Îl chema Luca şi nu avea de unde să ştie că abisul fără de fund al propriei sale morţi avea să-l înghită cu destul de multă nemilă departe de ţărâna care îi aşteptase cu bucurie primul scâncet al vieţii. Întunericul crâncen al nefiirii din glodul rece al altei patrii îl aşteptase probabil îndelung şi cu infinită răbdare de-a lungul vremii, ca şi cum foamea lui nestăpânită de carne şi de oase nu putea fi ostoită într-o oarecare măsură decât cu mădulare complet străine de fiinţa sa. Ca orice român care gândea că lumea de dincolo de graniţa vestică a ţării de apartenenţă reprezintă raiul existenţei, Luca plecase de acasă cu gândul că pâinea altui neam al pământului este ceva mai bună decât aluatul vetrei părinteşti. Evident, o iluzie, o uriaşă iluzie personală, din chingile căreia avea să purceadă destul de curând către o altă dimensiune a Universului. Nu avea încotro însă. Pornise pe o atare cale ca mulţi, mulţi alţii, viaţa împingându-l la un soi de alegere decisivă, pe care avea să o regrete amarnic mai apoi ani de-a rândul. Spania reprezenta pentru Luca locul care îl atrăsese cu mirajul ei economic într-o cursă dublă – nici că ar fi putut bănui de unul singur de la bun început traiectul meandrat al sorţii -, cu batista fluturându-i-o cu ipocrizie pe deasupra capului: cursa supravieţuirii şi cursa propriei sale dispariţii pământeşti. „Cauza desfigurării omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile acestei lumi.”, scria părintele Arsenie Boca în cartea sa „Omul, zidire de mare preţ”. Şi în acest caz, felul în care au fost cântărite aspectele propriei existenţe a născut o dramă vizibilă – drama de a fi a unui român plecat dintr-o matrice spiritual-ancestrală intim legată de fiinţa sa şi aruncat într-o alta cu totul şi cu totul nepotrivită celei iniţiale, materne.  

Fiinţă strivită între două lumi aparent opuse, dominate cultural însă de aceeaşi marcă funciară a latinităţii, Luca ajunsese în final un dezrădăcinat al sorţii, un drum fără cale în căutarea propriului său destin completamente incert. Acasă, în România, nu-l mai aştepta de multă vreme nimeni. În Spania, nici atât. Părinţii îi fuseseră luaţi de vârtejul inefabil al morţii, iar de ziduri goale, lipsite de sufletul din dinăuntru, era, din păcate, sătul. Se izbea de ele orişiunde-şi întorcea capul şi nu le simţea deloc răsuflarea caldă şi unică a vieţii. Nu avea nici pentru ce şi nici la cine să se mai întoarcă în România, cum nu avea prea multe motive nici să rămână pe tărâm iberic. Adevărata lui patrie nu era, de fapt, nicăieri. Pentru el, pământul lui Dumnezeu era pretutindeni la fel, colţuros şi rece, iar sentimentul născut de ceea ce poate însemna pentru un oricare Om adverbul „acasă” îi dispăruse pentru totdeauna din suflet. Nu mai avea de ce se bucura, nu mai avea pentru ce trăi. Nu mai aştepta nimic de la nimeni. Viaţa îi refuzase în viziunea lui totul, iar speranţele i se transformaseră într-un morman de scrum pe care-l înghiţise de mult pământul pietros al Regatului spaniol. Dar, cum pentru oricare român se pare că nu există acea „ruptură existenţială (…) între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi vecinicie, ci numai vamă, adică poartă de trecere” (Mircea Vulcănescu -„Dimensiunea românească a existenţei”), şi pentru Luca limitele şi nelimitele propriei sale fiinţe de lut şi de spirit s-au suprapus în timp peste osatura unui cosmos aflat în continuă mişcare, unde sigur nu mai are nevoie acum să îşi afle nici drumul şi nici status-ul personal, barierele normative ale cultură şi cele identitare dispărând complet de această dată în liniştea gravă a morţii lui premature.   

Luca nu este deloc un personaj imaginar. Dimpotrivă. El este unul dintre acele multe fiinţe umane obligate să îşi ia de nevoie lumea în cap din ţara lor de origine, dar care îşi găsesc, din păcate, sfârşitul în groapa falsului miraj occidental. Luca a fost o fiinţă reală, nu un simplu personaj literar ieşit dintr-un oarecare condei scriitoricesc. Finalul său neaşteptat, sosit cu mult mai repede decât şi-ar fi imaginat cineva şi chiar el însuşi vreodată, l-a aruncat brusc de pe graniţa fictivă dintre viaţă şi moarte direct pe foaia albă a hârtiei de scris. Era necesar de aşezat în câteva cuvinte un asemenea destin individual tragic, fiindcă acesta reprezintă unul dintre multele asemenea lui însuşi, pe care timpul le acoperă cu prea multă rapiditate şi indiferenţă pentru totdeauna, ca şi cum el nu ar fi existat în mod cert vreodată. Pe Luca îl cunosc de când mă ştiu. Nu aş fi bănuit însă că, peste ani, acelui copil cu ochi veseli şi părul blond, împreună cu care scurmam din când în când în praful străzii cu nişte beţe subţiri din lemn moale ori jucam pe asfaltul fierbinte al trotuarului şotronul, firul fragil al vieţii avea să i se curme atât de tragic la câteva sute de kilometri de graniţele patriei sale reale şi de osemintele părinteşti. Nu i se putea ghici la vremea aceea frumoasă a copilăriei, în licărul jucăuş al privirii lui pline de lumină, urma unei atari drame viitoare greu de descris în cuvintele propriei sale limbi, tocmai din motivul singular că Luca făcea parte din lumea aceea magică a copiilor cu chip mereu senin şi suflet altruist, cărora pare că nu li se va întâmpla nimic rău vreodată de-a lungul sorţii. Şi totuşi… Dumnezeu a vrut altfel, cu totul şi cu totul altfel pentru el… Linia destinului personal îi fusese trasată parcă la mânie de către îngerii negri ai întunericului, îngeri pe care divinitatea nu i-a putut opri cu niciun chip de la distrugerea acestei alte vieţi omeneşti.

Povestea lui Luca poate fi, până la urmă, povestea tragică a oricărui ins dezrădăcinat cu forţa de pe meleagurile patriei sale, indiferent de naţionalitatea de apartenenţă a acestuia, pentru că a pleca din propria-ţi ogradă mânat de lipsa unei certitudini anume într-o lume complet nouă, necunoscută ţie, cu coordonate culturale specifice sieşi, unde nu eşti atât de lesne, pe cât s-ar crede, acceptat şi pe care, la rândul tău, nu ajungi să o primeşti cu bucurie vădită înlăuntrul propriei fiinţe – poate fiindcă eşti pe deplin conştient că nu ţi se potriveşte deloc -, uneori, nu înseamnă altceva decât sfârşitul, sfârşitul personal. Un final însă, care şi acesta ţi se refuză în mare parte din punct de vedere religios şi ritualic, tradiţia seculară a parcurgerii ultimului drum nefiind peste tot în lume, evident, la fel.

Despre Luca se poate spune că nu s-a simţit „acasă” în niciuna dintre cele două lumi. Nici Spania şi nici România nu îl iubeau cu patimă. Ba aş îndrăzni să spun că nu îl iubeau deloc. Pentru amândouă, el era un fel de număr statistic înscris în condici de naştere ori de prezenţă la locul de muncă şi-atât. Nu reprezenta o fiinţă, o Fiinţă cu majusculă, aşa cum firesc ar fi fost să fie. Spania avea nevoie doar de o mână de lucru ieftină şi în plus, iară nu de identităţi sui-generis. România nici măcar de atât. Cultural vorbind, Luca nu era pentru niciuna dintre aceste două ţări un suflet. De fapt, nu era, din păcate, nimic. Trăia cu conştienţă pe pielea lui acest fapt dramatic, pe care nu avea deloc cui să-l mărturisească cu de la sine voinţă. Uneori îi venea să urle, atunci când deznădejdea i se cuibărea cu neruşinare în inimă, dar ştia că totul ar fi fost mai mult decât zadarnic. Într-o lume care alerga avid după mărunţişuri de tot felul, călcând cu furie şi cu ură peste tot soiul de cadavre, a nu-ţi auzi nimeni durerea interioară devenise un fapt mai mult decât obişnuit. Filozofia personală a unei existenţe chinuite printre străini nu interesa câtuşi de puţin pe cineva anume, atâta timp cât el însuşi devenise în ambele lumi un nimeni, un simplu sclav perfect cu sentimente anulate la porţile unui Occident cu bruscheţe dezvrăjit acum, sclav pe care viaţa încerca să îl arunce violent şi ireversibil în braţele propriei sale morţi extrem de grăbite. Ceea ce şi avea să se întâmple în final cu Luca.

Dezrădăcinarea presupune, evident, moartea simbolurilor iniţial asimilate, a tradiţiei şi a normelor propriei tale culturi, dar, în acelaşi timp, şi înlocuirea acestora brutală cu formele noii culturi de adopţie. Pentru Luca însă, Spania nu însemna nimic din toate acestea. Nu însemna nici patria lui Cervantes, nici acel tărâm mirific al artei lui Dali ori Velàzquez şi nici spaţiul arhitectural inovator al catalanului Gaudi. Nu auzise – şi nici nu-i păsa, de altfel – de Lope de Vega sau de Garcia Lorca şi nu îl interesau în vreun chip anume ilustrele compoziţii ale lui Manuel de Falla ori Enrique Granados. Acestea nu aveau o semnificaţie aparte în sufletul său. Pentru el, la fel ca şi pentru mulţi alţi români împrăştiaţi oriunde pe cuprinsul acestei planete rotunde – însă nu atât de primitoare pe cât s-ar dori, de fapt – pentru a munci din greu, patria adoptivă sezonieră nu înseamna deloc, iată, ceea ce denumim generic şi cu iz de superioritate vădită cultură. Nu, cultura nu era un concept de referinţă pentru nimeni în această ecuaţie ambiguă a supravieţuirii. Banul singur reprezenta centrul fundamental al descinderii lor forţate pe un alt tărâm, mărunţişul acela aruncat cu nonşalanţă şi ostentaţie de Occident în ochii mulţimilor hămesite de sclavi estici. Luca avea nevoie însă de mult mai mult decât Spania îi putea oferi. Avea nevoie de respect, avea nevoie de demnitate, avea nevoie să fie considerat ceea ce era cu adevărat – Om. Ştia că nu va putea obţine nimic din toate acestea acolo, aşa cum nu le obţinuse, bunăoară, din păcate, nici acasă, în România. În ambele părţi, verbul „a fi” avea o echivalenţă improprie cu verbul „a avea”. O nouă politică bolnavă a lumii actuale, la care mulţi se chinuiau cu disperare – ba chiar cu preţul singurei lor vieţi ori cu cel al vânzării sufletului – să adere, fie că erau pregătiţi, fie că nu erau pregătiţi pentru acest pas decisiv. Dar ce mai conta până la urmă? Vârtejul crunt al istoriei îl obliga şi pe Luca, la fel ca şi pe ceilalţi, să îşi schimbe dramatic axa centrului de greutate al existenţei proprii. Ceea ce a încercat să facă, de altfel, dar fără succes vizibil. Îngenunchiat violent de inesteticul ambelor spaţii culturale în care respira din ce în ce mai greu, cel care părăsise de nevoie România cu câţiva ani în urmă începuse să caute cu disperare o altă poartă de ieşire către mal. Supravieţuirea însă nu se lăsa înduplecată cu una, cu două, aşa încât Luca îşi îneca pe zi ce trece, tot mai mult şi mai mult, propria-i dramă în alcool. Nu era singurul care alesese această cale. Drumul său către moarte avea, din nefericire, traiectoria trasată deja.   

