CAPITOLUL I
Bună, ne aflăm în anul 2390, toamna. Mă numesc Diana și trebuie să ajung rapid în casă!
– Bună mamă, am ajung în casă, spun asta gâfâind.
– Bună Dia, cum a fost în livadă?
– Destul de bine, azi nu am fost observată…e tot mai greu să mă urc în mărul din livadă de când am crescut.
Când tata trăia puteam face orice doream, dar acum deja suntem în al zecilea an de când a murit, dar acum e în cer și zâmbește spre noi. Mama nu mă urăște, dar eu trăiesc greu cu această vină. Ziua mea se continuă cu obișnuința monotonă. Stau cu mama și citim sau vorbim ore întregi, până la cină.
E sâmbătă dimineața, mă trezesc și cobor la masă. Acolo este deja mama cu ceaiul ei obișnuit în ceașcă. Stă și citește o carte. Mă privește lung cum cobor pe scările argintii, parcă îl revede pe tata zilnic. Mereu mi s-a zis că sunt leită el. Azi mama are un zâmbet schimbat, sunt puțin surprinsă, dar știu de ce. Azi e ziua mea, fac oficial 18 de ani. A zis să fie făcut micul meu dejun preferat… Deja simt mirosul clătitelor cu gem. Parcă și scorțisoara are un miros mai plăcut, un miros de iubire.
– La mulți ani, draga mea Diana, ziua de azi e despre tine…
Parcă simt o dezamăgire în vocea ei iar privirea iubitoare se schimbă într-o privire de frică. Mă uit spre ea, cât de mult a crescut și ce frumoasă s-a făcut. Sunt uimită de zâmbetul ei familiar și de ochii de culoarea mierii. Fața ei este conturată de un stol de pistrui parcă pictați de Dumnezeu.
– Mulțumesc frumos, mami, te iubesc, și o îmbrățișez!
– Ce faci de ziua ta?
– Mamă, mă uit la ea surprinsă, stau cu tine, evident. Pe obrajii ei se prelinge un șiroi de lacrimi… Ochii i se fac roșii și bufnește în plâns. Sunt confuză! Simt că nu plânge de bucurie și simt o durere teribilă din partea ei. Parcă privirea ei mă face mică, parcă dispar în fața ei, sunt doar un fir de praf, dar de ce?
– Mami, ce s-a întâmplat?
– Nimic, Diana, și îmi pune mâna pe părul meu roșcat. Ce repede au trecut anii, ești foarte frumoasă și te-ai maturizat repede. Sunt mândră de tine. Haide să citim împreună cartea aceasta, era preferata tatălui tău.
Îi șterg lacrimile mamei și o iau de mână să mergem in living. Am început să citim din carte, a trecut atât de mult timp… parcă îmi e dor de el. Viața mea e perfectă, adică niciodată nu a trebuit să ies de pe proprietatea noastră, deoarece stăteam în mijlocul orașului și puteam vedea totul. Nu am interacționat cu nimeni, înafară de angajații casei.
Ziua trece foarte repede, cu râsete… Sunt alături de mama mea și asta contează cel mai mult. Ea înseamnă totul pentru mine, e raza mea de soare, e universul meu.
– Diana, mă privește cu ochii ei albaștrii și triști, iar simt energia aceea, parcă dispar din fața ei, trebuie să vorbim, o spune pe un ton autoritar.
– Sunt aici mamă, ce este? Mă uit confuză la ea, ce s- a întâmplat?
– Diana, trebuie să îmi promiți că orice se va întâmpla, o să mă iubești și că nu o să fii supărată!
Îmi aruncă o privire. M- am speriat pentru o clipă neștiind ce vrea să însemne asta? Mama vorbește cu mine!
– Îmi pare rău, eu nu sunt… cu o durere de suflet îi spun crudul adevăr… mama ta… sunt doar o servitoare a ei. Am spus- o, însfârșit sunt liberă de acest secret!
– Cum adică? Simt cum mi se ridică niște țepi de gheață pe șirea spinării, sunt fără cuvinte.Te pot lua în brațe, te simt, te aud, te iubesc, tu ești aici, tu ești mama mea! Mă minți, te rog ce naiba se petrece aici? E vreo glumă bolnavă?
UN MINUT DUR
O SCRISOARE OARECARE
Probabil e greu de crezut că încă scriu și că deși primele creații erau despre iubire și fericire, azi am ajuns în punctul în care, scriu despre lumea văzută prin ochii mei căprui. E dificil de imaginat că tot ce scriu, e produsul sentimentelor mele încurcate. Recent am observat că sentimentul de tristețe îmi aduce inspirația. Nu vreau să scriu despre iubire, pentru că eu nu o văd ceva foarte important. Poate sunt eu ruptă de această realitate a tuturor, dar pur și simplu scriu din perspectiva mea.
Având în vedere că am scris și despre ultima mea zi ca o elevă de liceu, m-am decis să conturez și primele luni din viața mea ca studentă. Pe la mijlocul anului, nu mult timp după bacalaureat, am luat hotărârea să mă înscriu la Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și Științele Comunicării, din cadrul Universității din Oradea. A fost un pas important în viața mea, deoarece, atunci pe moment oscilam între Academia Forțelor Terestre sau Facultatea de Litere. Eram confuză… Bine și acuma sunt, dar nu știu cum de am avut puterea să aleg o a treia opțiune. Eu, o persoană care de obicei face figuri… când trebuie să aleagă între ceva și ceva!!! Chiar și când merg să îmi cumpăr șosete, mă holbez minute în șir, neștiind la care model sau culoare să mă decid… Totuși, când a fost vorba de viitoarea mea carieră am apăsat imediat pe buton (al treilea, desigur!). Eram foarte curioasă de ceea ce o să se întâmple cu mine.
Când am scris prima dată? Păi să încep cu o poveste. Când eram mică adoram să cânt. Stăteam duminicile în curte și cântam ore în șir. De multe ori versurile nu aveau sens, sau poate deviam de la subiect, dar important era că puteam și crea. Anii treceau… și am aflat pe calea cea mai grea că vocea mea e de spart geamuri.
EXAMEN
Azi pare să fie ultima dată când vom face parte din același colectiv. E momentul în care, deși nu se pare, împărțim aceleași sentimente unii cu alții, și lăsând divergențele din trecut, cu toți vom fi un suflet și un trup.