APATIE
Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,
Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,
Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă
Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.
Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,
De nu se mai întoarce consolator niciun minut?
Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,
Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.
Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,
S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,
Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția
Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.
S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai
Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.
O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,
Acolo sub nisip, uitat, văd zeul nostru mare.
Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,
Doar flori uscate în buchete, le pomenesc postum,
În Univers se contopesc neconsumate clipe,
Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.
CÂNTEC TRIST
Zac rochii de mătase și verbe speriate
În crusta scorojită a satului plecat,
E beznă-n convingeri și-s iubiri rarefiate,
Iar sabia flămândă taie capul aplecat.
Uimiți uităm și vorba, și ulița, și viața,
Și frunzele sunând în roua albei dimineți,
Suntem la începuturi și asta-i doar prefața,
Învățăm tăcerea, nu furia celor îndrăzneți.
Apatici și absenți, uitați, n-am mai râs luminii
Iar zarea noastră e o tristă clisoasă seară,
Este promenada care bucură străinii
Și-n care vanitatea sinistră își prepară.
Prezentul serbam sub rădăcini de buruiană,
Ori sălcii suntem cu ramuri seci și aplecate,
Privind în balta de neputință plebeiană
Cu lacrimi neplânse și iluzii rumegate.
DOR DE TINE
Se macină bonom, pe nevăzute anul
Și zilele se contopesc în abur de cafea,
Privesc cum cordial mi s-a întins oceanul
Ca o moarte, peste lunga năzuință a mea.
Cu aripi discrete frământă briza norii,
Aștept clipe trecătoare să înghită timpul,
Pe Drumul Mătăsii trec încă negustorii,
Pentru zborul meu greoi, nu este anotimpul.
E vesel astăzi valul și chiar clocotitor,
Treptat devine sumbru, lung înaintând spre Est
Acolo unde mă poartă gândul răpitor,
Iar zborul meu se frânge sub duios trecut digest
Sub raza Lunii pline rana se deschide
Iar ritmul amintirii nicicând nu se desface,
O lacrimă fierbinte nu se sinucide,
De tine dorul meu n-ar putea să se dezbrace/
ÎN CASE CRESC TĂCERI
Părea că eram chiar cu toți acasă,
Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,
Tacâmuri punea mama mea pe masă
Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu ne frigă.
Trăiam poezia zilei fără vers
În satul meu argumentat cu un profund temei,
Cu palid rost azi, pierdut în Univers
Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.
Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,
Mai sunt câțiva bătrâni biserica e departe,
Liniștea e grea, liniștea-i de piatră,
Iar moartea grijulie la bătrâni se împarte.
În case cresc tăceri, umbre mor pe drum
Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,
Speranțele-s moarte, licăresc postum,
Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.
ÎNTOARCE-TE
(Bunicului meu)
Pentru tot ce a fost, pentru tot ce-ai avut,
Te rog consolator întoarce-te la noi,
Toți anii intenși ți-aș da ce tu i-ai pierdut
Uitând răni ivite în al vieții război.
Ți-am regăsit anii tăi și frumoși și buni
Și zilele trudite-n deznădejdi, ți-am strâns,
Chiar clipa când ai zâmbit ostilei tale lumi
Și lacrimile când în rugăciuni ai plâns.
Întoarce-te din drumul cenușiu și-anost,
Un vreasc uscat mă simt, umil și fără cer,
Să-mi fii bunicul înțelept care mi-ai fost,
Deschis lui Dumnezeu îi cer acest transfer.
Coboară-te din cer prin tăinuite nopți
Întoarce-te duios și rămâi cu cei vii,
E toamnă în struguri și pepenii sunt copți,
Iar timpul, îl voi ține legat în frânghii.
Aveai car și boi iar zorii aveau cocoș
Și picoteai grijuliu pe un drum de car,
La jug Plăvan și Viorel fără reproș
Pășeau bonom cu un instinct ereditar.
Uneori fredonai un cântec din război,
Discret îți picurau imagini pe obraz,
Simțeam ecoul gloanțelor curgând șiroi
Și camarazi gemând în ucigaș talaz.
Pentru tot ce a fost, pentru tot ce-ai avut
Te rog consolator întoarce-te la noi,
Toți anii tăi intenși în care ai crezut
Ni se vor da iară și tot cu împrumut.
ÎN ZI DE PAȘTI
Revine azi Iisus cu trupul de ceață,
Din moartea lui grea o lume se dezgheață,
Cu gest măreț re-nvie credinței parfumul
Spre cei plecați un gând recunoaște drumul
Lumină-i casa-n ale vremii adâncimi
Unde-nvățam să zbor cu îngeri anonimi.
Uzi ochii mi-i ascund să nu-i tulbure vântul,
De creasta unui gând îmi spânzur azi cuvântul.
Negre ciori planând ca-ntr-o ebrietate,
În glas funebru poartă anxietate,
Bat fără direcții din aripile ude
Și în bătaia lor tristețea mea se-aude.
