PIERDUT DESTINUL
E barca răstignită sau stânca avariată
Pe reci sclipiri de valuri cu nori vineții în cap?
La orizont căzută lumina plagiată
E trist îngenuncheată de flămândul vânt satrap.
Dar ninge în vara asta cu litere de scrum
Și stau poeme închise pe negrele poteci,
Răzbate numai ruga prea adâncilor părinți
A căror ramuri suntem ofiliți și intrinseci.
În carne adânc sculptate neplânse îndeajuns
Stau răni mustind în soare și în voie ruginesc,
Plutește epava barcă prin Univers disjuns
Unde Dumnezeu tot pierde destinul românesc.
PLOILE DE ALTĂ DATĂ
E primăvară a șaptezeci și una oară
Și iar trage cu tunul bunul nostru sfânt Ilie,
Noianul gândurilor mele se înfioară
Și-așteaptă ploile uitate prin copilărie,
Când apele alergau șirag, zuruind prin șanț,
Iar noi copii zburdând prin ele cu picioare goale,
Lansam vapoare, corvete și alte nave-n lanț,
Cu strigăte subțiri se-aprindea viața-n mahalale.
Toate-s amețitor de un viscol răvășite,
Sunt visele alungate și ascunse sub cuvânt,
Legenda-i condamnată și éra pe sfârșite
Și parcă viitorul se-ascunde de acest Pământ.
ÎN CASE CRESC TĂCERI
Părea că eram chiar cu toți acasă,
Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,
Tacâmuri punea mama mea pe masă
Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu ne frigă.
Trăiam poezia zilei – fără vers
În satul meu argumentat cu un profund temei,
Cu rostul palid, azi, pierdut în Univers
Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.
Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,
Mai sunt câțiva bătrâni și biserica-i departe,
Liniștea e grea, liniștea-i de piatră,
Iar moartea grijulie la bătrâni se împarte.
În case cresc tăceri, umbre mor pe drum
Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,
Speranțele-s moarte, licăresc postum,
Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.
MĂ ÎNCEARCĂ FRIGUL
Mă-ncearcă frig albastru ca un lăsat al serii
În vrile pleacă anii, înspre vârsta siderală
Crispați ne-așezăm la sfânta Masă a Tăcerii
Și așteptăm iertarea cântată în Catedrală
Datoria morții o achită fiecare
În lacrimi epitaful semnează un destin înfrânt
Sufletul e cald și protestează ca atare
Când legea sfântă spune că noi suntem pământ
Suntem doar niște cruci uitate în așteptare
Purtăm păcatul lui Barabas în taina lui Iisus
Și spaima-ntunecoasă când blânda clipă moare
Iar liniștea-mplinirii e-n țintirimul alb de sus
ODISEEA PEȘTIȘORULUI
Însingurarea ta crispată, pare sfântă,
Plăpând te-ascunzi de frații tăi antropofagi,
Tu ești vânatul mic și asta te frământă
Și-n fundul te pahar te-afunzi când te retragi.
În roșia mantie simți fiori de moarte,
Codița unduie-n mistice melancolii,
Oceanul din pahar mai poate să te poarte
Dincolo de moarte spre alte galaxii.
Tu simți că spațiul tău nu este o chilie,
Ba-i chiar mulat și-adânc pentru prezența ta,
Tu mergi chiar și la marginea de sus solíe
S-arăți că Universul se poate traversa.
Ursit ești să ai o însingurare sfântă,
Să luneci pe-ascunsa apelor alee,
Adăpost să-ți fie gândul ce te avântă
Să-ți săvârșești ne-ngrădita odisee.
OGLINZI ÎN CARE AM RĂMAS
De brațu-i diafan prinsesem Luna plină
Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam,
Băusem din raza ei atâta lumină
Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.
Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte
Completând sfidător și rece în grila sorții,
Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte
Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.
Adânc săpată-n amintiri iubirea noastră
O blândă floare, uitată-n soare fără apă,
Încet petală cu petală lângă glastră,
Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.
Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,
Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,
Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă
În oglinzile-n care am rămas împreunați.
ORAȘUL SCHIT
Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele
Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,
Lângă parc tunul cu afeturi grele
Veghind biserica, întunecat pândar.
Doar becuri obosite mai cutează
A desena cu raze, palide stafii,
Apoi prin tăceri le îndepărtează
De internatul școlii unde dorm copii.
Destinul diafan intră blând în ceas
Clipe viitoare aruncă lor în zbor,
Se-adună îngerii la iconostas
Și calea jalonează pentru pasul lor.
Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge
În gară, mai aud greu tren cum a oftat,
Bonom un paznic lumina ne stinge
Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat
E noapte. Orașul-schit face popas.
Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,
Zgomotul de trudă este mai retras,
Iisus doarme acum cu copii de mână
PASTEL
Un tânăr soare trandafiriu se răzbună
Topind al frigului amorțitor umed talaz,
Purta mici muguri verzi în fiecare mână
Și încântat se tolăni pe fragedul izlaz.
Îl legăna natura verde și firavă
Plămădind poeme noi și vise împreună,
Seninătatea apelor curgea suavă
Sub o ninsoare caldă a fulgilor de Lună.
Argint topit curgea din razele rebele,
Adâncul Univers freamătă de încântare,
În vid își plimbă coada agitate stele
Așchii răzvrătite, aripi de lumini din soare.
***
PAMFLET CU PORC
Sunt fermier la noi în sat
Un nou mi-am purcel cumpărat.
L-am răsfățat și l-am făcut mare
Și-acum are cinci picioare.
Zvonind apoi că e frumos
A dovedit că-i și faimos.
Veni-ntr-o zi un nuștiu care
Crezând că purceaua-i moare,
C-avea sub coadă o excrescență
Scarpinânduși-o cu insistență.
Purcelu’acum adolescent
Nu prea este indulgent,
Sări peste balustradă
Ca să afle și să vadă
De ce biata purcelușă
Se freca de toc la ușă.
Fără a prinde de veste
Purcelușa din poveste
Pân’ a-și da consimțământul
I se înmuie avântul.
Bruscată de așa plăcere
Și-a uitat și de durere.
Acum se simte vindecată
Și parcă ar mai vrea odată.
Stăpânul însă trase lanțul
Făcând repede bilanțul:
-Mi-ajung 10-12 purcei,
Acum când sunt mititei,
Voi da doi ca fiind plată
Pentr-o ședință programată.
Dacă purceaua mai cere
Eu rămân fără avere.
Dar probleme-s multe-n sat
Cu sfincterul nerezolvat
Și v-o spun fără sarcasm
La liber vând entuziasm.
PĂIANJENUL
Solemn, domol, trec duhurile-n stol
Greoi, umbra își târăsc prin mărăcini,
Ca sub influență de alcool
Dansează foșnitor, grupate-n ciorchini.
Eu tot țeseam de zor și fără rost
Și legea-mi permitea să-njur organic,
Să-mi introduc ce-mi pare azi anost,
Deși ieri a fost mândru și vulcanic.
Mă simt păianjen încurcat cețos
Prin lung visul meu urzit în octogon,
M-am cățărat și-am salivat ațos,
Abscisa vieții pogon după pogon.
Sunt trist și fața mi-e ca de pământ.
Aș spune parcă tuturor adio.
Destinul mi-e, să-mi țes vise în vânt,
Cu E-uri plin și nici măcar un bio
–––––––-
Stelian PLATON
New York City, SUA
1 Decembrie 2020