Lui Luca, un singur lucru îi dăruise Occidentul în opinia sa – deziluzia. Înţelesese că nu putea accepta un destin de sclav etern, iar viitorul numai asta îi propusese ca ofertă „sigură” de a fi. Luca nu dorea ca schelele propriei lui vieţi să fie ridicate pe cenuşa unui suflet cu existenţa anulată. Dorinţa sa lăuntrică de a redevini copilul senin şi fericit de altădată căpătase accente din ce în ce mai puternice. Numai că drama pe care el o trăia în fiecare zi fără a o spune unei alte fiinţe omeneşti îl chinuia fără-ncetare. Nu ştia cum să iasă din această prăpastie neagră a disperării şi asta îi dădea fiori de moarte. Singurătatea şi faptul că era neînţeles de ceilalţi îi măcinau profund fiinţa. Nu avea de la cine primi ajutor. Nici măcar unul duhovnicesc. Devenise un autoîncarcerat al singurei sale vieţi din chingile căreia aştepta să scape cât mai repede cu putinţă, dar nu cu orice preţ. Într-o altă cultură, complet diferită de a sa, a învinge o asemenea cotitură tragică de destin înseamnă a avea putere să te ridici fără sprijin către lumină. Luca însă nu mai avea puterea interioară de a merge mai departe pe cărările destinului. Simţea că parcursul vieţii i se va sfârşi curând şi nu avea cui să mărturisească acest lucru. Alcoolul îi arsese măruntaiele, precum îi arsese durerea sufletul. Îi era dor de patria lui reală, România, şi ar fi vrut ca oasele să i se odihnească lângă cele ale părinţilor săi. Dar cine să aibă vreme să audă ce-şi dorea cu adevărat Luca? Nenorocirea de a rămâne mult prea singur într-o lume care nu te înţelege şi, prin urmare, nici nu se căzneşte să te accepte în sânul ei, aşa cum eşti, l-a îndepărtat definitiv de ultima fărâmă existentă de umanitate. Dumnezeu nu îi mai întindea nicio mână, de parcă ar fi fost cel mai păcătos enoriaş al planetei. Oamenii nici atât. Cine să-şi fi îndreptat, oare, atenţia şi mila înspre o fiinţă pierdută ca a lui pentru a o aduce din nou la suprafaţă lângă zidul sacru al templului luminii?!… Răspunsul era, din păcate, unul evident şi lesne deductibil: NIMENI.

Românul îngropat în pământul altei patrii a devenit, iată, deja poveste. Dar o poveste neasemuit de tristă, care se tot repetă cu încăpăţânare la infinit. Căutarea forţată politic a lânii de aur în cu totul şi cu totul alte spaţii culturale îndepărtate de matca ancestrală a poporului lor a însemnat pentru mulţi, nu numai pentru Luca, o dramă reală, pe care nimeni nu a fost interesat să o elimine la timp, ci, mai degrabă, să o încurajeze. Dezrădăcinarea impusă este la ora actuală, din nefericire, o traumă severă care va secera multe alte vieţi şi în viitor. Ei şi ce? Îi pasă cuiva de acest mers înainte al omenirii completamente abnorm? Dimpotrivă. Era globalizării a trecut şi va trece în continuare cu tăvălugul peste multe destine şi peste mult prea multă durere umană. Lacrima deznădejdii de pe faţa şi din sufletul celorlalţi nu interesează absolut deloc – oare de ce, ne întrebăm în mod firesc? -, devenind un subiect tratat cu din ce în ce mai multă indiferenţă şi cinism de către vătafii planetari ai prezentului.

Cu speranţele strivite de vii în ţărâna altui loc al pământului, Luca îşi doarme acum somnul veşniciei sale mult prea departe de ţara în care s-a născut. Noua ordine mondială a contemporaneităţii nu i-a adus, iată, decât singurătate şi moarte. Cele două lumi în care s-a zbătut să mânânce o pâine umilă l-au lăsat pradă propriei lui neputinţe de a lupta contra acestora cu armele murdare ale cinismului şi ale urii, două concepte pe care Luca nu le învăţase deloc între timp. De fapt, el refuza vehement să-şi însuşească o asemenea tehnică murdară de a fi din partea vieţii. Era ceva ce nu îl caracteriza cu niciun chip în lăuntricitate. Se ferea de lume – fugind de el însuşi, de fapt – şi primea loviturile destinului cu sufletul din ce în ce mai desfigurat de suferinţă. Vindecarea sa interioară nu ar fi fost una imposibilă într-o altfel de lume. În cea de acum însă, când nimeni nu mai are timp nici măcar de propria-i dramă, durerea lui Luca – aruncată brutal în malaxorul indiferenţei mulţimilor – devenise ceva complet imperceptibil. Fiecare privea către sine şi mai puţin către celălalt. Dezumanizarea înghiţise orice fărâmă de altruism uman. Singura dimensiune a vieţii trăită la maximum de fiecare în parte nu era alta decât patologica goană după bani şi căpătuiala searbădă de moment. Cu scopul acesta se deschiseseră doar graniţele fictive ale Europei, pentru a se amesteca într-o contopire nediferenţiată neamuri cu limbi şi culturi felurite, eterogenizându-se toate deodată cu violenţă până la anularea de facto a propriei lor identităţi naţionale. Axa sensului existenţial al verbului „a fi” era vizibil mutată dinspre teritoriul sacru al spiritualităţii formatoare axiologic înspre cel al consumerismului plin de pericole iminente, unde metamorfozarea forţată a Omului-fiinţă în omul-animal reprezintă principiul dur şi intrinsec al noii ordini mondiale prezente. În tot acest amalgam inform – cu accente walpurgice grave – al umanităţii totalmente surde şi oarbe la durerea celuilalt, Luca nu mai exista ca fiinţă, practic, deloc. Pentru el, mitul postmodern – şi de-a dreptul barbar – de „cetăţean al lumii” se prăbuşise definitiv. Asta doar dacă acesta existase cumva, în vreo măsură oarecare, printre conceptele fundamentale ale propriei sale mentalităţi lăuntrice. În destinaţia multiplă a scurtului său traseu teluric, Luca nu-şi găsise locul nicăieri. Nici România şi nici Spania nu-i fuseseră cu adevărat „acasă”. Ultima patrie, în schimb, îi vămuise pentru totdeauna şi sufletul, şi viaţa…            

––––––––

Magdalena ALBU

22 iulie 2012 – (R) 22 decembrie 2021

București

ȚICLETE P. Gheorghe

„BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU”

(Fast Editing, București, 2020, 304 p.)

Bogdan Petriceicu Hașdeu – Savant, scriitor și gazetar unionist, unul din „părinții-cărturari”/parentes Patriae ai culturii române

De profesie inginer constructor, dl Gheorghe Țiclete (21 aprilie 1936, Tg.-Jiu) a făcut o adevărată carieră universitară, începută la Cluj ca asistent (prin concurs) și urcând toate treptele ierarhiei, devenind profesor (tot prin concurs) la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti până la pensionare (2006), și în continuare consultant. Ca inginer și cadru didactic a contribuit la elaborarea a peste 150 de proiecte de execuție, atât în țară cât și peste hotare și a elaborat, în calitate de autor și coautor, peste 100 de lucrări științifice și 33 de manuale universitare, în limbile română, franceză, engleză.

L-am cunoscut la unele manifestări cultural-științifice desfășurate la nivel de județ, încă de acum vreo două decenii, ba chiar pe teren profesional, prin anul 2000, când d-sa a fost președintele Comisiei de bacalaureat de la nivel de liceu (eram pe atunci director al Colegiului Național „Ecaterina Teodoroiu” din Tg.-Jiu). Fire comunicativă, cordială și de o distincție dialogală, cu aplecare deosebită față de tot ceea ce este gorjenesc, dl Țiclete ilustra tipul intelectualului care, plecat de acasă pentru a-și găsi rostul pe alte meleaguri, rămâne permanent în suflet cu icoana familiei și locului natal, simțindu-și permanent sufletul atras de aceste amintiri vii, reactualizate, îmbogățite…

Țin minte o întâlnire culturală la una din edițiile Simpozionului Național „Satul românesc tradițional”, desfășurată la Tg.-Jiu și în teritoriu, la Arcani-Câmpofeni, unde ne-am întreținut mai mult, totdeauna d-sa fiind foarte bucuros dicutând pe varii teme, de la tradiții culturale la chestiuni de învățământ, istorie, sociologie etc. Ba a devenit simpatizant și chiar colaborator al revistei „Portal-MĂIASTRA”, pe care din 2005 o editam într-un parteneriat al Societății de Științe Filologice – Filiala Târgu-Jiu (al cărei președinte eram) cu Centrul de Conservare și Promovare a Tradițiilor Populare Gorj, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, trimestrial de cultură cu apariție neîntreruptă până azi. Între articolele valoroase publicate de dl Gh. Țiclete amintesc un amplu documentar-memorialistic despre Constantin Virgil Gheorghiu (15 sept. 1916, Valea-Albă, comuna Războieni, jud. Neamț – 22 iunie 1992, Paris), reprezentant al exilului românesc, fost diplomat, jurnalist de seamă, romancier, poet și preot ortodox, pe care l-a cunoscut în Franța, într-o banală împrejurare, ținând ulterior o anumită legătură (dl Țiclete are la Lyon stabilită pe fiica sa Ioana, medic, cu soțul și cei doi copii, pe atunci elevă la „Constantine” în Algeria).

Vocația publicistică (pentru că despre o vocație cu adevărat este vorba) a avut-o dl Țiclete încă de pe băncile școlii, publicând în „Urzica”, „Scânteia Tineretului”, „Viața studențească” etc., iar în timpul studiilor universitare la ziarul de tradiție „Făclia” din Cluj, inițiind pe atunci și apariția unei publicații studențești „Politehnica”, din care au apărut doar 15 numere, fiind apoi interzisă (1956-1958). După 1990, dar mai ales după pensionare a avut (și încă are) o activitate susținută în diferite publicații din Gorj, Cluj, București și alte localități („Crinul satelor”, „Jiul de Sus”, „Adevărul de Cluj”, „Independența Română”, „Bogdania”, „Ghidul Anonimului”, „Rotonda Valahă”, „Convorbiri literar-artistice”, „Astralis” ș.a.).

O mult mai importantă activitate în domeniul publicistic este aceea dedicată scrierii și apariției unor cărți, fie că e vorba de o memorialistică interesantă, cu evidențierea parcursului său profesional, al vieții pline de greutăți și încercări și a oamenilor pe care i-a cunoscut:  „Lumea prin care am trecut” (Ed. Amanda, 2016”), fie că evocă personalități de seamă din domeniul culturii și științei românești („Evocări: Cei care au fost”, Ed. Fast Editing, 2019). La acestea se adaugă două recente lucrări, pe care dl Țiclete a avut amabilul gest de a mi le trimite: „Ce am fost? Cum suntem? Ce vom fi?” (Ed. Fast Editing, 2020, 206 p.) și „B. P. Hasdeu. Un geniu original în cultura românească” (Ed. Fast Editing, 2020, 304 p.).