Aceiași arbori ca într-un vademecum
Pun alături umbre pavând un drum postum,
Sub cerul de april mă mișc ca-ntr- un vast mormânt,
Judecata rece e-n cămara sub pământ.
Stropesc cu busuioc clanța de la ușă
Să vină astăzi cu-mpărțit vreo mătușă
Când Iisus se-ntoarce într-un obicei creștin,
Iar în biată casa noastră măcar eu nu vin.
LACRIMI PENTRU GHEORGHE
Intimidat printre numele străine,
Încercând să nu le fiu necunoscut străin,
Cu înlăcrimarea-n suflet pentru tine
Te-mbrățișez cu neamul cărui aparțin.
Strânși ca-n jurul unui brad care s-a frânt,
Năvalnică durerea alor mei străbate,
Și-n plânsul lor se pregătește un mormânt
Pe care nu-l putem numi realitate.
În gând negrăit ne-am pus o zi în care
Vom putea cumva să ne-ntâlnim noi amândoi,
Neștiind că-n drumul nostru unul moare
Făcând calea-ntoarsă spre geneză înapoi.
Cea fost mai rău, era înscris în actul tău
Și-n blajinul duh al răbdătoarei tale firi,
Nedumerit cu îngeri rătăcești prin hău
Uimit te îndepărtezi de noi și te tot miri.
Cumpătat ți-ai amânat grabnica boală,
Ai umilit chiar și insidioasa moarte,
Când părea c-ai descompus chipu-i de smoală
Ea medicilor persifla orice rapoarte.
Aș vrea să pot să-nving legile tăcerii
Să te dezleg de un drum atâta de nedrept,
Să ne fii o bucurie a-nvierii
Și durerea împietrită ce s-a smuls din piept.
Să aud apoi că iar ești pe picioare
Și să ne înfrățim de-alungul acestui veac,
Distanța să nu mai fie separare
Să-mi dai un telefon să mă mai întrebi ce fac.
Dar Gheorghe drag, văr al meu cel de departe,
În mine s-a așezat tristețea cea mai grea,
De-acum nu mai știm ce lume ne desparte
Și nici pe ce orbită cerească vom plana.
LA MĂGURĂ
Sub măgura de lângă Drumul Mare
Păzeam via noastră.Simplu de-nțeles!
Atunci domneau năravuri populare,
Struguri să se fure ‘nainte de cules.
Ea, măgura sălbatică și-naltă,
Arhiva vremii, în margine de sat,
Peste ea soarele făcea o haltă
Într-un depou din cerul aplecat.
Visam că stăm amândoi sub un umbrar
Când arcul auriu ne țintea bonom.
Adânc îmi construiam un itinerar,
În care noi deveneam un singur om.
Absurd tăcuți, complici în același gând,
Trist tremurau în noi aceleași ramuri,
În vii, grauri zburătăceau conjugând
Chipul nostru în utopice geamuri.
LA MEȘENI
Că-i limpede și astăzi se vede cu ochiul curat
Cetatea Sucevei nemurită, de unde-am plecat,
Credinciosul suflet ni-l face mai viu și mai tare,
Nu lăsa Doamne iară diavolii să ne separe.
Prin decenii cu lacrimi și lanțul pe glezne sudat,
Strigăm pe fiul tău prea sfânt care a fost condamnat
Prutul să taie c-un semn și zarea nepotrivită,
Să trecem copiii prin poarta de îngeri păzită.
Îți cerem Doamne să ne lași etern într-o tulpină,
Acolo unde lacrima își are rădăcină,
În satul meu blajin, patriarhal, de basarabeni
Unde legenda noastră e veșnic vie, la Meșeni.
În mine port neîntreruptă candidă Rezina
Cu rugăciunile din care am primit lumina,
Și în Basarabia mea sfântă am rămas zidit
Cum ea sângerând pe crucea neamului s-a răstignit.
MALDĂRUL DE ANI
Din maldărul de ani ce căzură puhoi
Desprind zvonuri de gând pe poteci, despre noi,
Pentru că totuși sunt cel ce m-am pierdut cândva,
Îți dau niște clipe rămase în viața mea.
Îți dau lângă lacrimi și bucăți de târziu,
Sunt zvonuri prin mine că am vrut să îți scriu,
Însă cred că-i mai bine în cuvinte ascuns
Când cuvintele tac sunt mai ușor de pătruns.
E vremea să îți spun că prea des te-am visat,
Să-ți spun că încă nu pot ieși din păcat,
Că-nțeleg cum drumul acesta e fără rost
Și cu un suspin să-ți dau înapoi ce a fost.
Privindu-mă voi ști că ești printre cei vii
Și-am să dau foc prea-ntinselor tăceri pustii,
Universului doară nu pot să îi dau foc
Și ursitoarei mele ce-mi poartă nenoroc.
––––––––
Stelian PLATON
New York City, SUA
1 august 2020