Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj

Cel mai recent roman al Doamnei Veronica Balaj, „Amiază nevindecată”, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80 ), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic): „- Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „… noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „… convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea –i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.

Și totuși, narcoza, deliciul acestei meta-existențe nu-s fără cusur, cum nu-s nici pentru totdeauna. Conștiința caducității lor minează, subtil, clipele de fericire („clipa” este, de altfel, termen dominant). La răstimpuri, mai timid, sau mai agresiv, fie ambianța (marea, cerul, noaptea), fie abisul sinelui, fie mesajele dinspre țărm (prietena Anca suferă în urrma pierderii iubitului său Alex) tulbură seninătatea (și uitarea) dorite și cultivate de Teodosia, dorite și cultivate de toți cei din preajma ei. Mario își întâlnește tatăl biologic, care îl părăsise cândva și pe care îl detestă, un vechi militar („comandorul”) are un atac de cord, Teodosia descoperă că Vio, iubitul ei de demult, care îi stârnește rememorări disforice, pare a fi prezent și el pe vas, într-un fel existență fantasmatică, generată de mare și de amintire: „O fi cumva Vio?!! Adică omul pe care l-am iubit? Sau… pe care nu știu să-l uit?! Doamne, delirez!… Fantoma apărută în plină zi îmi cuprinde umerii, mă îmbrățișează. Și dacă-i real ceea ce se întâmplă și dacă-i o pierdere a memoriei și am aiurat, în ambele cazuri voi ajunge cu siguranță pacienta celor de la Urgențe. Desigur, îl voi întâlni acolo pe amicul nostru, comandorul pacient și-i voi ține de urât. Imposibil să scap teafără din acest năucitor moment” (p. 304 – 305).

Treptat și inexorabil, de sub aparențele clare, monosemantice, se insinuează negura polisemantică a abisului lăuntric, îngemănat cu abisul mării: „Marea mi l-a adus în memorie pe Vio. Marea, în loc să dizolve trecutele momente care m-au marcat, văd că le scoate la suprafață. O fi ceva în adâncurile noastre” (p. 289). Exact marea, „ironica mare” (p. 13), care, la îmbarcare o întâmpinase cu totul altfel pe protagonistă: „Marea seamănă cu o floare imensă, răsărită la fereastra mea” (p. 26). Ca urmare a șocului reîntâlnirii cu Vio, Teodosia decide să pună capăt voiajului și să se întoarcă în păienjenișul de bucurii și îndurerări al propriei biografii lipsite de frenezia amnezică a mării: „Mâine va trebui să găsesc un motiv plauzibil și să renunț la croazieră” (p. 309).

Acest eșec final ne determină să revedem povestea. Chiar a avut loc, la propriu, voiajul acesta de plăcere (în însăși economia și ontologia estetică a relatării)? Poate da, poate nu. Există anume semne (și semnale) că voiajul ar putea fi doar o evadare în reverie, în vis. Or, pentru reușita romanului, importantă este tocmai o asemenea ambiguitate, importante sunt fertilitatea și generozitatea semantică. Iată: numele eroinei este Teodosia Andreescu (gr.Teodosios – „oferit lui Dumnezeu”; Anér – Andrós – Andréas – „bărbat, puternic, curajos, cutezător, războinic”); vaporul se cheamă Fantasia. Și, poate mai presus de orice, cartea se deschide cu strigătul Nu plecaaa!, strigăt ce se repetă nu peste multe pagini: „Strigătul acela, nu plecaaa, o luase razna prin calendare și se tot învârtea și se oprea doar unde-i noapte pe-o stea în cruce și iarăși străfulgera în mine ca la facerea lumii” (p. 7, p. 18). Este vorba, în acest enunț, de „misterele plecării în veșnicii” (p. 21, passim). Gândul unei asemenea plecări, rânduită tuturor, gând exprimat, mai direct sau mai voalat, pe toată întinderea textului, este un puternic element de autopropulsare al relatării. Numele „cutezătoarei” Teodosia, cea care călătorește, dorind parcă să uite acest strigăt, numele vasului care mijlocește călătoria și cicatricea acelui strigăt, nevindecată, nici acum, în amiaza vieții (căci Anca, prietena cu un destin cvasi-identic, rămasă la țărm, o reactivează, continuu, prin epistole), întemeiază (și justifică) lectura alegorică a romanului: evadare mentală, imaginară, fantasmatică, din suferință. Ca într-un vis.