Prima lucrare este dedicată unor probleme și meditații pe seama destinului încercat al poporului român potrivit eseului care reproduce, puțin schimbat, titlul cărții („Cum am fost? Ce e suntem? Cum vom fi?”, pp. 96-111), abordând și alte probleme de istorie, sociologie, religie, filosofie, geografie etc. Dl Țiclete scrie despre „toleranță religioasă și armonie socială”, „spiritualitate, morală și credință la români”, ca și despre „îndeletnicirile, obiceiurile și tradițiile populare în viața satului românesc” ori „evoluția benefică a globalizării” care implică „păstrarea și dezvoltarea identității culturale ca factor decisiv”, ca și despre „Uniunea Europeană, viabilă și prosperă doar printr-o unitate în diversitate”. Sunt idei al unui patriot adevărat, care simte profund ființa neamului, conform unui zicalei celebre „fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara ta!”, dar care crede că „pentru a fi cu adevărat patriot, pentru a-ți iubi țara și neamul, este necesar ca omul să se simtă cu adevărat mulțumit, sigur de ziua de mâine, cu alte cuvinte, fericit.” Căci „fericire” înseamnă pentru un om „decent și normal: sănătate, un loc de muncă adecvat capacităților și pregătirii fiecăruia, o repartiție echitabilă și răspundere pe măsură, în viața socială”, la care s-ar adăuga „o familie armonioasă” etc. Dar cum putem vorbi de acestea azi, într-o economie marcată de mari neajunsuri, când românii emigrează cu milioanele, iar interesele personale sunt puse deasupra celor obștești, și într-o societate agonică, în care clasa politică se dovedește deseori execrabilă, servilă și acționând în interes de grup colorat infracțional?… („Cum apare și se dezvoltă sentimentul dragostei de țară”, pp. 112-119). Dincolo de aceste probleme „urgente” ale zilelor pe care le trăim, într-o vânzoleală reformistă de peste treizeci de ani, autorul scrie și despre „vicisitudinile românilor ardeleni pentru supraviețuire și afirmare”, despre „Zorii învățământului rural în Principatele Române”, „Despre ceangăi și simțirea lor românească”, despre cei  „100 de ani de la Marea Unire. Episoade mai puțin cunoscute” și despre „România astăzi. Început de speranță și o realitate nedreaptă”…

Monografia „B. P. Hasdeu. Un geniu original în cultura românească” – desigur, un geniu nu poate fi altfel decât „original”! -, este o scriere de luat în seamă. Contactul cu acest „uragan” al culturii române, cum i s-a zis, datează din perioada studiilor liceale (azi, B.P.Hasdeu nu mai figurează în manualele școlare, atât de schematice, anodine și pline de ceea ce un dascăl de serioasă modă veche consideră experimente și futilități). Editorul lucrării, dna Eugenia Duță, consideră lucrarea de-a dreptul „monumentală”, „un document de o excepțională valoare” consumând mult timp și o imensă energie intelectuală, pentru a aduna și sistematiza informațiile „într-o formă literară abordabilă” pentru un public „larg și diferit ca pregătire”: „Avem în față un alt Hasdeu, dintr-o dată descoperit sub toate aspectele sale, umane, morale, intelectuale, cu prietenii și dușmănii, cu excepționale calități dar și nelipsite defecte, un om pentru care cultura și patriotismul au fost țelurile supreme, neegalate decât de marea iubire paternă pentru fiica sa.”

Cum era firesc, autorul o ia de departe, de pe vremea când înaintații marelui cărturar erau emigranți pe pământurile Rusiei țariste, Ucrainei sau Poloniei, dovedind – ca români adevărați, cu iubirea de neam și glie în sânge – demnitate și vitejie. În 1673, strămoșii lui B.P. Hașdeu fuseseră nevoiți să se refugieze în Polonia, alături de Petriceicu-vodă, ocrotitorul celor doi copii ai cumnatului său care căzuse în lupta pentru apărarea cetății Hotinului. Autorul dă glas unor informații foarte interesante culese din varii izvoare scrise, din documente de arhivă chiar, despre bunicul și tatăl lui Bogdan, care vin să descifreze caracterul sufletesc al acestui om de excepție din galeria marilor cărturari români, care de la vârstă fragedă a acumulat, prin studiu perseverent, o cultură impresionantă de nivel european, care îi va fi de trebuință toată viața în domeniul istoriei, filologiei, arhivisticii, dar și al literaturii propriu-zise (ca poet, prozator, dramaturg, articlier etc.).

Dl Gheorghe Țiclete își structurează cartea după modelul consacrat al monografiilor, începând, în capitole de sine stătătoare, cu „originile” și „înaintașii (premergătorii)”, continuând cu „tinerețea” , „venirea în Moldova”, apoi „la București”, după care evocă activitatea de istoric, poet și dramaturg a lui Hasdeu, legăturile sale cu „Junimea”, apoi într-un capitol de vreo zece pagini interesul pentru lingvistică și filologie cu prezentarea realizărilor în domeniu. Un mic roman documentar îl constituie cele patru capitole (pp. 181-244) în care este evocată fiica de o inteligență precoce a savantului, Iulia Hasdeu, de la anii copilăriei și studiilor la Sorbona, la „plecarea” ei și „suferința tatălui”, cu descrierea, în capitole speciale, a „Cavoului” de la Bellu și a „Castelului” cu simbolistică spirituală închinat ei de părintele neconsolat la Câmpina.

B. P. Hasdeu / Tadeu Hîjdeu la naștere (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin, azi în Ucraina – d. 25 august 1907, Câmpina) descinde „dintr-o veche familie de boieri români basarabeni”, înrudită prin diferite alianțe cu polonezi, ucraineni, ruși, basarabeni și chiar evrei, începând încă de pe la începutul sec al XV-lea. Consultând notițele extrase de savant din arhivele de la Academia Română și de la Craiova, autorul găsește informația că neamul dinspre mamă al lui B.P. Hasdeu este documentat încă de pe la 1401 (când avea loc pacea „veșnică” a Lituaniei cu Polonia). Pe bunicul dinspre mamă îl chema Tadeus Hasdeu,  care a avut un copil  ce s-a numit tot Tadeus, născut în 1769 în Polonia, unde emigrase o ramură a familiei (provenea din strălucita familie de nobili polonezi Von Dönhoff), ajuns colonel în armata rusă, dar stabilindu-se în 1812 în Basarabia țaristă. De la acesta, spirit romantic și aventuros, a moștenit Bogdan aptitudinile pentru învățătură, după cum mărturisește în jurnalul său. Luptă în armata austriecilor împotriva turcilor la Novi-Bazar (1788) fiind rănit. Întors acasă, se căsătorește  cu Denhoffȏwna, murind în 1806, la nașterea copilului! Fiul, tot Tadeus, se va căsători cu o frumoasă evreică, cu care, botezată Valeria, se căsătorește (se va dovedi „soție ideală”, cântată într-o poezie publicată de B. P. Hasdeu în „Sic Cogito” (ed. III, 1895), dar amintită și în epitaful din cimitirul Cristinești-Hotin (murise la 12 oct. 1835). Deși cărturarul dorea să șteargă din memoria arborelui genealogic imaginea bunicii evreice (și neamul bunicului se împotrivise acestei alianțe), totuși, la sugestia medium-ului spiritist al Iuliei, și „steaua” bunicii Valeria, boieroaica cu viață exemplară rămasă văduvă, își va găsi locul între celelalte nouă stele de bronz din templu.

Întregul neam al Hasdeilor a dus o viață sufletească „la cote înalte”, dragostea față de plaiurile străbunilor și de neam însoțindu-i și călăuzindu-i „cu sfințenie”. Autorul încearcă să reconstituie, din documentele păstrate și pe întinsul a cinci secole (XV-XIX) arborele genealogic, cu observația că înaintașii, cu ranguri de mare demnitate (nobili mai vechi în timpul regelui polon Ioan Sobieski, înrudiți cu Petriceicu-Vodă), „au influențat mult existența și viața sufletească a celui care va fi marele B. P. Hasdeu”. Însuși interesul manifesta de acesta față de genealogia neamului său amintește cu preemineță de unchiul Boleslav Tadeus Hasdeu, autorul unui manuscris în limba rusă intitulat „Memoriu istorico-genealogic despre dvorenia neamului Hasdăilor” (din 1867), documentat din arhive poloneze și rusești (existent la Academia Română). Însuși cronicarul de largă cultură umanistă Miron Costin, în letopisețul său, are cuvinte de laudă pentru boierul Efreim Hasdeu, pârcălab de Hotin.

Acum înțelegem pasiunea savantului, care avea ca document prețios de familie caietul cu însemnările istoriografice și literare ale bunicului său Tadeus, pentru istorie, îndeosebi spiritul dacist prezent în unele versuri de tinerețe („Sunt Dac cu trup și suflet/ și cu mândrie recunosc aceasta,/ sunt Dac și nu sunt Roman, pe Romani îi disprețuiesc”). La rândul său, tatăl, Alexandru Hasdeu (1811-1872), avea pregătire juridică la Facultatea din Harcov și preocupări literare mai serioase. Va fi invitat, în 1866, să devină membru, ales mai apoi membru de onoare al Societății Literare Române /Societatea Academică Română, alături de Alecsandri, G. Barițiu, Al. Hurmuzachi, I. Hodoș, I. C. Massim, Titu Maiorescu, C. Negruzzi, Ion Sbierea, Al. Roman, V. A. Urechea ș.a. Multe date despre neamul Hasdeilor, al căror blazon, conform mărturisirii tatălui, era „Pro Fide et Patria”, sunt în bună tradiție documentară și cele din scrierile cercetătorului și editorului Ionel Oprișan, președintele de onoare al Fundației Naționale „B. P. Haseu” și autorul monografiei „Opera literară a lui B. P. Hasdeu” (2007), din care dl Țiclete citează.

Viitorul savant urmează primele clase la Vinița, Rovo și Camenița (Polonia), apoi, în 1850, odată cu mutarea familiei la Chișinău, urmează cursurile liceului de aici, împreună cu fratele său, răpus tânăr, în 1860. Tribulațiile sentimentale cărora trebuie să le facă față îl găsesc fără mamă, care decedase la  chemare (caracterizat „element slab”). Din 1852 urmează studiile superioare la Universitatea din Harkov (până în 1854, la înrolarea în armată), unde va înființa o societate științifică-literară secretă, cu caracter patriotic-naționalist (fratele mai mic Nicolae va muri în 1860 în închisoarea din Petersburg, acuzat de conspirație politică, de unde ura lui Hasdeu față de Rusia cotropitoare). Hasdeu ajunge în scurt timp la o „pregătire excepțională și multiple aptitudini”, lăudând contribuția tatălui la formarea sa (îi va dedica „Istoria critică a românilor”, I-II, 1875), dimpotrivă cu prețuirea purtată lui Kogălniceanu, dar el fiind și un autodidact desăvârșit – „impunător printr-o știință enciclopedică”, după aprecierea lui N. Iorga.

