă cuprinde chiar dacă e plină de venin

Şi-un cântec de guguştuc fără nume

Mă urmăreşte pe urme de senin.

Un nou ciclu dor de umbra nucului bătrân

Mă cuprinde să mă-ntorc acasă

Dar frunzele lui uscate mă-îngân

Din rana ferestreului în tulpină rămasă.

Azi e ziua amintirilor în poemul scris,

Iar opera poetului a rămas în crucificarea lui,

În ea mă regăsesc ca om ne-nvins

Recuperându-mi rana din urmele de cui…

––––––––––––-

Al.Florin ŢENE

Al. Florin ȚENE: Sub cerul adânc din Pere-Lachaise

Sub cerul adânc din Pere-Lachaise

Din depărtata colină a șaptea

În somnul în care încă mai visez

Îmi vin uneori chemări din noaptea

cimitirului Pere-Lachaise

Visătoare ca metafora din vers

Martha Bibescu sub luceafăr o așez,

Din iarbă printr-un cuvânt ne șters

Trimite carte din cimitirul Pere-Lachaise

Contesa de Noailles o Ană a lui Manole

în baladă zidită-cuvânt într-un crez-

precum a fost printre glagole

așa mai este și-n Pere-Lachaise.

Un sunet divin aud din viitor

somnambul în veac îl urmez,,

Enescu îmi înmugurește pe note un dor

Din cimitirul Pere-Lachaise.

E sinfonia tăcerii peste morminte

o ascultă cei de sub cer, ca să vezi!

poeții scot degetul afară și spun cuvinte

prin semene în cimitirul Pere- Lachaise.

Contesa De Foy pe scena lumii

E Popescu Elvira pe care o așez

În istoria scrisă în paginile humii

Din cimitirul Pere-Lachaise.

Amicul lui Maniu Penescu Nicolae

în apus mă face să-l invidiez

când pentru o gură de aer iese sub ploaie

în cimitirul Pere-Lachaise.

Paul Goma la congresul celor duși

a fost ales dizident pentru un crez,

însă, a dat de dracu la noi fugind de ruși

se ostoiește-n în veșnicia din Pere-Lachaise.

Și-a cioplit statuie în lemn de-acasă

George Apostu cu care dialoghez

la Paris cu umbra lui la masă

din cimitirul Pere-Lachaise.

“Ferestre zidite “ roman scris în viitor,

E târziul de azi pe care-l așez

În neuitarea lui Alexandru Vona răpus de dor

În cimitirul Pere-Lachaise.

Un popor de nume rămas doină pe-o cărare

mai scot pe-afară fruntea și dialoghez

despre întoarcerea acasă și dor de evadare

din cimitirul Pere-Lachaise.

Din Montparnasse puțin gelos

Brâncuși îi invită la o băutură din orez

însă sinfonia marelui colos

îi reține în Pere-Lachaise.

–––––––––––

Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară (1)

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii și al jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară,“familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare.de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară sau jurnalistică? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa tanda.

Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o george Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “

Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se vaită de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti.În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).

Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv al Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrifice zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia–Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ).În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români…pe Şincai( îl lăsaţi )a muri cerşetor(…) O, Români! Din streini ce veniră la voi,toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)

Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal supreme, precum dacilor:”…şi eu să–ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion ghica, 8 iunie 1849,Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “.(Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “( Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă,p.278). Continue reading „Al. Florin ȚENE: Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară (1)” →

Al. Florin ȚENE: Poetul Teodor Barbu surprins într-un “Exercițiu bonom“

Zilele trecut am primit din Drăgășani, orașul meu natal, un volum de poezii de la poetul și istoricul literar Teodor Barbu, intitulat “Exercițiu bonom “, apărut la editura Kitcom, Verguleasa, 2020, cu dedicația : “Familiei Țene, Florin și Titina, în amintirea unui trecut comun, de la ss Teodor Barbu, Drăgășani, , nov.`20. “

Despre Teodor Barbu ar fi multe de spus și de scris, istoria contemporană a ultimilor 50 de ani și mai bine, a orașului de la poalele Dealului Viilor, nu se poate despărții de personalitatea acestuia.El este autorul cărților: “Retorica balansoarului “, 2012, “ Ace pentru cojoace“, 2012 “, “Drăgășani între legendă și adevăr “,2014. “Contribuții de istorie culturală la Monografia Municipiului Drăgășani, 2004 “, fiind prezent în diferite dicționare locale și în Istoria Epigramei Vâlcene, amândouă edițiile.