Un vis, vai! mult prea trecător, din care te vei trezi și vei reintegra Samsara. De ce? Fiindcă ai supraestimat realitatea suferinței. Fiindcă – eroare fatală – așezi materia înaintea spiritului. Fiindcă alegi sclavia timpului și nu libertatea eternității: „Era ușor de priceput și greu de suportat că eu nu semănam cu ființa visată de Vio, deși-mi spunea uneori: fată din vis, ce mai crezi despre noi, cei din viitor? Cum vom fi? – La fel de iubit vei fi… chiar dacă timpul ne va juca pe degetele sale din vânt, îl asiguram eu” (p. 281).

Lectura alegorică ne revelează una dintre temele majore ale cărții – impasibilitatea și necruțarea trecerii: „Toate s-ar fi putut petrece dacă timpul nu ar fi așa de parșiv, plin de măiestrie în ștergerea urmelor foste realitate” (p. 31); „Lângă mine, un domn și soața lui… par să uite de anii care au zburat, preferând să fie deasupra angoaselor trecerii… Pasagerii, se vede clar, n-au chef să ia clipa în serios. Acum poate să vină, poate să treacă neobservată de mintea unde stă cuibărită frica determinată de apăsătoarea sa efemeritate” (p. 39).

La acest nivel de profunzime, domină, așadar, cronofobia: „Timpul devine un semn de întrebare” (p. 304).

Or, această alarmă lăuntrică reanimă lectura. În plus, eul însuși, spre a-și prelungi drumul în propria viață (dacă se decide a o continua), va trebui să caute și să găsească resurse, fie în afara sa, fie în sine. Conștiința, rațiunea, umanismul său antropocentric îi furnizează, s-ar părea, două căi de salvare (mai mult sau mai puțin inutile).

Una dintre ele este călătoria, așa cum s-a văzut. Ea ajută la o evadare din timp, generează în psihicul călătorului o înșelătoare abolire a timpului prin exacerbarea despendenței de spațiu: „Marea ne dă prilejul să ne minunăm cum de trăim simultan în două moduri. Ne deplasăm în spațiu fără să pășim. Sau mergem, dar nu atingând viteza motoarelor la impactul cu apa. O dublă înaintare. Odată cu vasul Fantasia și, în același moment, ne mișcăm pașii peste podeaua plușată. Poate că și cei care trec pe lângă mine sunt fascinați…” (p. 63). În cele din urmă, însă, acest miraj, ce părea salvator, acest univers trunchiat (spațiu fără timp) se dizolvă (ca orice miraj) în lichidul rece al intuiției, al lucidității. Și eul se regăsește în impasibila mlaștină a Samsarei, mai fără nădejde decât înaintea acestei experiențe.

A doua cale spre uitarea de sine și de legitățile lumii ar fi dragostea: „Neasemuit lucru-i și iubirea pe lumea asta!, se minunează Liana. Te crezi ajunsă în Eden…” (p. 249). Dar și iubirea-i efemeră. Mai mult, precum în cazul Ancăi, sau chiar al Teodosiei, dragostea devine, adesea, o pricină în plus de disperare, de sporire și de nevindecare a suferinței (cum probează amintitul strigăt inaugural al poveștii). Și atunci? Omul este menit exclusiv suferinței? Da: „Ci omul îşi naşte singur suferinţa, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor” (Iov 5, 7). Totuși, spre a-și îndulci, pe cât e cu putință, soarta, eul trebuie să caute mai adânc, în sine însuși, pe drumul spre taina propriei ființe, spre acea binecuvântată depărtare, unde conștiința sa definită s-ar putea apropia de Conștiința nedefinită. Unde ființa sa ar putea simți beatitudinea întâlnirii cu Ființa. E un drum anevoios, pe care autoarea ezită a se angaja, preferând să graviteze, incert, sub veghea aceluiași lozincard (neconvins) pseudo-optimism antropocentric („viața merită trăită”, p. 26; „… va fi vorba despre viață. Ce formidabilă și cât de reală și totodată de neimaginat poate fi ea, viața!”, p. 45 etc. etc.). Un optimism contrazis de tot ce se întâmplă în acest roman problematic. Firește că viața merită trăită. Cum însă? Soluția pare a fi sugerată de tenebrosul străjer (și generator) al zbuciumului lăuntric – Subconștientul, care oferă sufletului devorat de angoase existențiale liniștea atemporală a Valorii (artistice): „Poate subconștientul reacționează în felul meu secret la spaima de trecere și de finish ivită ori de câte ori suntem în fața unui lucru de artă rezistent prin vreme” (p. 92). Singurul reazem al ființei în confruntarea angoasei existențiale pare a fi, în optica autoarei, arta doar, marea artă, cea care generează Sindromul Firenze. Este un reazem, într-adevăr. Dar nu singurul. Și nu infailibil.