Exprimându-și fățiș disprețul față de Rusia țaristă, își rupe ostentativ pașaportul trimițându-l consulatului rusesc din Chișinău, apoi trece ilegal Prutul la 16 februarie 1857 și se stabilește la Iași. Condamnat în contumacie la „exil siberian” și dezmoștenit din drepturile asupra averii părintești, Hasdeu își schimbă numele din Tadeu în Bogdan, adăugându-și numele strămoșului domnitor al Moldovei (1672-1674), Petriceicu. Încet-încet câștigă încrederea moldovenilor, la 8 martie 1858 fiind numit de caimacanul Vogoride judecător la Cahul (cele trei județe, Cahul, Ismail și Cetatea Albă reveniseră României după războiul Crimeei). Dar va refuza să devină „unealta politică” a lui Vogoride și va reveni la Iași, unde scoate prima sa revistă „România”, publicație unionistă, editată în doar patru numere, fiind caracterizat de Kogălniceanu în „Steaua Dunării” drept „campion al ideilor naționale și constituționale liberale”.  În toamna lui 1859 înființează „Foaie de istorie română. Sub redapciunea lui B. P. Hasdeu”, din care apar tot patru numere. Va dărui „Bibliotecii Școalelor” din Iași biblioteca tatălui adusă de la Chișinău (4000 volume), fiind numit custodele bibliotecii și organizată de el după standarde europene ca „Biblioteca Națională”. În 1860, domnitorul A. I. Cuza îl numește profesor de istorie, statistică și geografie la Școala reală din Iași. Înființează „Foița de istorie și literatură” (1860), în care va publica celebrul articol de elogiu adus strămoșilor daci nepieritori „Perit-au dacii?” în care combătea ideile latinismului Școlii Ardelene și concepțiile „puriștilor latiniști” din epocă (de la Petru Maior la A.T.Laurian și I. C. Massim), și se dedică studiului istoriei și creației literare. Consulatul Rus din Principatele Române îi solicită extrădarea, dar ocrotit de partidul liberal nu se dă curs cererii. Cu toate acestea, devenind incomod pentru mulți, va fi înlăturat din funcțiile avute. Își câștigă existența publicând la diferite gazete („Ateneul Român”, „Tribuna Română”, „Dacia”, „Trecutul” etc.), înființează în 1862 revista „Din Moldova” la care va colabora și V. Alecsandri, îi schimbă numele în „Lumina”, dovedindu-se un „înfocat unionist”. Ține un „Jurnal intim” și publică în „Lumina”, printre altele, scrierea licențioasă „Duduca Mamuca. Din memoriile unui studinte” (1863), o nuvelă ce-i va aduce multe neplăceri, fiind acuzat de imoralitate (îndeosebi „episodul Emilia”) și intentându-i-se un proces de presă (va fi demis din postul de profesor de istorie și din cel de bibliotecar, de comitetul școlar din Iași din care făceau parte V. A. Urechea și Titu Maiorescu mai rezervat, cu aprobarea ministrului Christian Tell). Deși câștigă procesul, cu o majoritate minimă de patru voturi contra trei (autorul invocând în apărare o întreagă literatură erotică, de la „Cântarea cântărilor” și Petronius, până la Boccaccio, Shakespeare și Goethe, ba chiar autori români precum Conachi, Negruzzi, Heliade, Bolintineanu, Alecsandri, explicând magistraților că nu a făcut altceva decât să fie un „portretist al societății” de un crud realism, iar, când societatea e „coruptă”, răul stă „în existența corupției, nu în scrierile care o demască”!), reintegrarea în învățământ nu va mai avea loc. Anul următor, în 1864, îndârjitul Hasdeu, fiind la București (numit de Cuza  membru în „Comisia documentară” și în „Comisia moșiilor mănăstirești”) republică nuvela cu pricina, revăzută, sub titlul „Micuța. Trei zile și trei nopți din viața unui studinte”, – scriere poznaș-amuzantă și savuroasă, de rezonanță autobiografică și confesivă, în viziunea unui copil cu nimb luciferic și de un magic erotism magnetic, mesmerian („geniu pustiu”, „mare damnat”), de o luciditate cinică și o viziune nihilistă, – considerată în 1937 de Mircea Eliade „una din bucățile cele mai de seamă a literaturii românești moderne”, „departe de a fi imorală, acest roman are o vervă și o ironie romantică fără precedent în literatura noastră”. Ba mai mult, în timp ce Ionel Oprișan considera nuvela o scriere „subțire, cu o vervă cuceritoare într-un stil antrenant, cu dese apostrofări și implicări ale cititorului în secretele narațiunii”, alt critic, Paul Georgescu, o aprecia drept „proză contemporană, scrisă în duhul misterului, al absurdului sau al intertextualității”.

Hasdeu era un caracter cam aventuros și adusese în nuvela aceasta nu numai obsesiile sexualiste ale vârstei, dar chiar o practică ilustrând cum sunt atrase femeile („Zău nu știu ce place femeilor în înfățișarea mea!”), deși – observă monografistul – „după căsătorie și-a ritmat puhoiul aventurilor galante”, după cum recunoscuse însuși Hasdeu în  „O nevastă româncă” sub forma unui omagiu adus soției sale Iulia, căreia îi va supraviețui, castelul de la Câmpina fiind dedicat, de fapt, „celor două Iulii”…

Autorul își urmărește apoi personajul „la București” (Cap. IV), unde este chemat de domnitorul Cuza în comisiile amintite. Aici Hasdeu își continuă vocația gazetărească, editând revista satirică „Aghiuță” (1863), subintitulată „Foaie umoristică, satiră și critică”, care, deranjând unele spirite vizate, va fi suspendată de Kogălniceanu în 1864. La București, Hasdeu, nonconformistul (comparat de autor cu Eminescu gazetarul), făcea  imaginea „gazetarului democrat și patriot”, critic caustic la adresa politicianismului, a mediocrităților agresive, superficialității și cosmopolitismului, cerând expressis verbis: „să ne întărim înăuntru, făcându-ne respectați dinafară, prin înflorirea românismului și a democrației (…) și să jucăm și noi un rol în Europa”… Cu alte cuvinte, apreciază dl Țiclete, „el aplică o jurnalistică incisiv-arzătoare, cu răbufniri de luptător, prin care-și manifestă acea frământare a adevărului vizionar, încrezător fără rezerve în propășirea meritată a poporului român.”

Gazetarul Hasdeu va continua să editeze nu numai reviste satirice, precum „Aghiuță” sau „Satyrul” (1866), dar și ziare precum „Traian” (1869-1870) și revista „Columna lui Traian” (1870-1874), de largă disponibilitate privind articolele de istorie, justiție, economie, cultură, limbă și literatură, administrație etc. Prin cuvântul său gazetăresc, prin ciclul de conferințe ținute la Ateneu („Noi în 1892”), se dovedește o conștiință românească ireproșabilă și o minte limpede, scriind, cum făcuse Eminescu în „Timpul”, că „România nouă” începe cu Revoluțiunea lui Tudor Vladimirescu, continuă cu ideile pașoptismului, primind botezul odată cu Unirea Principatelor, fapt istoric care a călcat în picioare toate mentalitățile inerțiale feudale („sacra cauză a Unirii” evocată în 1867 într-un ciclu de articole d ziarul „Perseverența”). El vorbește acolo nu numai de „Unirea cea Mică”, dar și de așteptata „Unire cea Mare de realizat de acum înainte (…) fără care nu se poate armoniza ora noastră națională; între toate pietricelele câte sunt necesare pentru a reconstitui anticul mozaic: Dacia lui Traian!” Pentru aceeași „Dacie a lui Traian” militase și Eminescu în articolele sale (o comparație Hașdeu-Eminescu ar pune în evidență nu numai o gândire ortogenezică asemănătoare, dar și o conștiință gazetărească exemplară plină de similitudini). Militând pentru apărarea trecutului nostru istoric în care dacismul se îmbină armonios cu latinismul, pentru „individualitate națională” („suntem români, iar nu prusieni”) și demnitate în concertul națiunilor european, pentru eradicarea politicianismului corupt și respingerea cosmopolitismului, îndeosebi a germanismului, Hasdeu, antimonarhist convins, se dovedește un spirit polemist care vine de-a dreptul din tradiția lui Eminescu, de un românism apăsat, deși între cei doi contemporani nu au existat relații apropiate, ci de respect amiabil, de recunoaștere și admirație colegială, mai mult gazetărească decât literară. Într-un articol, Mircea Eliade era convins că B.P. Hasdeu „a scris cele mai frumoase articole politice din istoria presei românești, singurele care pot sta alături de cele ale lui Eminescu”, căci fondatorul atâtor publicații, mare patriot și democrat, „nu făcea gazetărie numai cu talent, ci cu o vastă informație istorică, economică, juridică, și nu scăpăra numai de inteligență, ci avea curaj, «nedependență» și sinceritate”.

Căsătorit în 1865 cu Iulia n. Faliciu din Roșia Abrudului, unde se găsea în documentare (zona Munții Apuseni), Hasdeu va avea o viață de familie așezată, unica sa fiică, Iulia, fiind marcată de un destin tragic. Acum, la București, are loc și o prodigioasă activitate în domeniul cercetării istorice,  în 1864 primind însărcinarea să editeze „Arhiva istorică a României”, precum și a lui Bălcescu și Laurian din „Magazinul istoric pentru Dacia”. Membru al diverselor Societăți Științifice și Academii, publică în presa românească și străină, participând cu comunicări la Congrese Internaționale și realizând legături cu mari oameni de știință, precum romanistul german Hugo Schuchardt, specialist în filologie română. Acum apar „Istoria critică a românilor” (1874), recenzată de Schuchardt în „Literarische Zentralblatt”, „Historia antică a românilor” (1875), celebrul tom „Cuvinte den bătrâni” (1877), propunându-și realizarea unui impresionant dicționar enciclopedic al limbii române, „Etymologicum Magnum Romaniae” (I-V, 1886-1898), care, din cauza dimensiunii monumentale proiectate, a ajuns doar până la definiția cuvântului „bărbat”.

Acestui capitol, după a noastră părere, ar fi trebuit să-i urmeze cel dedicat prezentării „Lingvisticii și Filologiei” (X), Hasdeu fiind pionier al lingvisticii sociologice, chiar unul din întemeietorii lingvisticii, filologiei si lexicografiei științifice românești, interesând pe filologii germani Gustav Weigand și Hugo Schuchardt. A inițiat metoda comparativ-istorică în cercetare și ancheta dialectică prin corespondență, formulând și alte teorii precum „teoria circulației cuvintelor” etc.

În alte capitole, dl Țiclete urmărește activitatea de dramaturg a celui care se dovedise un monografist istoric redutabil prin lucrarea „Ion Vodă cel Cumplit” (VI), creând drama istorică în cinci acte, binecunoscută în tradiția școlii românești, dar nu în școala de azi, „Răzvan și Vidra” (1867), apoi comedia „Trei crai de la răsărit” (1879) numită inițial „Orthonerozia” (1871-1872). Drama istorică, mult mai valoroasă, exprimă o viziune literar-romantică asupra istoriei moldave, în care se reflectă iarăși concepția democratică a autorului, întruchipând un personaj care, venind din clasa de jos, ajunge la demnități în oștirea poloneză, ba chiar pe scaunul Moldovei, cu un final spectaculos al restabilirii ordinii divine (opera marchează începutul dramei istorice naționale). Autorul, aprecia M. Eliade, „credea în destinul istoric al neamului românesc”, fiind comparabil pe latura unui romantism de tentă magică cu Novalis…

Capitolul al VIII, intitulat „Junimea”, destul de expeditiv (nici trei pagini pline), evidențiază antijunimismul lui Hasdeu dintr-o anumită perioadă, el polemizând cu Maiorescu prin „Revista nouă” sau „Revista contimporană”, comițând unele impardonabile „atacuri” la adresa lui Alecsandri, chiar Eminescu, datorită opoziției sale față de Junimea, mai ales față de Maiorescu care fusese de acord cu scoaterea din învățământ în 1863, în urma publicării nuvelei „Duduca Mamuca”  (se va căi, la 15 iunie 1889, în necrologul din „Revista nouă”, față de Eminescu, scriind că „Eminescu a lăsat multe versuri admirabile”, introducând în poezia românească „adevărata cugetare ca fond și adevărata artă ca formă în locul acelei ușoare ciripiri de mai înainte (…)”, laitmotivul articolului fiind dat de fraza atât de strânsă și neșovăielnică, de o cruzime premonitorie: „El va trăi, deși a murit nebun!” (căci, scrie în final, „vor muri însă pentru vecie nenumărații înțelepți, care au lăsat și vor lăsa să înnebunească un Eminescu” . Păcat că aici nu-și găsește locul farsa poetică jucată de Hasdeu ironizatelor „Convorbiri literare” de la Iași, publicând sub un pseudonim german poezia „La noi e putred mărul”, al cărei acrostih preciza unde este putred: „La Con(f)orbiri literare”… Lovitură de maestru demistificantă față de orgoliul junimiștilor creatori de „nouă direcție” în literatură… Este un fapt celebru, păcat că nu se regăsește cu comentariul de rigoare în acest schițat doar capitol „Junimea” (VIII, pp. 149-151). Desigur, multe alte probleme ar fi trebuit abordate la acest capitol, inclusiv apropierea Veronicăi Micle de Hasdeu pentru a publica poezii în „Revista lui Traian” (prin 1875)… Dar și seria de articole vehemente ale lui Gh. Panu din „Convorbiri” ori atitudinea lui I. C. Massim, autorul unei broșuri critice…

Și capitolul despre poezie (IX) tratează lucruri îndeosebi cunoscute încă din școală, – când liceul era cum trebuie (fiind elev, dl Țiclete asistase la roluri interpretate în familie de frații mai mari), – evidențiind ambiția autorului încă de la început de a scrie o poezie mare (Adevăratul poet): „O poezie neagră, o poezie dură,/ O poezie de granit,/ Mișcată de teroare și palpitând de ură,/ Cu vocea răgușită pe patul de tortură,/ Când o silabă spune un chin nemărginit.” Nu „flori și stele” ori „minciuna curtezană” își propunea să cânte tânărul poet Hasdeu, ci „adevărul” crud al vieții, care „geme tempeste și răzbele,/ Blăstem, urgie, neguri, pucioasă și mormânt.” Poet al durerii, uneori ocazional, Hasdeu se dorește și un poet civic, social, antidinastic, chiar unul prevestitor de viziuni noi, plin de energie, de vitalism, de sarcasm și ironie, alteori spiritul său desfășurându-se în registre intimiste ori în meditații grave privind soarta omului, deplângând moartea iubitei Iulii („Poezie”, 1872; „Sarcasm și ideal”, 1897).  