Pentru a înțelege ideile pe care dorește să le trasmită poetul, încă de la titlu, să vedem ce spune DEX-ul: exercițiu înseamnă acțiune fizică sau intelectuală, făcută sistematic și repetat, în scopul dobândirii sau perfecționării unor deprinderi sau abilități. Și acum bonom: om blând, îngăduitor și credul, cu gusturi și purtări simple.Tocmai aceste sensuri le descoperim în poeziile din acest volum.Poetul fiind un om bland și îngăduitor, care se ascude în spatele unor ironii fine, cu teama de a nu supăra pe cineva.

Cartea se deschide cu două scurte prefețe semnate: de prof. Elena Popescu, intitulată “ Demersul liric ca espresie a maturității artistice“și prof.Emil Istocescu, intitulată “Poezia lui Teodor Barbu “.( Amintesc că Emil Istocescu este un cunoscut istoric literar ale cărui cercetări concretizate în studii și cărți despre Gib I.Mihăescu sunt apreciate de critici și istorici literari de notorietate).

Cele 91 de poezii cuprinse în acest volum ne descoperă, în primul rând, un poet dotat cu simțul muzicalității, având la îndemână talentul ritmului, al rimei și al stilului poeziei clasice.În materie de lirică, volumul, pare a fi o întinsă gravură de substanță romantică, frisonată uneori, de o ironie fină: “Timpul e-nainte, înapoi sunt vremuri/ Nici să te prea bucuri, nici să tremuri.(…)Tot plimbăm printre noi siropul,/Apropo: când mai vine potopul? “(Cadența ).Poetul, om rafinat și cult, zugrăvește litografii. uneori cu tușe accentuate, din viața cotidiană, precum un citadin în mijlocul oamenilor, el caută în sine un profund eu categorical, atât de cuprinzător încât să exprime prin subiectiv tot ce are orașul din sud mai ireductibil.În sonetele sale duse până la perfecțiunea versului strecoară un zâmbet abstract, jucăuși, dar nu lipsit de o nostalgie a trecerii timpului.Unele metafore sunt surpinzătoare, amintindu-ne de expresioniști: “Dar și-o lumenă peste case/ Cu-un soare foarte adecvat/ La care să se-nchine munții…“(Sonetul verii ).

Tonul ceremonios și o anumită înclinație către riualic, ca și ținuta oraculară a acestei poezii pornesc într-adevăr din “Dicton de noapte “ deși cu o mai pronunțată voință de ermetism ce amintește de experiența lirică de mari rezonanțe profunde și muzicale- o muzicalitate a sufletului tulburat ce își biruiește neliniștile de Emil a lui Emil Botta.Poeziile lui Teodor Barbu au o anumită fluență epică depășind semnificația imediată și așezându-se în măsuri tainice, ascultând de o lege valorică, între arhaic și modernism, pe care eu o fixez în curentul globmodern, teoretizat de Continue reading „Al. Florin ȚENE: Poetul Teodor Barbu surprins într-un “Exercițiu bonom“” →

Al. Florin ȚENE: Vibrația ecourilor a unor “Iubiri pierdute“ în poezia lui Dorel Neamțu

Nu de mult am primit de la poetul Dorel Neamțu din Petroșani volumul de poezii “Iubiri pierdute “, apărut la Editura Casa de Editură Exclusiv, 2020, Petroșani, cu o scurtă prefață, esențializată de profesoara Pătrașcu Carmen, iar pe a doua copertă descoperim un impresionant expozeu semnat de scriitorul Ioan Velica, intitulat “Gânduri despre un…Om. “

Cartea am primit-o cu dedicația: “ Domnule Președinte, Vă dăruiesc, cu drag, aceste volume de poezii, unul special pentru dumneavoastră, în numele Ligii Scriitorilor din România, pe care, cu profesionalism o conduceți în mod spiritual.Sunt Dorel Neamțu, Petroșani, care alături de dl.Ioan Ovidiu Muntean, am primit botezul acestei serioase instituții, la începutul anului trecut. Avem o colaborare excelentă cu domnul președinte al Ligii Scriitorilor filiala județului Hunedoara, Ioan Velica. Cu prețuire și admirație, ss Dorel Neamțu, 6 X.2020“

Volumul se deschide cu un catren impresionant dedicat lui Alin, îngerul care a zburat la cer pentru a supraveghea de Sus părinții săi Călina și Doreal: “Era un vis misterios/Și bland din cale-afară/ Căci era de tot frumos/ De-a trebuit să piară. “