Cea de a treia treaptă a lecturii, cea existențială, se oprește aici. Străjerul neostoitei alarme lăuntrice este, în viziunea autoarei, doar Subconștientul. Romanul ne poartă, așadar, de la narcoza călătoriei, la revenirea spre imboldul de a călători (cronofobia) și, în fine, la întrezărirea motivului adânc, nevindecat, și nenumit ca atare, al întregului demers: thanatofobia. Aceasta, marea obsesie, marea nenorocire a omului („ființa care și-a ratat șansa”, credem noi), thanatofobia, deci, este tema tutelară, stratul geminativ al epicului, al tipologiilor, al destinelor individuale și de grup.

Continue reading „Eugen DORCESCU: Un roman existențial – „Amiază nevindecată” de Veronica Balaj” →

Dumitru MNERIE: Cu dragoste și prețuire Profesorului Tiberiu CIOBANU – un reper al culturii și educației timișorene, la împlinirea vârstei de 60 de ani

Un proverb românesc spune că „neamurile sunt date de Dumnezeu, prietenii ți-i alegi singur”. Totuși, ca o excepție, cred că pe prietenul Tibi Ciobanu Dumnezeu mi l-a scos în cale și mi l-a așezat la suflet. Astfel, mă consider binecuvântat de Dumnezeu și tare norocos să pot simți mereu aproape, la bine și la greu, un OM atât de valoros, atât de implicat în viața culturală a Timișoarei, în comunitatea adevăraților mentori educaționali ai urbei. Spicuind câteva date biobibliografice, aflăm că s-a născut, la 25 septembrie 1960, în oraşul Anina, judeţul Caraş-Severin, a absolvit, în anul 1984, Facultatea de Istorie-Filosofie (specializarea istorie-filosofie), Universitatea din Bucureşti. Este profesor de istorie, grad didactic I, titular în învăţământul preuniversitar (actualmente, la Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara), cu doctorat în istorie din 2008, obținut cu distincţia „cum laude”, avându-l ca mentor pe actualul Președinte al Academiei Române, Ioan Aurel POP. Este fondator şi director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara. A îndeplinit și funcția de Director al Liceului „Ioan Slavici” Timişoara între anii 2011-2012. Cariera universitară a început-o în calitate de cadru didactic asociat la Catedra de Istorie a Facultăţii de Litere, Istorie şi Filosofie (actualmente, „şi Teologie”), de la Universitatea de Vest Timişoara, din 1997, iar din 2006 şi la Catedra de Ştiinţe Sociale a Universităţii „Ioan Slavici” din Timişoara. Din anul 2012 a devenit Conferenţiar universitar, titular și Prorector al Universităţii „Ioan Slavici” din Timişoara, îndeplinind aici și responsabilitățile preşedintelui Comisiei de Etică.

Asumările remarcabile în plan cultural sunt recunoscute în multiple ipostaze: Fondator, director şi redactor-şef al revistei de cultură istorică „Columna 2000”; Membru în Colectivul de redacţie al revistei de cultură istorică „Clio” din Timişoara; Membru în Colectivul de redacţie al periodicului de cultură şi educaţie „Demnitatea” din Timişoara; Membru în Colectivul de redacţie al revistei „Lumina divină” din Timişoara; Realizator şi moderator al emisiunilor „Dincolo de catedră” şi „Pagini de istorie” (perioada 2001-2006), precum şi al emisiunii „Convergenţe”, începând cu 2006, de la TV „Tele Europa Nova” Timişoara; Preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România – Filiala Timiş din 2003; membru în Consiliul Director al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România; Fondator şi prim vicepreşedinte al Despărţământului „Ioachim Miloia” Timişoara al Astrei; Fondator şi secretar general al Societăţii Culturale „Patrimoniu” Timişoara; Membru de onoare al Societăţii Literar-Artistice „Tibiscus” din Uzdin-Serbia, din 2001; Membru de onoare al Societăţii Literar-Artistice „Sorin Titel” din Banat, din 2003; Membru de onoare şi membru în Consiliul de Conducere al Societăţii Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România – Filiala Timişoara, din 2002; Membru al Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, din 1997; Membru-fondator al Societăţii de Ştiinţe Istorice din România – filiala Timiş şi responsabil al Secţiei de Istorie Medie a acesteia; Membru al Ligii şi Fundaţiei „Mareşal Ion Antonescu” din România – Filiala Timiş; Membru-fondator al Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor Timişoara; Membru al Fundaţiei Regionale de Interes Public „Sine Ira” şi responsabil al Departamentului P.R. al acesteia; Membru al Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România „Clio” – Filiala Timiş; Membru al Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din Ministerul de Interne – Filiala Timiş; Vicepreședinte al Ligii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara, Banat, membru de onoare al Academiei Pontificale Internaționale Mariane de la Vatican.

