Te trezeşti, simţi că ai dormit destul, aprinzi veioza şi citeşti ora 4 pe ecranul telefonului mobil. Stingi lumina şi vrei să mai dormi în timp ce auzi pe stradă maşini mergând, un zgomot înfundat de motor care trage greu, fără acompaniamentul scrâşnit al roţilor pe asfaltul uscat sau foşnetul lor împroşcând apa de ploaie. Te gândeşti cum vara nu şti niciodată dacă peste noapte a plouat sau e doar apa împrăştiată în zori de maşina salubrităţii. Te ridici din pat, te uiţi pe fereastră şi vezi cum a nins şi cum ninge încă viscolit, în săgeţi luminoase oblice.
O maşină patinează, încetineşte şi îşi continuă drumul. Nu mai dormi, te duci la bucătărie şi-ţi faci o cafea. O aduci aburind pe noptieră, te întorci în culcuşul cald încă al patului şi vrei să citeşti ceva. De obicei ziarele neterminate din ziua precedentă. N-ai ziare, cauţi la întâmplare o carte. Mergi cu ochii peste cotoarele cărţilor, cauţi una cât mai veche al cărui conţinut presupui că nu ţi-l mai aminteşti. Deschizi prima pagină şi citeşti un motto. Într-o zi din după amiaza lumii mohoreala morţii se va cuibări în tine şi când te vei ridica să mergi vei fi mohorât cu moartea, dar dacă eşti norocos asta te va face să te simţi mai bine şi să iubeşti mai mult”. Îţi place, nu-ţi aminteşti să-l fi mai citit. Sau poate doar nu i-ai dat importanţă. Închizi cartea, bei din cafea şi nu şti de ce ai un vag sentiment de bine. Poate fiindcă descoperi că e sâmbătă, că nu trebuie să mergi la serviciu. Poate pentru că a nins prima dată, destul de târziu într-o iarnă fără zăpadă sau din cauza cărţii…
Crezi că dacă te-ai ridica din pat şi ai sta în faţa unei coli de hârtie ai putea să aduni la un loc câteva cuvinte care să spună ceva. Crezi dar nu te ridici, vrei să guşti încă puţin din starea de bine o relaxare… a corpului, un reflux al tensiunilor, conştient că e doar glazura de pe tort iar dedesubt e aluatul tare, fără gust şi neînsiropat . Te gândeşti că ai vrea să mai dormi. Deschizi cartea la întâmplare, îţi aminteşti de ea, nu te dai în vânt după subiect şi nici după dialogul aproape obositor.
New York-ul anilor `50 văzut de W. Saroyan în „O zi din după amiaza lumii”. Îţi aminteşti că ai citit-o cu interes (nu şti dacă şi cu plăcere/ când ai cumpărat-o. Sunt ani de atunci, nici tu nu mai eşti acelaşi cum nici Saroyan nu era acelaşi revenind în New York după 20 de ani. Ceva te surprinde totuşi, îţi reţine atenţia şi îţi aminteşti clar cum te-a surprins la fel la prima lectură. Eroul cărţii, scriitor, poate autorul însuşi rememorează un amănunt din preajma anilor ’30 când locuia în acelaşi hotel scriindu-şi piesele de teatru şi salutându-se zile întregi pe holuri cu Enescu.
Şi cum personalul de serviciu rămas acelaşi după aceşti 20 de ani îşi aminteşte cum, „toţi băieţii s-au adunat toţi laolaltă şi s-au îmbătat” aflând că Enescu, întors în „Europa lui” a murit. „Pe vremuri veneau aici mulţi oameni ca Enescu. Acum nu mai vin”. Conversează fostul „băiat” în timp ce schimbă păturile cu altele noi. Răsfoieşti mai departe, citeşti câte un dialog. Nu mai e ce-a fost, nu mai are gust . O închizi ca şi cum ai dormi. Bei din cafea, o deschizi iar la prima pagină şi reciteşti motto-ul. Nici el nu mai e ce-a fost în urmă cu aproape o jumătate de oră. Glazura de pe un tort care s-a dus, dar n-ai ce face şi trebuie să te hrăneşti în continuare.
Îţi aminteşti că ţi-ai propus să vizitezi azi un prieten la spital. Stai în patul cald şi te gândeşti ce să-i duci ca şi cum ar avea o importanţă majoră. Apoi te gândeşti ce să-i spui. Asta e mai puţin important. Veţi discuta lucruri banale, veţi vorbi despre boală. Îţi trece prin minte să-i duci motto-ul lui Saroyan. E poet, e simbol. El oricum se va bucura că te-ai dus, tu te vei bucura de acelaşi lucru. Şi după? E devreme însă, mai ai timp, ce de timp mai ai, poţi chiar să mai dormi. Obsesia asta a somnului poate fi agasantă dacă nu te consolezi cu gândul că ai prins un moment ca pe un lucru de preţ, un moment care n-are nimic deosebit decât acordul scurt dintre tine şi o dimineaţă de iarnă. Şi vrei s-o închizi ca într-o cutie să nu se risipească. Şi pentru ca să ţi-o aduci aminte, îi desenezi conturul fără să-ţi mai pese dacă vei fi criticat că aduni lucruri fără valoare.
–––––––––-
Ștefania OPROESCU
Focșani, 2005-2019