Cuprinzând 54 de poeme, în această carte cu un titlu simptomatic am descoperit un poet autentic cu simțul muzicalității ritmului, a rimei și al esteticului: “(… ) Dar în pacea nopții mele/ Când iar ochii-mi i-am închis/Te-am văzut cum printre stele/ Rătăceai cu al meu vis.“(Fruntea ta ).Poetul este un imagist, cu o respirație a versului amplă împletind fenomenele cu clipa trăirii. Iubirea de casa natală, de părinți este zugrăvită în culorile cuvintelor cu recunoștiință:”Mă opresc în fața casei, ca pe-un vârf de munte sfânt/ Mi se pare o icoană, ce-i pictată de un vânt/ Dar icoana e pictată de un zbor de rândunele/ Și de îngeri, și-al meu tată și de sânul mamei mele. “(Pictorii mei sfinți ).Iar vibrația eului dă sens ideilor ce conturează un dor primordial

Dorel Neamțu este un însemnat poet al naturii, poeziile sale, în materie de lirică par a fi o întinsă gravură de substanță rurală. Om rafinat și cult, dotat de Dumnezeu cu talent, el cântă în sine un profund eu categorical, atât de cuprinzător încât exprimă prin subiectiv tot ceea ce are etnicul ireductibil. Poetul cântă, cu o uimitoare pătrundere, Soarele, cântecul de copil, ochii, evenimente din viață, înserarea, întregul univers în care trăiește. Natura lui, pe care o cântă și o percepe, este vie, germinativă și vitală, uneori frisonată de un romantism cu nuanțe triste: “Am s-o caut, în vânt și-n ploaie, printre flori și printre spini/ Ca să bată-n miez de noapte, două inimi de străini!“ (Două inimi de străini ).Poet al iubirii femei, jumătatea mitologică a bărbatului, pentru motivații romantice, însă nu pentru sensuri picturale, ci mai cu seamă din rațiuni de ordin mitologic, așează poezia aceasta în altă ereditate: “Dar mi-a dat să te sărut/ Ca pe-un inel peste trecut/ Ca doi copii ne-am logodit/ Și toată viața ne-am iubit.“ (S-au dus și ochii tăi ). Poetul iubește stările generice ale omului, al femeii, inclusiv ale lumii, el privește relația cu sexul opus într-un imens ordo amoris, care poate rupe conturul și face să tremure liniile poemului ca o suprafață de apă. Focul iubirii nu este stins de albastru apei, el persistă în poem ca o rugăciune: “ Tu m-ai aprins, am să te sting/ Dar tu m-ai stins, ai să te-aprinzi/Dorința ta? Vreau să te rog/ Ce să mă rogi? Să nu mă stingi!“( Să nu mă stingi.) Continue reading „Al. Florin ȚENE: Vibrația ecourilor a unor “Iubiri pierdute“ în poezia lui Dorel Neamțu” →

Al. Florin ȚENE: Progresul în artă și în arta jurnalistică

Probleme discuției progresului în artă și jurnalism a început din perioada Renașterii.De câmd a apărut în Veneţia secolului al XVI-lea primul ziar European.. Aici au fost cu adevărat părinţii ziarelor. Aceste gazete scrise de mână se numeau avvisi sau gazettes.

Guvernul de la Veneţia a scos în anul 1556 „Notizie scritte”. Acesta cuprindea informaţii pe subiecte militare, politice şi economice. Aceasta s-a întâmplat în Europa, dar în China a aparut primul ziar din lume. Încă din secolul al II-lea şi al III-lea d.Hr., în China, circulau foi cu ştiri în rândul oficialilor, iar între anii 713 şi 734, „Buletinul Curţii” era scris pe mătase. Informaţiile erau citite tuturor oamenilor.

În România primul ziar a fost „Curierului românesc“ a apărut la Bucureşti în data de 8 aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade Rădulescu, scriitorul care era şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului. Celălalt era Constantin Moroiu, un jurist şcolit în Occident. Primul ziar românesc avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză. De la 1844 s-a trecut treptat la folosirea alfabetului latin pentru editarea publicaţiei.

Analiza privind teoretizarea comparatismului axiologic al progresului în artă și jurnalism a început cu disputa dintre Antici și Moderni declanșată de Perrault în 1687 și continuată sub diverse aspect de toți marii esteticieni, privind problema progresului în artă și jurnalism, căpătând soluții dintre cele mai diverse. De remarcat era că aceștia nu distingeau o mare diferență, ceea ce nu este, spun eu, dintre arta scrisă și arta jurnalistică.