Este firesc să fie apreciat, într-o oarecare măsură și prin o serie de ordine, titluri, distincţii, premii, diplome şi medalii, conferite şi acordate, printre care se pot remarca: Ordinul „Meritul pentru Învăţământ” în grad de Ofiţer, pentru abnegaţia şi devotamentul puse în slujba învăţământului românesc, pentru contribuţia deosebită la dezvoltarea şi promovarea cercetării ştiinţifice din ţara noastră, conferit prin Decret Prezidenţial, în anul 2004; Ordinul „Crucea Memoriei”, în semn de înaltă preţuire în lupta contra comunismului, conferit de Uniunea Participanţilor la Conflictul Militar (1991-1992) din Republica Moldova, în anul 2005; Premiul „Pro Cultura Timisensis”, pentru întreaga activitate desfăşurată şi merite deosebite în promovarea artei şi culturii timişene,acordat de Consiliul Judeţean Timiş, în anul 2006; Titlul de „Membru de Onoare” şi „Medalia pentru Merite Deosebite”,în activitatea de cinstire a Eroilor Neamului Românesc, acordate de Consiliul Director Central al Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” din România, în anul 2006; Distincţia „Diploma Gheorghe Lazăr clasa a III-a”, pentru merite deosebite în activitatea la catedră şi rezultate remarcabile obţinute în formarea şi educarea tinerilor, acordată de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, în anul 2007; Premiul „Jurnalistul anului 2012”, pentru izbânda credinţei în ziaristica independentă, pentru înalta pâlpâire a spiritului de jurnalist stând de veghe la izvoarele adevărului, pentru cinstita slujire a cuvântului scris, pentru tenacitatea cu care apără limba română, pentru că este făptuitor de dreptate şi pentru curajul de a fi corect, conferit de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anul 2012; Diploma „Silvius Bata Miclea”, pentru contribuţii deosebite în afirmarea şi promovarea jurnalisticiiadevărate şi independente în spaţiul Banatului, conferită de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anii 2008, 2009, 2010 şi 2011; Premiul cultural „Tibiscus”, pentru contribuţii la promovarea şi afirmarea valorilor cultural-spirituale româneşti în spaţiul banatic, conferit de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anii 2009, 2010 şi 2012; Premiul cultural „Gheorghe Bulic”, în semn de profundă mulţumire şi recunoştinţă pentru contribuţia majoră la păstrarea, afirmarea şi promovarea identităţii cultural-naţionale, a spiritualităţii şi demnităţii românilor din Serbia, conferit de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anii 2008 şi 2011; Premiul „Dr. Gligor Popi”, în semn de recunoştinţă şi continuă aducere aminte pentru contribuţia adusă la păstrarea obştei româneşti cât şi pentru merite deosebite în promovarea ideilor umaniste şi cultivarea şi afirmarea valorilor istoriei româneşti, conferit de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin, Voivodina-Serbia, în anul 2012; Nominalizat cu emisiunea „Dincolo de catedră”, în cadrul Concursului „Premiile Jurnalismului de Educaţie” (secţiunea Televiziune), ediţia 2004, organizat de către Comisia Naţională a României pentru UNESCO.

Până în prezent, a adus o contribuție excepțională la îmbogățirea literaturii de sorginte istorică prin cele 25 de cărţi publicate până în prezent, cum ar fi: Victorii celebre ale oştilor române, Ed. Brumar, Timişoara, 1997; Mihai Viteazul, domnul primei uniri, Ed. Brumar, Timişoara, 1998; Domnii îndelungate în istoria românilor, Ed. Eurostampa, Timişoara, 1999; Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Ed. Excelsior, Timişoara, 2000; Domnitori nedreptăţiţi din istoria românilor, Ed. Marineasa, Timişoara, 2001; Oştile române şi cruciadele antiotomane, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2002; Voievozi desăvârşitori ai statelor medievale Ţara Românească şi Moldova (ediţie bilingvă româno-engleză), Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2003 (cu sprijinul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului); Incursiuni în istoriografia românească referitoare la Banatul medieval (ediţie bilingvă româno-engleză), Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2004 (cu sprijinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării); Douăsprezece povestiri adevărate despre Mihai Viteazul (ediţie bilingvă româno-engleză), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2005; Domnitori români mai puţin cunoscuţi, Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2005 (cu sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică); Voievozi şi domnitori români (sec. XIV-XVI), Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2006 (cu sprijinul Agenţiei Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică); Domnii scurte dar însemnate în istoria românilor, Ed. Zamolsara, Timişoara, 2007 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Cele mai scurte trei domnii din Evul Mediu românesc (ediţie bilingvă româno-franceză), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Banatul medieval în viziunea istorică a lui Patriciu Drăgălina, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008; Monografism bănăţean (Istoria medievală a Banatului reflectată în monografiile alcătuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008; Istoriografia românească de la începutul secolului al XIX-lea până la Marea Unire privitoare la Evul Mediu bănăţean, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2008 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Cercetarea istorică românească din secolul XIX şi prima jumătate a veacului XX privind epoca medievală în Banat. Sinteză (ediţie bilingvă româno-engleză), Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009. Ion Vodă cel Viteaz, o viaţă eroică şi un sfârşit tragic, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Istoriografia românească din perioada 1918-1948 referitoare la Evul Mediu bănăţean, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2009 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Cărturari români cu preocupări referitoare la istoria medievală a Banatului. Cuprinderi biobibliografice, Ed. Eurostampa, Timişoara, 2010 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Istoriografia românească din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. I-II,Editura Eurostampa, Timişoara, 2010 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555,Editura Eurostampa, Timişoara, 2011 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Istoria medievală a Banatului reflectată în opera lui Ioachim Miloia,Editura Eurostampa, Timişoara, 2012 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); O prezentare a cadrului istorico-geografic al Banatului medieval,Editura Eurostampa, Timişoara, 2012 (cu sprijinul Consiliului Judeţean Timiş); Integrarea cercetărilor istorice referitoare la Banatul medieval în mișcarea generală istoriografică românească (ediţie bilingvă româno-engleză), Editura Eurostampa, Timișoara, 2013 (cu sprijinul Consiliului Județean Timiș). Dar, nu se oprește aici, având în pregătire: Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” la Mircea cel Bătrân; Istoriografia românească din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită; O istorie a ştiinţei şi tehnicii din Banat.