Mult mai incitante sunt capitolele în care evocă „viața prea scurtă” a Iuliei Hasdeu (14 noiembrie 1869 – 17/29 septembrie 1888), un copil de un geniu precoce, care-și susține bacalaureatul la Colegiul Sévigné, iar la 16 ani, în 1886, a devenit prima studentă româncă la Universitatea Sorbona, în paralel urmând cursuri la École des Hautes Études. Se îmbolnăvește de tuberculoză, neglijează tratamentul fiind preocupată să-și susțină teza de doctorat („Filozofia  populară a românilor, logica, psihologia, metafizica, etica și teodiceea”) și moare la vârsta de 19 ani. Scria proză (la 12 ani terminase romanul „Les étouderies de Denis”) și poezii în franceză și română (caiete întregi), dovedind o sensibilitate acută, intimistă, de ecou sufletesc și naturistic,  făcând loc uneori unor negre premoniții.

„Plecarea Iuliei” a produs tatălui o enormă suferință, ceva s-a întors pe dos în mecanismul ființei sale (XII), în memoria ei Hasdeu a creat „un mormânt-poemă”, un mic templu  „spiritist” și cu elemente simbolice, conform inscripției din cimitirul Șerban-vodă, „întocmit după planul dat cu toate amănuntele de Iulia Hasdeu, executor fiind B. P. Hasdeu, după îndemnul căruia au lucrat…” Precizările se pot găsi în lucrarea „Sic cogito” , unde avem și date privind „castelul” de la Câmpina, dedicat „celor două Iulii”, soție și fiică, zidit în anii 1894-96, „planul fiind dat de spiritul Iuliei B.P. Hasdeu prin medium B. P. Hasdeu, apoi desenat arhitectonic de T. Dobrescu, construcțiune de N. Angelescu.” Clădirea de piatră, un fel de „Templu metafizic”, vorba comanditarului, are un aspect sumbru, memorial, compus din trei turnuri și șase încăperi, cu o scară interioară urcând către statuia lui Iisus. Camera cu cale albe, cu un bust de marmoră, cu păpușă și manuscrise în vitrină este dedicată Iuliei, alături camera obscură cu o fantă în perete, în care se desfășurau ședințele de spiritism prin care cărturarul vorbea cu fiica sa (în 1896, Caragiale se află aici pentru un interviu și ascultă de la amfitrion descrierea domului construit anume în viziune și interes spiritist, concepția despre „știința sufletului” fiind consemnată de acesta în lucrarea „Sic cogito” din 1892). S-au păstrat și unele manuscrise spiritiste ilustrând mesajele comunicate de dincolo de moarte de fiica iubită, prin medium-ul propriului tată, care trăia o depresie adâncă, convins, după propria-i mărturisire testamentară, că „În ziua morții Juliei Hasdeu a murit și tatăl său”, durerea fiind cauza deturnării sufletului său spre spiritism. A murit și el, într-o căsuță din spatele castelului de la Câmpina, la 25 august 1907, la vârsta de 69 de ani, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat în cavoul conceput tot de el, la Cimitirul Bellu, alături de cele două Iulii din viața lui, fiica și soția (+1902).

Multă lume crede că domul spiritist de la Câmpina este bântuit de duhuri spectrale, fantoma albă a Iuliei arătându-se pe acolo noaptea! Și dl Țiclete consemnează ziua de 21 decembrie 2018 când Jenica Tabacu, directorul Castelului-Muzeu Iulia Hasdeu vreme de 20 de ani, om de știință descifrând multe aspecte din Testamentul demiurgului întocmit în 1906, este găsită moartă (prin spânzurare) în apartamentul ei din Câmpina (avea 50 de ani și tocmai devenise bunică). Decedata și-a dedicat „întreaga viață”, scrie autorul, „traducerii manuscriselor spiritiste și epistolelor Iuliei din perioada studiilor la Paris.” Devenise Doctor „Magna cum laude” în filologie, cu teza „Viața lui B. P. Hasdeu între anii 1888-1907”. În ultima perioadă se știe că lucra intens la traducerea și publicarea manuscriselor spiritiste ale lui B.P. Hasdeu. Oricum, Muzeul „are o mare încărcătură spirituală”, spun colegii de serviciu muzeistic de la Câmpina.

Concluzia autorului este aceea potrivit căreia B. P. Hasdeu a fost „una dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile, un adevărat enciclopedist, jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric, academician și chiar om politic”. Savantul și scriitorul ilustrează „un summum al culturii române” și reprezintă „o autoritate supremă, recunoscută, chiar și de către adversarii săi”… Călinescu îl numea „suflet uraganic”, iar Nicolae Manolescu în „Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură”, găsindu-l de-a dreptul „mitic” și „monstruos”, necuprins de tipare, apreciază „deschiderea europeană” a savantului.

Tipologic, B.P. Hasdeu ilustrează acel enciclopedism din cultura română, năzuind la monumentalitate și integralitate, tipologie care de la D. Cantemir, la Heliade Rădulescu, Eminescu, N. Iorga ori Mircea Eliade engramează cultura română cu o specificitate identitară indimenticabilă. Începând de pe acel portativ al „naționalismului creator” (cum îi zicea M. Eliade, editorul scrierilor hasdeene în 1937 la Fundațiile Regale aflată sub directoratul lui Al. Rosetti, Scrieri literare, morale și politice, 2 vol., cu o Introducere atotcuprinzătoare) încă din primul articol ce i-l dedica savantului lingvist, profesor de filologie comparată la Literele bucureștene, în 1925, apoi doi ani mai târziu în „Cuvântul” lui Nae Ionescu, realizând o paralelă între „Magul de la Câmpina” socotit „cel mai învățat român” și Nicolae Iorga. Multe din teoriile lui Hasdeu și-au găsit ecoul binemeritat în cultura română: „teoria circulației cuvintelor”, „primatul realităților originare”, existența cuvintelor dacice și importanței substratului traco-dac în „istoria, limba și cultura românească”, ipoteza privind originea basmului, preeminența Basarabilor în istoria națională, rolul important jucat de Oltenia și Banat în istoria românilor, influența bogomilismului în literatura noastră poporană etc.

Cu toate astea, autorul, în ideea de a mai tempera caracterul oarecum laudativ / apologetic al lucrării, ar putea face loc, în relație cu controversatele aptitudini spiritiste, și unele „umbre” din portretul savantului cărturar, bunăoară imputarea de „falsificator”, cum titrează Wikipedia, menționând inventarea unor documente despre o republică federativă la Iași în sec al III-lea! Sau acel act numit „Diplomă Bârlădeană” provenind din 1134, potrivit căreia ar fi existat un principe al Bârladului, Ivancu Rotislovovici, dependent de tronul Galiției, care ar fi stăpânit șesul Moldovei! Cel de-al doilea fals ar fi „Hrisovul lui Iurg Koriatovici”, din 1374, prin care acesta dădea unui slujitor al său satul Zăbrăuți! Desigur, lucrurile trebuie documentate și tratate cu discernământ, dar pe autor – după cum ne-a mărturisit – nu l-au interesat astfel de controverse ori elemente încă neelucidate pe deplin…

Ba, mai de curând, tot Hasdeu (poate și N. Densușianu, după alții) este susceptibil de „inventarea” artefactelor arheologice cunoscute sub denumirea Tăblițele de plumb de la Sinaia, un fel de „cronică getă” (apocrifă!?) cu o scriere obscură (còpii, zice-se, după altele de aur descoperite la construirea castelului Peleș în 1875) și păstrate azi la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan din București, generând o amplă controversă și despre care s-au scris deja, de către pasionații noștri dacologi, cărți cât să intre pe un raft întreg! De precizat că în anul 2011 lucrările Congresului Internațional de Dacologie de la București au avut ca temă cadru „Tăblițele de plumb de la Sinaia”…

Dincolo de unele capitole care pot fi nu numai completate (unele sugestii și observații le-am dat mai sus), dar și re-orânduite într-o anume logică a cursivității monografice, lucrarea d-lui Gheorghe Țiclete este, lângă altele dedicate aceleiași impresionante personalități (G. Munteanu – 1963, Cicerone Poghirc – 1968, Grigore Brâncuși – 1972, Mihai Drăgan – 1972, Vasile Sandu – 1989, Ovidiu Pecican – 2004, Ionel Oprișan – 2007), o bună punere în pagină a vieții și operei unuia dintre savanții și părinții-cărturari / parentes Patriae din secolul al XIX-lea , „omul cel mai universal al vremii sale” cum aprecia Mircea Eliade.

–––––––––-

Zenovie CÂRLUGEA

Târgu-Jiu, decembrie 2021

Evenimentul a fost organizat de Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est și partenerii săi tradiţionali (Cenaclul de literatură şi pictură Octav Băncilă al Cercului Militar Iaşi, Uniunea Creatorilor Profesionişti – Sucursala Iaşi, UZPR – Filiala Iaşi), la Cercul Militar din Iași.

Manifestarea a început cu cele mai frumoase colinde „Deschide ușa creștine” și „Sub fereastră la om bun”, interpretate admirabil de Silvia Aboaice și Bogdan Iordache. Magia sărbătorilor de iarnă ne-a cuprins, cele două voci superbe s-au armonizat în mod excepțional. Când au început să cânte, cu sufletul am pornit și noi colinda prin toate sărbătorile de iarnă cu tradițiile lor. Poate că am fi continuat dacă nu s-ar fi terminat melodiile și moderatoarea Corina Gherman Matei nu ar fi anunțat deschiderea Galei cu Mesajul președintelui Ligii Naționale a Scriitorilor Români, Al. Florin Țene (citit de Ilie Serediuc) prin care se apreciază activitățile organizate și desfășurate de Filiala Iași Nord-Est (președinte Dan Teodorescu). A felicitat pe toți cei care „aprind lumina” culturii și o transmit peste generații. În încheiere a urat tuturor: „Sănătate, bucurii și inspirație alături de tradiționalul «La mulți ani»” și a dăruit poezia, cu un mesaj emoționant, „Iisus s-a născut”.