De la Marmier, care sublinia că nu există un criteriu constant privind acest progres, de comparație pentru stabilirea vreunui progres și diferențiere dintre lucrările de beletristică și articolele de ziar, la fel Boileau, care nu aducea complectări în acedt domeniu, iar Diderot marca decadența poeziei și falsul în lucrările jurnalistice, iar Hegel, care prezicea moartea artei prin sufocarea și înghițirea ei de către articolele de presă sau de către conceptul abstract, până la afirmația lui Croce că nu există sensuri pozitive sau negative între arta ca artă și arta jurnalistică, totul echivalându-se în Istorie sau părerea lui Lovinescu, susținător al incomunicabilității estetice a epocilor, toate opiniile pledau-direct sau indirect-împotriva progresului în artă și arta jurnalismului. Obiecțiile celor mai mulți negau progresul în artă indiferent din ce latură venea, artă ca artă, artă ca jurnalism, aveau în vedere o trăsătură reală și cele dintre cele mai însemnate a acestora, unicitatea, faptul că fiecare operă reprezintă un univers constituit, inconsurabil și incomparabil.Marii scriitori, inclusive marii jurnaliști – scria Tudor Vianu- sunt cei incomparabili între ei și nu este cu putință a stabili un progress, o gradație a drumului ce-i desparte. Nu se poate spune că Dante este superior lui Virgiliu și Ariosto lui Dante.

E adevărat, unii critici, gânditori au recunoscut existența unui progress, limitându-l însă la procesul cunoașterii prin jurnalism și artă, spunea Worringer, o parte din aceștia au observant existența unor cuceriri formale fără a le acorda calitatea de indicatori ai unei înaintări, cum a fost Focillon, sau schimbarea principiilor ce stau la baza viziunii artistice, în reportaje, portrete, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Progresul în artă și în arta jurnalistică” →

Al. Florin ȚENE: Lucrări de la Secțiunea de Comunicări istorice de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “din Avrig

Revoluția de la 1989 în viziunea profesorilor și elevilor

În urmă cu ceva timp am primit de la domnul profesor dr. Petre Din , așa cum îi este obiceiul de mulți ani, să-mi trimită cărțile pe care le scrie sau coordonează. Acum mi-a trimis volumul “Revoluția de la 1989 retrospective istorice “ , lucrare editată de dânsul în cadrul catedrei de Istorie și Socio Umane de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “din Avrig.De fiecare dată am scris despre acestea fiindcă autorul, de care facem vorbire, este tipul adevăratului dascăl de provincie care luminează cu știința sa nu numai învățăceii ci și cititorii cărților sale.

Cartea tipărită la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2020, am primit-o cu următoarea dedicație: “Domnului Președinte al Ligii Scriitorilor din România, Alexandru Florin Țene, avem deosebita onoare să vă dăruim acest volum ca o expresie a sentimentelor de aleasă prețuire pe care le nutrim față de implicarea Dumneavoastră în promovarea actului cultural din România și pentru prodigioasa activitate culturală pe care o desfășurați în spațiu public intern și internațional. Cu toată gratitudinea și recunoștință, ss Din Petre, Sibiu, 2XI.2020.“

Volumul se deschide cu prefața semnată de directorul Liceului Teoretic “Gheorghe Lazăr din Avrig profesorul Emilian Marius Novac, care, printre altele, subliniază: “Acum la 30 de ani de la acest istoric an 1989, acest grup de profesori au transmis în volum o frântură din evenimentele cunoscute și trăite, o viziune proprie despre revoluție și un îndemn la lectură, la cunoașterea istoriei contemporane. “ Aceste rânduri din Prefață le regăsim și într-un fragment mai mare pe ultima copertă a cărții.În continuare, editorul volumului, Petre Din, în “Cuvânt înainte”ne atrage atenția asupra faptului “că Sesiunea de Comunicări istorice de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “Avrig, din data de 18 decembrie 2019, este o formă de atașament față de valorile promovate de Revoluția din Decembrie 1989, dar și un factor de coeziune și de aderență atât la identitatea națională, cât și la cea europeană.“

Un interesant studiu publică profesorul Emilian Marius Novac, intitulat “Revoluția de la 1989 în contextual european “, în care contribuția lui Mihai Gorbaciov nu este de neglijat la amplele reforme denumite perestroika, care practic au contribuit la căderea imperiului sovietic. Nu este uitată intensa activitate desfășurată de papa Ioan Paul al II-lea care a susținut mișcarea anticomunistă din Polonia.