De asemenea, este autorul a peste 570 de studii şi articole publicate şi peste 250 de comunicări ştiinţifice susţinute.

De ziua specială a Profesorului – doctor în istorie, aș vrea să mă refer la demnitatea cu care pune, dezinteresat, în valoare personalități cu contribuții evidente pentru cultura românească, chiar după trecerea lor în eternitate. De fiecare dată când amintește cineva de Aurel TURCUȘ, prietenul Tibi, are o reacție încărcată de sinceră emoție, dar, în același timp transmite emoție auditoriului, prin prezentarea unor fapte mai mari sau mai mărunte argumentându-i meritele, dar și recunoscându-și cu mândrie postura de discipol, iar, cu smerenie îi adresează rugămintea sfântă, ca de-acolo de sus Aurel să-l mai îndrume către fapte bune. O asemenea excepțională faptă este și Festivalul-concurs internațional de creație cultural-artistică și educativ-științifică de inspirație religioasă „Lumină lină – in memoriam Aurel Turcuș”.

De fiecare dată m-am simțit onorat să particip, (în calitate de președinte al Consiliului Academic al Universității „Ioan Slavici” din Timișoara, reprezentând astfel Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” din Timişoara, ca și co-organizator), la Simpozionul organizat în mod tradițional, care cuprinde în program, la loc de cinste, ceremonia de decernare a premiilor. Anul acesta , respectând întru-totul condițiile de pandemie determinată de noul corona-virus, recent, în 18 septembrie, Biserica Parohiei Ortodoxe Timișoara-Dacia, având hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, a găzduit a XVII-a ediție, avându-l, ca de fiecare dată în centrul acțiunii pe Tiberiu Ciobanu, conducând cu emoție și responsabilitate derularea tuturor momentelor cuprinse în programul temeinic pregătit, încărcat cu multe date și momente importante. Din context s-a putut reține faptul că Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara a fost unitatea școlară inițiatoare și organizatoare a manifestării, avândul ca responsabil de proiect și președinte al Comitetului de organizare, în mod firesc, pe conf. univ. dr. Tiberiu CIOBANU.

Programul simpozionului a cuprins: un Ceremonial de deschidere; o Binecuvântare a lucrărilor simpozionului de către Prea Onoratul Părinte dr. Ioan BUDE (președintele de onoare al Comitetului de organizare); un Cuvânt de salut din partea organizatorilor și a invitaților de onoare (Prea Onoratul Părinte dr. Ionel POPESCU, Vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei; lect. univ. dr. Adela POPA, șef Serviciu Cultură, Învățământ, Minorități și Sport din cadrul C. J. Timiș; prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU, prof. Doina DRĂGAN, președinte al Ligii Scriitorilor Români – Filiala Timișoara (Banat); Ana ZLIBUȚ, prim vicepreședinte al LSRTB; dr. ing. Ștefan DUNĂ, Universitatea „Politehnica” Timișoara; jr. Dumitru BUȚOI, vicepreședinte al Filialei „Valeriu Braniște” Timiș a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România; prof. Monica CONDAN, redactor-șef al revistei de cultură „Coloana infinitului”; scriitorul Ticu LEONTESCU; revoluționarul Ioan SAVU; poeta Ana CAIA, soția regretatului om de cultură Aurel Turcuș.