Preotul militar Dr. Adrian Morțun a conferențiat despre „Semnificația Crăciunului”, ce reprezintă această sărbătoare plină de tradiții, în miros de bucate românești și obiceiuri care adună familia în jurul bradului, ascultând la fereastră colindele.

Într-o atmosferă de vis au evoluat pe scenă artiști, nume importante pe afiș. Silvia Aboaice și Bogdan Iordache prin cântecele lor au adus iarna, cu adevărat! Frumusețea vocilor a fost auzită de Zâna Iarnă și a slobozit câțiva fulgi și atunci cei doi, prin cântecul lor, ne-au sugerat că vom traversa momentele deosebite fiindcă va fi „O iarnă cu îngeri în casa ta și a mea”. Yasmina Cătălina Stoleru, tânăra artistă de doar 12 ani, cu o voce frumoasă și interpretare deosebită a cântecului popular moldovenesc a impresionat. Elena Baston a încântat publicul prin melodiile de muzică populară cu ritmurile vesele. Silviu Labeș, voce unică, a evoluat cu muzică de suflet. Ovidiu Enea cu acordeonul său și zâmbetul pe buze a emoționat auditoriul, a cântat fantastic și notele au pătruns în suflet. Cunoscutul interpret şi cantautor, Adi Gegiuc, prin voce și acordurile la chitară a înnobilat sufletele cu liniște și frumusețe. Nu a lipsit nici vioara maestrului Marinică Botea, prin virtuozitate, prin finețea mânuirii arcușului ne-a purtat în lumea cântecelor de petrecere, café-concert etc.

Și-au lansat cărțile în fața publicului: Silvia și Ioan Hodaș, Dumitru V. Marin și Dan Teodorescu. Au fost prezentate de Romeo Romila, Corina Matei-Gherman, Martha Eșanu, iar Dan Teodorescu a vorbit despre vasta operă literară a octogenarului Dumitru V. Marin, care are 52 de cărţi editate până acum.

Chiar dacă prima carte prezentată a avut titlul „Harababură în Doi”, autori Silvia și Ioan Hodaș, totul a mers bine, într-o ordine și disciplină stabilite de moderatorii Corina Matei Gherman și Dan Teodorescu. Romeo Romila a venit cu argumente și a demonstrat că umorul lui Ioan Hodaș se aliniază lăudabil cu proza scurtă a Silviei Hodaș și că „harababura” este totuși… ordonată. Corina Matei-Ghermn l-a prezentat şi ea pe Dumitru V. Marin, important om de cultură vasluian, cu multe apariții editoriale și muncă imensă depusă în realizarea volumului intitulat „Opera Magna 6”, a revistei „Meridianul cultural românesc”, a ziarului „Meridianul Iaşi – Vaslui – Bacău”. Martha Eșanu a elogiat activitatea jurnalistului și scriitorului Dan Teodorescu, în palmares cu 30 de volume, editate în ultimii șase ani. În acest volum „Iași – Cultură, Spirit și Credință”, autorul surprinde cultura, credința și spiritul activităților desfășurate în anumite perioade din 2021, cartea fiind dedicată memoriei celui care a fost Doru Dinu Glăvan, preşedintele UZPR, plecat prea devreme la ceruri.

A urmat un moment emoționant, Festivitatea de premiere, când s-au acordat Diplome de Excelență și medalii, pentru toate secțiunile: proză, poezie, umor, pictură, proză-jurnalism, interviu, memorialistică, parteneriat cultural. Premierea s-a făcut pe tot parcursul programului, în patru părţi distincte şi pe secţiuni. În ultima parte a premierii s-au acordat diplome și medalii, pentru Personalitatea culturală a anului 2021, domnilor: Benone Tiron, Dumitru V. Marin și Dan Teodorescu.

Buna dispoziție a fost întreținută de: Doru Melnic, cu ale sale „Declarații…”, Ioan Hodaș cu poezii umoristice și Cornelia Bejan cu epigrame. Manifestarea a derulat şi un scurt program specific tradițiilor de iarnă: urătură – Valeriu Rudolf, recitare – poezii adresate lui Moș Crăciun de Rodica Murgu, colind – micuța Daria Maria Mocanu (9 ani), cea care, cu o voce caldă ne-a îndemnat să ținem aprinsă în suflet „candela iubirii”. Tot despre iubire ne-a cântat și vorbit artista Silvia Aboaice.

Nu trebuie să uităm de cei care s-au ocupat cu foto-video și care au imortalizat orice clipă: Ioan Vârlan, Calistrat Robu, Maria Teodorescu, elevul Silviu Teodorescu, Petronela Cotea Mihai,  Silvia Hodaș.

Gala Laureaților Culturii Ieșene a fost filmată și promovată de Petronela Cotea Mihai, de la Radio România Iași. A fost un eveniment cultural-artistic deosebit, cu momente diverse ce au bucurat, încântat, emoționat. Trăirile sufletești profunde și înălțătoare vor lăsa urme adânci și amintiri frumoase. Felicitări tuturor organizatorilor! Sănătate, liniște, prosperitate! Sărbători cu alese binecuvântări. La mulți ani cu mult bine!

* Premii importante la Gala Laureaţilor            Culturii Ieşene pentru anul 2021         

Secţiunile de premiere şi laureaţii culturii ieşene pentru 2021, în viziunea juriului format din membrii Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iaşi-Nord Est, Uniunii Creatorilor Profesionişti – Sucursala Iaşi şi ai Cenaclului de literatură şi pictură „Octav Băncilă” al Cercului Militar Iaşi sunt următoarele:

– Secţiunea Poezie:

Corina Matei-Gherman, Veronica Rusu-Bucico (Republica Moldova), Anastasia Gîrneaţă, Eduard Dorin Ene (Bucureşti – post mortem).

– Secţiunea Poezie umoristică:

Ioan Hodaş (Codăeşti – jud. Vaslui) şi Rodica Murgu;

– Secţiunea Proză – jurnalism, interviu, memorialistică:                                               

Mariana Bendou (Oneşti), Ilie Serediuc, Silvia Hodaş (Codăeşti – jud. Vaslui), Martha Eşanu, Ionel Pintilii, Calistrat Robu, Romeo Romila;                           
– Secţiunea Arte vizuale:  
Eugenia Nechita, Mihaela Berari, Maria Lupu (Osoi – jud. Iaşi), Rita Maxim (Italia).

– Secţiunea Foto – video: 

Ioan Vârlan, Maria Teodorescu;

– Secţiunea Muzică:            

Marinică Botea, Silvia Aboaice, Adi Gegiuc, Karla Ursu, Diana Elena Crăcană, Ştefania Turcu, Silviu Labeş, Ştefan Deaconiţa;

– Secţiunea Conferinţe tematice şi Istorie:

Vasile Diacon, Grigore Radoslavescu, Solo Rotenstain;

– Secţiunea Sport:  Familia Ursu: Karla, Rafael, Mirela şi Ciprian.

– Personalitatea culturală a anului 2021:

Col. Benone Tiron. Prof. Dr. Dumitru V. Marin (Vaslui), Dan Teodorescu;

La secţiunea „Parteneriat Cultural” s-au acordat diplome de excelenţă partenerilor şi colaboratorilor LSR – Filiala Iaşi – Nord Est din ţară şi străinătate (Australia, Germania, Franţa, Anglia, Ucraina, Republica Moldova, Israel, Italia), după cum urmează: General Cosmonaut Dr. Ing. Dumitru Dorin Prunariu (Otopeni – jud. Ilfov), Doru Dinu Glăvan – preşedintelui UZPR (Bucureşti – post mortem), Miron Manega – membru UZPR (Bucureşti), Comandor (r) Mihai Batog-Bujeniţă – Preşedintele Asociaţiei Literare Păstorel Iaşi (ALPI), Al. Florin Ţene – preşedintele naţional al LSR (Cluj-Napoca). Col. (r) Dan Prisăcaru – şeful Filialei Iaşi din cadrul Muzeului Naţional Militar Ferdinand I, Dr. Aurica Ichim – Directorul Muzeului Municipal „Regina Maria” Iaşi, Paul Zamfir – Directorul Clubului Salariaţilor CFR Iaşi, renumitul actor clujean Dorel Vişan, Gavril Moisa – secretarul general al LSR (Cluj-Napoca), Preotul Militar  Dr. Adrian Morţun, Pr. Arhimandrit Dr. Ştefan Guşă (Stareţul Mănăstirii Ştefan cel Mare şi Sfânt de la Movila lui Burcel – jud. Vaslui), Emil Gnatenco, Doru Melnic, Valeriu Rudolf, Cornelia Livia Bejan, Petru Frăsilă – Managerul Tele Moldova Iaşi, prof. Culiţă Păduraru, Angela Stanciu (de la Hotelul Moldova Iaşi), Liviu Statache (directorul Hotelului Moldova Iaşi), Maria Petrariu (managerul editurii PIM Iaşi), Andrei Ştefanachi, Carmen Sevastru şi Corina Rusu (toţi trei de la editura PIM Iaşi), Ioan Mugurel Sasu (Vama – Jud. Suceava), Sorin Cotlarciuc, Mihaela Camilar (Podu Iloaiei – jud. Iaşi), Mariana Cobzaru (Miroslava – jud. Iaşi), Mihaela Gudană (Ghidigeni – jud. Galaţi), Valentina Lateş, Maria Velea, Adriana Achihaei (Botoşani), Maria Panciuc-Bucătaru (Botoşani), Vasile Ruşeţi (Oneşti), Marian Cristian Gorun (Oneşti), Angela Mihai (Italia),  Mariana Stratulat (Craiova), Dr. Valeriu Lupu (Vaslui), Lucreţia Berzintu – secretar AJRP; Cristian Bucur – preşedintele AJRP – Canada, Ionela van Rees-Zota – managerul Agenţiei de Presă Aşii Români şi a ziarului Vocea Ta (Germania), Eduard Mattes (Israel), Ion Marius Tatomir (Anglia), George Roca (Australia), Adriana Tillich (Germania), Dragoş Olaru (Ucraina), Simina Lazăr-Huser (Franţa), Mihai Budescu (Franţa), Ion Anton (Republica Moldova), Matei Coriciuc, Maria Lincu, Yasmina Cătălina Stoleru, Ştefan Stanciu (Roman), Mircea Ţimpău (Ciurea – jud. Iaşi), Viorel Coman (Botoşani), Aurelia Oancă (Baia Mare), Bogdan Iordache, George Marici, Tudor Andrei Ostafie, Geta Mazur, Maica Stareţă Pantelimona (Mănăstirea Sf. Pantelimon – Lacu Sărat – Brăila), Sibiana Mirela Antoche (Brăila – şef Filiala LSR), Comisar (r) Gabriel Dura (Brăila – ghid şi responsabil cu sonorizarea manifestării de la Dunăre), Doiniţa Ciocan (viceprimarul municipiului  Brăila), prof. Florin Lazăr (Conducătorul grupului folk Restart – Brăila), Corala LIRICA (coordonator: Silvia Aboaice), Vasile George Puiu (Bacău), Liliana Roibu (Piatra Neamţ), Pr. Ioan Mera (Bacău). Titi Nechita (Tg. Frumos – jud. Iaşi), Claudia Grigoraş (Radio Trimitas Iaşi), Mihai Florin Pohoaţă (Radio România Iaşi), elevului Silviu Teodorescu (14 ani, care a realizat toate diplomele de excelenţă ale Galei), Vasile Vajoga, Sofia Doina Gavrilă (Sinaia), Ovidiu Enea, Aurel Niamţu, Dănuţ Petrişoaea, Traian Lupu (Mangalia News). Marcel Vasile Mintău (Sighet Online), Elena Nourescu, Irina Vrânceanu, Pr. Paroh Bogdan Ţifrea (Biserica Banu Iaşi), Rodica Gaiţă (Biserica Banu Iaşi), Elena Ciobanu, Irina Serediuc, Ovidiu Zamfir (UZPR Bucureşti), Elena Baston, Petronela Cotea Mihai (Radio România Iaşi).     
Juriul Galei a fost alcătuit din Dan Teodorescu, Calistrat Robu şi Corina Matei-Gherman.                      
––––––

Silvia HODAŞ

18 decembrie 2021      
Iaşi – România 

Experimentatul jurnalist Dan Teodorescu cu spiritul mereu tânăr, după ce în cele 30 de volume editate până în prezent, a analizat și prezentat cititorilor diversele domenii în care a activat era firesc și necesar să vină rândul închegării unui volum-document intitulat „Iași – Cultură, Spirit și Credință”, apărut la Editura PIM, în 2021. În această lucrare autorul devoalează prin cronici manifestările culturale organizate sub egida sau în parteneriat cu Liga Scriitorilor Români, Filiala Iași Nord-Est în perioada martie-decembrie 2021.