“30 de ani de la revoluție “ semnat de prof.ing.Marcel Luca este, practice, un jurnal obiectiv al zilelor revoluției, punând accent pe măcelul, așa zișilor teroriști, și starea de haos instaurată pe întreg teritoriul românesc.

Preotul, lector universitar dr. Emanuel P. Tăvală în lucrarea sa “Să luăm aminte… “dezvoltă un eseu în care, prin comparație, evidențiază similitudinile evenimentelor din 1600 și cele 1918, inclusiv din 1989, care sunt clipe astrale ale românilor și al României.

Despre dimensiunea spiritual-simbolică a evenimentelor din decembrie 1989 scrie cu mult patos preotul Vasile Gafton, înserând reflecții pertinente după aproape un sfert de veac de la acea cotitură în istoria neamului românesc. Lucrarea este structurată în șase diviziuni și o concluzie, dezvoltându-se ca un studiu socio-politic despre nemulțumirea generală a românilor al regimului comunist-criminal.

Cunoscutul publicist și teolog cu care mă întâlnesc în diferite publicații, Stelian Gomboș publică în acest volum o retrospectivă ale celor 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 și un interviu cu regretatul, profesor, istoric și academician Florin Constantiniu despre revoluționarii de atunci și clasa politică, concluzionând: “ Anii 1989-2011 vor fi considerați o perioadă de declin, clasa politică și poporul român împărțind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate.“

Profesoara Marineta Popa dezvoltă fenomenul înlocuirii dictaturii de până în decembrie 1989 cu libertatea și democrația.

Un studiu amplu și interesant este “Revoluția din jurul Catedralei Ortodoxe “ semnat de Mara Alexandra Hulpe, Maria Alexandra Hulpe și prof..Costel Neacșu, cunoscut scriitor din Sărmașu, județul Mureș. Practic acest studiu este o frescă sângeroasă a evenimentelor din Timișoara cu participarea unor preoți, inclusiv o listă cu lozincile strigate de revoluționarii din orașul de pe Bega.

Contribuția sibienilor la Revoluția din 1989 este abordată de Paula-Cristina Muntean, având coordonator pe profesorul Marcel Luca. Sunt amintiți victimile revoluției de pe străzile Sibiului, execuția Ceaușeștilor în ziua de Crăciun și concluzionând cu analiza lumii libere și democratică, după 30 de ani,

Despre anul marii schimbări din spațiul carpato-danubiano-pontic scriu Darius-Dumitru Gavrilă și Denisa Giorgiana Iagăru, în coordonarea profesorului Octavian Marcele Luca, iar Continue reading „Al. Florin ȚENE: Lucrări de la Secțiunea de Comunicări istorice de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “din Avrig” →

Al. Florin ȚENE: Cunoașterea și aplicabilitatea în jurnalism

La nivel teoretic, cunoașterea se continuă în aplicațiile meseriei de ziarist. Această situație este un nou prilej pentru a se amplifica, pentru a genera noi idei, pentru a i se preciza sensurile și limitele.Prin aplicații, scriere, vorbire la microfon, fotografiere, cunoașterea se valorifică și se evaluează prin beneficiarii acestora, (cititori, ascultători, telespectatori etc ).

Exprimând o relație, conceptul de aplicație are punct de plecare, e vorba de domeniu și punctul de sosire, aici fiind vorba de codomeniu care împreună formează câmpul relației. În conceptul restrâns de “aplicație practică”, domeniul relației este alcătuit din idei, iar codomeniul relației este format din acțiuni. În contextual actual, la nivelul tehnologiei folosită de mass media, domeniul și codomeniul sunt formate din idei și acțiuni.În acest context sunt posibile patru forme de relații în câmpul relației de aplicație, vehiculându-se :1-de la teorie la teorie, 2-de la teorie la practică, 3-de la practică la teorie, 4-de la practică la practică.

În prezent, teoriile moderne despre învățarea jurnalismului formează o bază importantă pentru cea de-a patra relație, amintită mai sus, trecerea de la teorie la aplicabilitate vizează dialectica complexă a concretului și abstractului, iar raportul perceptiv-rațional este un aspect al acestei dialectici, al cunoașterii teoretice și al aplicabilității. Percepția și gândirea, alături de alte forme ale conștiinței, cum ar fi imaginația, intuiția etc, mijlocesc permanent și plenar realizarea întregului demers gnoseologic.

Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Lumina sincerității în “Mărturisiri – De la politică la credință “ de Voichița Tulcan Macovei

Am primit cu ceva timp în urmă, încă, trei cărți de la scriitoarea Voichița Tulcan Macovei, profesoară din Arad, un critic literar și analist cu valențe deosebite și de luat în seamă, printre care volumul “De la politică la credință-Mărturisiri “, apărut la Editura Tiparnița, Arad, 2017. dăruit soției mele cu dedicație, poeta Titina Nica Țene.

Despre cărțile acestei autoare am mai scris, fiindcă am descoperit în ele talentul prin care autoarea încearcă să descopere taina de ne pătrunsă a Divinității.

Citind această carte de care facem vorbire, cu multă empatie, m-a impresionat “aurul “ sincerității turnat în cuvinte.Din miile de cronici pe care le-am scris de-alungul vieții mele, în aceste pagini încerc să deslușesc sufletul unei scriitoare hărăzită de Dumnezeu cu talent. Cartea structurată în opt capitole, cu o scurtă mărturisire la început, prin care își justifică inițiativa scrierii acestui volum prin întâlnirea cu un profesor universitar care o “acuza “ că a făcut politică în regimul de tristă amintire. fiind activistă UTC cu o jumătate de noră, complectată cu ore la catedra de limba română la o școală. În acest context, scriitoarea nu trebuie să-și facă procese de conștiință pe motiv că, fiind, instructor UTC trasmitea tineretului sentimentul patriotic, în care se îngloba iubirea de țară, popor, limbă și neam, într-o perioadă cănd “caracatița” URSS-ului pândea după colț în intenție să ne cuprindă în imperiul ei.Cartea continuă cu un “Argument “, pentru scrierea cărții, acesta fiind o mărturisire către Iisus Hristos, prin care, spune autoarea, a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu.Practic, Voichița Tulcan Macovei reușește să-și mărturisească propriei conștiințe faptele, gândurile prin care a trecut o viață de om, dedicată educației, iubirii de om și cultura noastră.A treia secvență a volumului este un text semnat de Teodor Mara, intitulat “Promisiunea sufletului “ în care reușește să despice “firul în patru” schimbării sufletului autoarei și apropierea de Dumnezeu, dar mai ales încercarea acesteia să-L înțeleagă prin studierea Teologiei.

Cunoscând-o personal pe Voichița Tulcan Macovei și discutând atât teologie și mai ales literatură, aduc o complectare celor scrise de domnul Teodor Mara. Sufletul autoarea a fost întotdeauna alături de sufletul omului și atunci când trasmitea sentimental patriotic tinerilor uteciști, sufletul fiind un duh dat de Dumnezeu și exponentul veșniciei de care vorbește religia. În acest context, pot spune, că autoarea și-a păstrat aceași conștiință din totdeauna, doar că acum conștientizează acest fapt, încercând să-și înțeleagă parcursul vieții prin înțelepciunea vârstei.Dacă a greșit, spune autoarea este o deviație de la normele artificiale ale societății trecute, motivul fiind că sufletul ei bun a încercat să-l înțeleagă pe ce-l viclean de alături.

Autoarea toarnă în cuvinte culoarea icoanelor exprimate prin psalmi, concluzionând : “Ca slava mea să-ți cânte ție și să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda! “(Psalmul 29, Biblia sau Sfânta Scriptură ). Acest Psalm este luat de autoare ca profesiune de credință.

Mărturisirile din capitolele “Copilăria “, petrecută în satul Comlăuș, din câmpia Aradului ,“Prima căsnicie “cu amintiri din facultate, “A doua căsătorie “, cu iubirea de oameni și credința în ei “, “Unde este Dumnezeu? “cu înțelegerea unor simboluri creștin-ortodoxă “, “Credinciosul creștin în mijlocul acestei lumi”, despre prietenia cu scriitoarea Floarea Cândea “ și “Epilog“, sunt capitole dintr-o filocalie, în înțelesul “iubirea de frumusețea divină“ (traducere din limba greacă). în “Epilog” mărturisește bucuria apropierii de salonul Gutrmberg și importanța vieții veșnice cu Continue reading „Al. Florin ȚENE: Lumina sincerității în “Mărturisiri – De la politică la credință “ de Voichița Tulcan Macovei” →