Decernarea premiilor a fost realizată de însuși sufletul acțiunii, prof. dr. Tiberiu Ciobanu și de către prof. Alina Doinița Șușoi (consilier educativ al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara, co-responsabil de proiect și secretar general al Comitetului de organizare).

Laureatul Marelui Premiu «Aurel Turcuș» a fost Adrian Dinu RACHIERU, pentru întreaga activitate de creație literară de inspirație religioasă.

La SECŢIUNEA «DIN LARGA ROMÂNITATE», Premiul de Excelență «Zarişti etnice»: Melania RUSU-CARAGIOIU (Canada), pentru creațiile sale literare de inspirație religioasă. Premiul I «Zarişti etnice»: Gabi Aurel COSTEA (SUA), pentru poezie de inspirație religioasă.

La SECŢIUNEA «PROZĂ ÎN VOLUM» Premiul de Excelenţă «Dosoftei»: Eugen DORCESCU, pentru volumul Îngerul adâncului.

Premiul Special «Dosoftei»: Speranța Doina CĂTANĂ, pentru volumul Aripile primului zbor.

La SECŢIUNEA «POEZIE ÎN VOLUM» Premiul de Excelență «Dosoftei»: Constanța Sylvia HÂRCEAGĂ, pentru volumul Când nopțile miros a crizanteme,

Amalia PETROV, pentru volumul Poezie de carbon, Flory IGNA, pentru volumul Iubit de Dumnezeu, Rovena BRÎNZAN, pentru volumele Ce-aș fi fără Tine? și Zorii învierii.

Premiul I «Dosoftei»: Speranța Doina CĂTANĂ, pentru volumul Anotimpurile vieții, iar Premiul Special «Dosoftei»: Monica CONDAN, pentru volumul Albastru vital.

La SECŢIUNEA «POEZIE», Premii de Excelenţă: Petru Vasile TOMOIAGĂ, Ana CAIA, Ștefan DUNĂ, Jean CICLOVEANU, Tabita CURACIUC. Premiul I: Simion Felix MARȚIAN (Vulcan, jud. Hunedoara), Viorica BORDÎNC (Târgu-Jiu, jud. Gorj), Vasile Livius IANOȘEV, Premiul II: Iuliana LEONTIUC, Laura LEONTIUC, Florea CONSTANTINESCU, Premiul III: Vasile BRADU, Gheorghe ȚEPENEU (Reșița, jud. Caraș-Severin), Vasile PINTEA.

La SECŢIUNEA «PROZĂ» Premiul de Excelență: Ticu LEONTESCU, iar Premiul I: Carmen GAŞPAR

La SECŢIUNEA «ESEU» Premiul de Excelență: Mirela-Ioana BORCHIN-DORCESCU, Ștefan DUNĂ. Premiul I: Vlad Rusalin Tiberiu SARCA, (elev în clasa a X-a Științe Sociale 1 la Liceul Teoretic „Vlad Țepeș” Timișoara)

La SECŢIUNEA «DIDACTICA», Premiul de Excelenţă: Patricia Elida PISANO, Premiul I: Otilia BREBAN, Diana SARCA.

La SECŢIUNEA «ARTE PLASTICE ŞI MUZICĂ» Premiul de Excelenţă «Pro arte»: Michaela Aurelia LEAHU, Consuela GRIGORESCU. Pentru creaţie plastică Premiul I «Pro arte»: Colectivului de elevi al Cercului de pictură „Nicolae Grigorescu” de la Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara și elevelor Alina GRUICI (clasa a VII-a), Amalia AGACHI (clasa a VIII-a), Daria BARATH (clasa a VIII-a), Dariana DARĂU (clasa a VIII-a), Dragana IANCULOVICI (clasa a VIII-a), de la Liceul Teoretic „Vlad Ţepeş” Timișoara și Andreea-Elena MNERIE (clasa a IX-a) de la Liceul Tehnologic „Ion I. C. Brătianu” Timișoara), pentru creaţie plastică religioasă. Premiul de Excelenţă «Pro arte»: Preot Florin Ionuț FILIP, pentru creaţie literar-muzicală. Premiul I «Pro arte»: Maria Livia ILCĂU pentru creaţie literar-muzicală.