Acest volum primit cu autograf și „cu multă considerație din partea autorului” a intrat în patrimoniul publicistic național cu mențiunea că este dedicat memoriei celui care a fost până de curând Președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Doru Dinu Glăvan, plecat mult prea devreme pe cărări stelare.

Ca toate celelate realizări editoriale de până acum, autorul prin sârguința și munca sa judicioasă, scutește de mult efort pe cei ce vor să cerceteze diferitele aspecte legate de viața cultural-sportivă de pe plan local cât și național, pentru care trebuie să primească sincere mulțumiri atât din partea cititorilor, a celor care au trăit momentele respective cât și cei care le studiază din afara arhivelor.

Se poate observa, că în lucrările lui Dan Teodorescu, Cuprinsul reflectă materialul publicistic într-un format ce avantajează din punct de vedere al spațiului tipografic, deoarece evenimentele, manifestările sunt relatate în ordine cronologică și atunci este specificată doar luna când s-au desfășurat. În acest fel, volumul supus atenției noastre de aproximativ 650 de pagini și cu peste o sută de titluri are un Cuprins de o pagină.

Acest volum poate fi caracterizat și prin transpunerea spuselor Președintelui Academiei Române acad. Ioan-Aurel Pop: în tot mersul nostru prin istorie, fresca bisericească și icoana ne-au fost far și călăuză.

În sprijinul celor afirmate mai sus găsim de-a lungul întregii lucrări suficiente argumente însă și un capitol separat intitulat „Iași – Spirit și Credință pe meleaguri românești” unde autorul sub forma relatărilor sau a ilustrațiilor care fac cât o mie de cuvinte conferă adevăr titlului enunțat.

Din această lucrare aflăm că Dan Teodorescu, în decursul timpului, a coordonat și participat la prestigioase acțiuni cultural-sportive din Germania, Austria, Ungaria, Croația, Serbia, Polonia, Ucraina sau în România în orașe, precum: București, Cluj-Napoca, Hunedoara, Galați, Ploiești, Bacău, Vaslui și Iași.

Jurnalistul Dan Teodorescu prin articolele publicate în ultimii ani în reviste din Germania, Israel, SUA și multe alte publicații din țară a promovat intensa activitate a Ligii Scriitorilor Români, Filiala Iași Nord-Est cât și Iașul cultural fapt ce nu-i asigură doar calitatea de membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni, ci și înalta apreciere a confraților de breaslă prin conferirea onorantei medalii „Virtutea literară” cât și premiul oferit în iulie 2021 de U.Z.P.R., la secțiunea „Carte”.

Alte aspecte care necesită relevate și pot atrage atenția cititorului sunt relatările referitoare la „aniversări în mass-media moldavă” și „Pe scena vieții de artist” unde pe parcusul a zeci și zeci de pagini sunt evidențiați cei „80 de ani de Radio România Iași”, de vorbă cu Vasile Arhire la împlinirea a 30 de ani de existență a TVR Iași sau „Maria Lătărețu la 110 ani de la naștere”. Pe scena vieții de artist aflăm amintiri ce descriu cu greu emoțiile despre Ion Caramitru – Un prinț al teatrului contemporan sau despre doamna care a cucerit lumea prin glasul ei, ieșeanca Elena Moșuc.

Acest volum are în final CV-ul actualizat al autorului ce reprezintă pentru cei aproapiați un ghid și împreună cu îndemnul „să faceți (munciți) ca mine” capătă sens și valoare că prin puterea muncii se obțin rezultate.

Mulțumim lui Dan Teodorescu, pentru urarea din finalul lucrării transmisă cititorilor de „Crăciun fericit și La mulți ani 2022!” și la rândul nostru îi dorim multă sănătate și bucurii.

––––––

Ionel PINTILII

Iași, 23 decembrie 2021

La țară în Comuna Ilteu, (Județul Arad, România) în casa bătrânească de la poalele muntelui copiii ascultă ce se vorbește prin casă. Aud totul, sunt curioși. Fetița, Ilma, care  are șase ani, îl dă la o parte pe fratele ei Nicodin, ca să audă și să înțeleagă  și ea mai bine. Aude despre rege, despre o petrecere maaare – maaare, și despre faptul că toți din casă  pleacă undeva, în afară de maica bătrână și afară de de ea, micuța, care vor rămâne acasă.  Sufletul ei mic se strânge: „Dacă pleacă Nicodin, merg și eu. El are grijă de mine!”. Cum sunt oameni mulți care sunt deja pe drum și asta se știe, răspunsul vine: „Ce să faci tu acolo, fătuță mică? Te poți pierde în atâta puceartă de oameni!”.

– Cam câți vor veni?  întreabă Moș  Nicolae.

– Păi cam douăsute de mii, că vin pe jos, din toate părțile, mulți, ca frunza și  ca iarba și au plecat de o săptămână…

Fetița cunoaște frunza și iarba, dar din ce aude în continuare,  nu cunoaște  decât vorba mai rar auzită ,,mii” , dar aceea parcă vorbește de bani și nu de oameni… Ea încă nu merge la școală, dar știe câte ceva de la Nicodin, care buchisește seara și scrie, și scrie… de parcă ar vrea să se facă „fișcarăș”, nu șef de haltă ca tăicuțu Ilie, își zice ea, apoi izbucnește: „Mărg și io…!” Insistă ba plângăcios, ba mieros și în sfârșit se fac pregătiri.

Se coace în țest o pâine mare – că doar „megem pe mai multe zile”… Se taie o gâscă, se taie un „dărab” cam mare din șunca de „mai an”,  se fac plăcinte cu brânză, că gospodăria cam săracă,  are totuși pentru munci, două văcuțe. iar  la „bolta” din „Ilceu” este destul „zucăr” dacă te duci să cumperi de  câțiva „crițari”. Se mai aleg și niște haine, că… „cine știe cum o fi vreme…”

Dar cea mai grea întrebare este:

– Cu ce păpuci mergem? Că-i iarnă…

– Ori merem cu opincile și obielele noi țesute de băicuța Ana? 

– Da’  cred că mai bine mergem cu opincile… că om sta tot în picioare și petrecerea  e  pe neauă și nu poți juca cu păpuci!

Bun. Prima problemă și cea mai grea fiind rezolvată, urmează deschiderea cuferelor- dulapul țărănesc, lada de zestre. Și începe și scoate măicuța Măriuța pânzeturi de cânepă și in, pentru viață și cele țesute pentru moarte și în fundul lăzii, bine înfășurate în „foi”, se găsesc cele mai bune haine de sărbătoare, scoase de acolo numai de Paști și de Crăciun, pentru a merge la biserică  sau la mari praznice.

Și așa în dimineața de 30 noiembrie, armata noastră de „cătane”, cum zice Ilma, pleacă prin nămeți, spre Halta Ilteu, unde trenul oprește să ia călătorii de la Petris și de la Seliște. Dar drumul prin zăpadă, pe uliță, era deja făcut de pașii altora, vecini, neamuri cumnați, înaintași din comună, care toți se scurgeau de pe toate ulițele, tot către Haltă cu același gând de a merge, acolo unde ei știau ce se va întâmpla, nu ca micuța Ilma care și ea pășea cu pași mari, strângând mâna mamei Măriuța și când se mai împiedeca  se mai ținea și de poalele înfoiate ale costumului de sărbătoare al mamei, spre ciuda acesteia. Cu mare veselie au străbătut cei trei kilometri până la Haltă, fiindcă din ulița întortocheată au ieșit la „drumul țării”, care vine tocmai de la „Vieana și duce cătră Bucureștiu, trecând chiar prin mijlocul comunei”. De pe drumul țării  se coboară pe un povârniș cu brazi înalți și la  vreo o sută de pași mari. iată-i la Halta de călători, Ilteu, unde tăicuțu Ilie este șef-cantonier.

Omenirea sosită așteaptă cu nerăbdare, sosirea trenului și vești, prin telefonul de la Haltă.  Atunci s-au dat telefoane că trenul este gratuit! Deci tăicuțu nu a avut de lucru cu biletele de tren.

Deși era cam frig și se simțea la Haltă ca acasă, Ilma nu a intrat nici în „cănțălarie”, unde tăicuțu scria și vorbea la telefon, nici în „varțală”, care era prea neîncăpătoare și de acolo nu putea vedea veselia oamenilor de pe  peronul Haltei.

Iată vine un tren de persoane. Oprește. Trenul este încărcat cu oameni; stau la ferestre, cântă cântece, din acelea care le-am auzit cântându-le pe Nicodin și dumineca la Căminul cultural… Cântări cu țara noastră, popor, tricolor! Ei cântă frumos și tare. Dar, gândește Ilma, cum de nu la cade căciula, sau pălăria pe fereastră din tren, fiindcă ei se apleacă afară. Tăicuțu zice că scriea acolo: „Nu vă aplecați înafară!”, dar scrie în mai multe limbi, dar eu nu știu citi nici una, dar îmi place când le văd că au forme de flori.

Ici și colo mai se vedea și câte un chip de femeie mai vitează care se înghesuia să vadă și ea pe fereastră, curioasă, câți mai urcă. Dar puțini ilteuani s-au urcat în trenul prea plin. Tăicuțu Ilie dă cu stegulețul, liber, la plecarea trenului, iar ceilalți rămași  pe peron fac o larmă de protest, Tăicuțu le face semn cu stegulețul și  le zice: „Oameni buni, mi s-a spus la telefon că înt-una vin trenuri, așa că mai bine să vă veseliți cântând!”. Pe loc glasurile și  forța plămânilor întonară multe cântece, pe care le știau și de la Plevna, și de la unul „Mureșanu”, că eu țin minte cum îl cheamă, fiindcă noi suntem lângă Mureș! Și  mai cântau și altele, despre viteji, până au ostenit… Dar trenul tot nu venea…

Dar un alt telefon a cerut cale liberă și a sosit „un tren lung cât toate zilele cu bou-vagoane”, dar era și acesta destul de încărcat, dar ne „aburcarăm”  tăți, cum puturăm, deși treptele erau tare ‘nalte. Dar dacă vrei, din suflet, să ajungi la Alba Iulia, care era aproape, cam la cinci ceasuri de mers cu trenul, poți călători și agățat cu o mână de o bară a vagonului, dară-mi-te dacă găsești un loc de stat pe jos lângă boccele, cum a găsit Ilma.

Cu cântece, vorbe de „Trăiască!”, veselie frățească chiar și între primarul certat cu vizitiul prefectului – cum auzise Ilma -, acuma toate erau uitate, iar frăția, veselia și cântecul erau atât de puternice că micuța își mai ducea și mâinile la urechi…

În sfărșit, drumul cam lung, cu marfarul, s-a terminat în gara de la Alba Iulia. Ce frumuțeți, steaguri, muzică, oameni în hane albe, frumos cusute, cu laibere,  cu șube noi, hane scoase din ladă, pentru sărbătoare mare. Atunci a început un fel de ordine, cum zice tăicuțu, ca la cătane. Toți am fost puși în rând ca la armată, cu steagul tricolor în frunte și am plecat cântând și fluturând  batiste, steaguri, panglici tricolor. Mergeam către un câmp, mare care se numea „Câmpu’ lui Horea”.