La SECŢIUNEA «PUBLICISTICA» Premiul de Excelență: Laurenţiu NISTORESCU, pr. dr. Marius IOANA, pr. lect. univ. dr. Marius FLORESCU pentru promovarea sacrului şi a Continue reading „Dumitru MNERIE: Cu dragoste și prețuire Profesorului Tiberiu CIOBANU – un reper al culturii și educației timișorene, la împlinirea vârstei de 60 de ani” →

Lili BOBU: România în anul Marii Uniri

„Dară ochiu-nchis afară,

înlăuntru se deșteaptă…”

Există în literatură poeme care au însemnat puncte de reper ale devenirii întru poezie, reorientând evoluția procesului literar, revelând maturitatea creatoare instaurată încă din primul volum editat, marcând emblematic creația poetului. Termenii cu care sunt tratate debuturile literare sunt de prudență exagerată sau de entuziasm excesiv, într-o „tensiune tainică între antinomii: spaima de a tăcea și frica de a scrie” (Theodor Codreanu).

Debutul poetului Nicolae Dabija, în anul 1975, cu „Ochiul al treilea” (în volumul care poartă același titlu, apărut într-o perioadă sufocată de cenzură, cu o întârziere de 5 ani), a impus o voce orfică, de o mare puritate, smerenie și frumusețe a expresiei, reprezentând poarta prin care poetul a pătruns dincolo de aparențe, de tenebrele lumii, sub semnul unui „narcisism cosmic”, o nouă viziune asupra realului, „adevărată răsturnare a clepsidrei lirice prin care se poate vedea nevăzutul și auzi neauzitul” (Daniel Corbu), „marcând în literatura română din Basarabia trecerea de la etic la estetic, reabilitând esteticul” (Nicolae Bileţchi).

Academicianul Mihai Cimpoi consideră că poetul vine să impună providențial, într-un context temporal al dominației concretului, realului, percepției empirice, metafora sugestivă a ochiului al treilea, ceea ce semnifică întoarcerea resurecțională la peisajul sufletului, plin de neconcret, ireal și de percepția abstractă a lucrurilor. El îl consacră rapid lider al generaţiei şaptezeciste de scriitori (poeţi, prozatori, publicişti, critici literari), înrolată sub metafora parabolică, dobândind prestigiul de Generația Ochiului al treilea, așa cum a fost consacrată și în istoria literaturii.

„O întreagă promoție se va alinia acestui trend liric, inocentând lumea, plombând simboluri romantice, adolescentine, explorând peisajele sufletului, îmbrățișând viziunea mitizantă. Nicolae Dabija – ca fidel caligraf – cultivă cu iluminări profetice, visătoria, posibilul, viziunea interioară țintind idealitatea. Lucrurile înfrunzesc, poetul înstrunează lira de iarbă ori harfa de dor, iar ochiul al treilea ca organ tăinuit sufletului, descoperă, cu risipă de fantezism, un univers al candorilor, deschis, deopotrivă, spre oracular și ocazional”. (Adrian Dinu Rachieru)

„Ochiul plin de candoare și prospețime al scriitorului surprinde cercul lăuntric al Basarabiei, nevăzutul, netrucatul adevăr, construind, din teme interzise, poeme cu imagini unice ca potențial estetic și novator.” (Catinca Agache) După cum menționează criticul Theodor Codreanu, a vedea nevăzutul și a auzi neauzitul este esența poeticii ochiului al treilea, poetică desprinsă din vigurosul trunchi al eminescianismului: „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă”.

„Ochiul al treilea al poetului lansează deopotrivă și o privire arsă de luciditatea timpului din care ne sunt adresate confesiunile. Astfel, tot între două bătăi de inimă se usucă un tei, lumina e plină de căruntețe și muguri ies din creangă ursuz. O beznă flămândă, care este a unui timp neacoperit de puterile mitului, se cască amenințând identitatea poetului marcat deopotrivă de sentimentalitate și de luciditate. Acestui timp poetul îi opune sârguința și inventivitatea cu care se consacră misiunii de a crea mituri.” (Ana Bantoș)

„Metaforele candorii, transpuse într-o sintaxă euforică și expansivă, domină registrul imagistic, iar sentimentul creativ, hrănit deopotrivă de conștiința demiurgiei, de starea explozivă a eului și de o mitologie a purității și a poetului tânăr, e unul beatitudinal.” (Alexandru Cistelecan)

Volumul se bucură de aprecieri şi în contextul fostei Uniuni Sovietice (în a cărei componenţă se afla pe atunci Republica Moldova). Astfel, unul dintre cei mai importanţi scriitori ruşi, Valentin Kataev (autorul celebrului roman „O pânză în depărtare”), avea să scrie despre acest poem în anul 1977: „Poezia lui Nicolae Dabija Ochiul al treilea e o poezie profundă despre capacitatea sentimentelor umane. E un moment într-adevăr lăudabil. Poetul încearcă să transforme o poezie epică într-o nuvelă”.

…De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi – ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu lucrurile văzute cu al treilea ochi. Nichita Stănescu, aflat în anul 1976 la Chişinău, avea să-i scrie tânărului poet pe volumul „Măreţia frigului” autograful: „Al patrulea ochi al tău, Nichita”, însoţit şi de data consemnării acestei sintagme: „Totdeauna”. Vladimir Beşleagă i se va adresa cu un mesaj plin de emoţie: „Cartea ta, cu titlul atât de neobişnuit, „Ochiul al treilea”, știi tu oare cât de mult am aşteptat-o? Tu, Nicolae, să nu înţelegi că eu aş vrea să afirm că tu eşti acel poet pe care l-am aşteptat în visele mele. Deşi, recunosc, multe dintre semnele lui le descopăr în cartea ta şi în chipul tău, da, le descopăr şi mă umple o luminoasă şi caldă bucurie că visul ce l-am nutrit de atâţia ani n-a fost o himeră, ci o aşteptare căreia i-a fost dat să se întrupeze într-un om viu, un poet, care a luat chipul tău.”

În „Istoria literaturii române” distinsul exeget Ion Rotaru va menţiona: „Un poet modern, în toată puterea cuvântului, un poet dintre cei mai proeminenţi de azi, este Nicolae Dabija. „Ochiul al treilea” propune un tărâm al poeticului purificat de scoriile terorii istoriei, oferă poetului o tribună sau un soclu care să domine lumea prin vis şi viziunea suprafirească a artei, să o transforme (sau măcar să încerce efortul acesta înfricoşat) în FRUMOSUL absolut, totuna cu BINELE şi ADEVĂRUL”.

Academicianul Eugen Simion îl va defini pe Nicolae Dabija: „un poet autentic din familia acelor remarcabili caligrafi care se adaptează mai multor stiluri… care este nevoit să-şi învingă duioşia structurală şi să-şi asume un rol mesianic”. Adrian Dinu Rachieru va consemna că volumul apărut la Editura „Cartea moldovenească” va fi premiat în anul 1977, cu Premiul Tineretului. Cu suma primită, Nicolae Dabija va construi o fântână în satul natal, aflat („trecând prin codrii de miresme grei”) în vecinătatea Căinarilor părintelui Alexei Mateevici. Emoționante sunt gândurile actorului Dan Puric, cu privire la acest premiu, menționate în volumul „Tăceri tălmăcite-n cuvinte”: „Mă uitam la poet. Vârsta nu reușise să-i ucidă copilul din suflet. Stătea așa sprijinit de fântâna lui ca de o poveste. Și-atunci, nu știu de ce, m-am gândit la alții, la cei infinit de mulți alții, care, în locul lui, cu acei bani câștigați, ar fi făcut cu totul și cu totul altceva. Dar el a făcut fântână pentru oamenii din sat, nu s-a luat după alții, pentru că el era macul de pe câmp care nu făcea nicio concesie lumii. Coasa vremii o să taie la timpul potrivit și iarba sălbatică și ciulinii, dar și macul meu frumos. Numai că și atunci, în clipa aceea cutremurătoare, când o să cadă frânt la pământ, o s-o facă așa cum a trăit, tulburător de singur. Un gând mi-a izbit atunci sufletul: pe câmpul plin de gunoaie al României triste și părăsite de azi și al Basarabiei sângerânde și neauzite de nimeni, Omul-Mac a construit o fântână ca să aibă oamenii apă să bea. Pentru mine acesta este sufletul românesc!”

Poemul va fi tradus în majoritatea limbilor din fosta Uniune Sovietică, fiind considerat, la Festivalul Literaturii Tinere, care se desfăşurase în anul 1977, „emblematic pentru întreaga poezie tânără din Uniunea Sovietică”. Ce înseamnă „Ochiul al treilea”? El vede ceea ce celor doi ochi din frunte le scapă. Fără cel de-al treilea ochi, ne dă de înţeles Nicolae Dabija, un poet este orb. Acesta e chiar ochiul imaginaţiei, care vede metafora, care observă secunda curgând invers, arborele ce foşneşte în sâmburele încolţit, care descoperă întâmplări de mâine, în care corbul bătrân îşi recapătă aripile lui tinere… Poetul a mărturisit că, în anul lansării, i-a dăruit un volum unchiului său, arhimandritul Serafim Dabija, stareț al Mănăstirii Zloți. Acesta s-a uitat nedumerit la titlu și a întrebat semnificația acestuia. După explicația primită, prefăcându-se că nu înțelege, spre surprinderea poetului, i-a adus acestuia o fotografie îngălbenită, pe versoul căreia scria: „Doamne, nu știam că există un al treilea ochi. Cu el Te-am văzut!” – 1954, Inta, Siberia.

Continue reading „Lili BOBU: România în anul Marii Uniri” →