Acolo totul era pregătirt pentru cei veniți: pâne, focuri mari, frigări mari, în care se învâtreau și se frigeau deasupra jarului boi întregi puși în proțap, spre a asigura   foamea dacă ea ar fi putut pândi pe vreunul, în toiul bucuriei tuturor care se îmbrățișau și își strângeau mâinile. Apoi au plecat în grupuri spre catedrală, acea biserică foarte mare, de  o sută de ori mai mare decțt biserica noastră din Ilteu!

Ilma nu mai putea nici să respire de atâtea minunății pe care le vedea pentru prima dată și la o vârstă atât de  fragedă. Aceste minunății povestite, și acele costume naționale au intrat în „patrimoniul” meu, fiindcă acea mică Ilma, peste ani, a devenit  mama mea și mi-a povestit de câte ori ceream, iar și iar despre „UNIREA DE LA 1918”, sărbătorită la  Alba Iulia. Au dormit pe unde au fost invitați sau unde au găsit, spune Ilma. Ea a dormit  într-o sală, dar toți vobeau,  pentru ea multe lucruri neînțelese, dar cum îi spunea Moș Nicolae, bunicul ei, aci de față: „politichia nu-i pentru copii!” așa că ea era absolvită de a-și mai bate capul cu ce se vorbește.

A doua zi,  Ziua Mare a Proclamării Unirii României Mari, la 1 Decembrie i918,  au fost printre primii, dar cum poți fi între primii, când omenirea, acolo, era multă, cât spicele de grâu din holdă! Dar cât era de mică, Ilma, din brațele tăicuțului, ajuns și el, nu se știe cum,  în data de 1 decembrie, fetița stând pe umerii tăicuțului  a văzut „…pe rege și pe regină, caleașca, pe preotul cel mare, mulți popi în odăjdii strălucitoare, apoi o „bină” mare, înaltă, de unde vorbeau  domni  și  oameni îmbrăcați ca și noi, printr-un fel de tulnic scurt,  către lumea adunată… Apoi se bătea din palme și se striga «Ura și Trăiască!»”.

Regele a vorbit, și avea pe cap o coroană despre a cărei istorie a aflat fetița mult mai tărziu din cartea de istorie. Regina era „tare” frumoasă, deși o vedea de foarte departe, dar din toate poveștile știa că nu poți fi regină decât dacă ești bună și frumoasă și ai grijă de copiii țării tale. Ilma simțea că ea fiind copil face și ea parte din copiii țării.

Ilma a mai aflat ceva,  precum că groful din comună va pleca la Pesta (unde o fi aceea?) și că vechilul și toți ,,domnii” de la ,,domnie”=castel, vor pleca. Deci, ei copiii, nu vor mai vedea ,,hinceie”, haine sclipitoare, copii care seamănă cu păpușile și care nici măcar nu se uită  la copiii din comună. Ilma îi vedea pe toti că se bucură că au scăpat de un lanț. „0, ce o mai fi și acela?”, iar vecinilor, care erau și ei iobagi în Ilteu, de ce i s-o fi zicând iobag, dacă are și el „nume pe care l-a primit în biserică de la popa! De ce nu i se zice pe nume, Ilie, Aron, Mihai, ci când merge la curte e chemat cu numele  de iobag, părtaș, clăcaș și apoi de abia cu numele lui? Că știe ea când a fost cu Moș Nicolae să deie zeciuiala…”.

Adevărat, că nu a auzit ea toate, că ea stătea  dînaintea vacilor înjugate la car, ca să nu plece cu carul, că blânde sunt vacile, dar tot nu au minte și pot pleca cu carul dacă nu stă  nimeni lângă ele! Acuma, la Alba Iulia a auzit cuvinte cunoscute, cuvinte necunoscute, dar nu putea „cuprinde atâtea în cap, fiindcă în cărțile din care învăța Nicodin nu erau multe, din ele, așa că nu le mai auzise și apoi, nu-i bai… Acuma, ce o fi cu căprioarele, fațanii și cerbii care veneau la gardul care împrejmuia pădurea grofului și unde noi mergeam ca să  îi vedem prin gard? Și așa, cu gânduri de acasă de la Ilteu și cu  dans, petreceri, Hora Unirii, care se țineau lanț, Ilma a stat cinci zile pe acele meleaguri, dar uneori era tristă, fiindcă tăicuțu a trebuit să plece a doua zi, că nu a avut înlocuitor la slujbă decât pe îmtîi decemvrie.

***

Notă:

Așa cum am amintit, în  seara de 1 decembrie 2018, eu și fiica mea am îmbrăcat în  costumele naționale care au fost martore la Marea Unirea de Alba Iulia la 1 decembrie 1918, aceasta, cu ocazia Zilei Centenarului Marii Uniri, 1918-2018, sărbătorită  cu mare fast și la Montréal sub egida Asociației Canadiene a Românilor și a Comunității Moldovenilor din Provincia Quebec, înglobând și toate celelalte asociații  ale fraților români și moldoveni,  amintindu-ne cu drag și respect actul Unirii de la Alba Iulia, prin Centenarul Unirii 1918-2018.

Anexez pozele costumelor din  care „opregele” și ia au fost la Alba Iulia în 1918. Precum și poze cu frumoasa ambianță a portului nostru național prezentat la Gala Centenarului Unirii din Montréal. Menționez că la această memorabilă dată  au fost sute  de  Sărbători ale CENTENARULUI Unirii României, în toată Canada, în comunități mai mari sau mai mici, peste tot unde sunt Asociații românești, dar cum principiul ubicuității este valabil și aici!

–––––––––––––

Melania RUSU-CARAGIOIU

St. Constant, Quebec, Canada

3 decembrie 2018

Vulturul, găina şi papagalul sunt în egală măsură păsări. Ele seamănă dar sunt în mod fundamental diferite, aşa cum asemănători, dar diferiţi, sunt omul şi maimuţa.
Conceptul de libertate se defineşte în funcţie de condiţia specifică a fiecărui individ în parte. Bunăoară, unei găini i se poate năzări să fie vultur sau pasăre migratoare dar, în fapt, acest lucru este imposibil, pentru că găina e o pasăre de curte. Maximum de libertate pe care îl poate cuprinde o găină este spaţiul ogrăzii. Această condiţie limitată este compensată de faptul că ea, găina, e hrănită de stăpân. Într-o ogradă, găina poate atinge superlativul condiţiei de găină, dar atât. Orice schimbare, în acest caz, este posibilă doar post-mortem, printr-un kitsch culinar al cărui merit aparţine exclusiv bucătarului: pasăre de curte gătită vânătoreşte.

Expresia „a umbla cu cioara vopsită” vine şi ea de la o mistificare similară. O cioară poate fi vopsită ca un papagal, dar tot cioară rămâne. Deşi aspiraţia la condiţia de papagal, doar pentru coloritul penajului, este mai mult decât neinspirată. Căci papagalul, fiinţă tandră, zglobie, exotică şi gălăgioasă, este, într-o lume urbană, o pasăre de colivie. Având nostalgia spaţiilor verzi, a junglei din care provine, papagalul încearcă tot timpul să evadeze. Dacă-i dai drumul prin casă şi ai fereastra deschisă, l-ai pierdut. Pierdut e şi el, pentru că numai întâmplarea, sau norocul, poate face ca papagalul să nimerească într-o altă casă, în care cineva să-l primească şi să-l protejeze. Dar tot într-o colivie, deci tot într-un spaţiu restrictiv. Un papagal liber este, cu alte cuvinte, un papagal mort.

Există şi păsări care nu pot trăi decât în libertate. Un vultur sau un albatros în colivie sunt ceva de neconceput, căci zborul este forma de exprimare a acestor păsări magnifice. Ar fi justificată, deci, aspiraţia găinii sau a papagalului la condiţia de vultur. Da, dar vulturul şi albatrosul se hrănesc şi înfruntă viaţa singuri. Gerul, furtuna şi lupta pentru supravieţuire, de care păsările de curte sau de apartament sunt scutite, îi menţin permanent (îi constrâng, de fapt) în starea de zbor, ceea ce este în egală măsură corvoadă şi măreţie. Iar un vultur în captivitate este un vultur mort.

Având aceste exemple, putem face o analogie între tipologia psihologiei umane şi tipologia păsărilor. Omul este singura fiinţă care îşi poate depăşi condiţia precară şi vulnerabilă. Cu o singură… condiţie: să cunoască şi să-şi asume statutul la care aspiră.
Omul nu poate fi vultur, dar poate să zboare. Deşi nu are aripi. Nu poate zbura însă decât dacă a înţeles legea gravitaţiei, pe care trebuie să o stăpânească, nu să o sfideze.

Democraţia prost înţeleasă a indus – metaforic vorbind – ideea că toţi oamenii pot zbura. Aşa este, dar lecţia de zbor trebuie învăţată. Ce s-a întâmplat, după decembrie 1989, în România ilustrează perfect eşecul tragic al unei competiţii aeriene, în care numărul victimelor a depăşit cu mult pe cel al supravieţuitorilor. În plus, menţinând analogia cu păsările, România a ajuns un fel de ogradă populată cu găini frustrate şi vulturi rataţi, condusă de ciori vopsite şi pseudozburătoare.

Mai mare decât ograda este Pământul şi mai mare decât Pământul e Universul. Omul poate stăpâni Pământul şi poate călători în Univers. Dar nu fiecare om în parte, şi nici toţi laolaltă, aşa cum nu toate păsările pot trăi în libertate. Există pe lume şi papagali, şi vulturi. Iar libertatea, în mod cert, nu este pentru papagali. Şi nici democraţia.

–––––––

Miron MANEGA

București,

Ziarul „Certitudinea”

 (R) noiembrie 2019 – 2021

Eveniment editorial „Picnicul Poeților”

Editura „Flying Islands Books”, Australia

Recenzie și prezentare  de Jean Kent

Volumul „Scurte izbucniri de veșnicie” a lui Daniel Ioniță este o binevenită completare la impresionanta colecție de volume publicate de editura „Flying Island Books”. Volumul lui Daniel Ioniță se remarcă în mod special prin faptul că poemele sunt reprezentate în două limbi – Română și Engleză.

Limbajul fiecărui poet trebuie să-i fie caracteristic – memorabil pentru muzicalitatea idiosincratică. Pentru cei mai mulți dintre noi, aceasta se petrece natural în limba noastră nativă. Dar dacă ești dislocat din cultura și limba în care te-ai născut, cum vei găsi calea de a scrie care să fie instinctiv cea corectă, precum și de înțeles pentru cititorii stăini?

Deoarece Daniel Ioniță este stăpân în mod fluent asupra limbii engleze, aceasta nu prezintă o mare provocare, ceea ce este evident în „Scurte izbucniri de veșnicie”. Nu cunosc de loc limba română, așa că nu-mi pot decât imagina cum ar suna versiunile românești ale poemelor. Pentru urechea mea – ajutată un pic de siguranța dată de  Google – există o diferență mare între prozodiile celor două limbi. Îmi închipui că în românește poemele au un efect visceral mai puternic decât în engleza noastră care sună mult mai netedă și moale față de limba română.

Important este că și versiunile poemelor în engleză sună foarte bine. Precum titlul, „Scurte izbucniri de veșnicie”, ele sunt adesea enigmatice și paradoxale. Ele posedă deasemenea o energie directă și deschisă, un fler pentru dramatism, și o dorință de a ne conecta cât și de a ne deconecta – de a ne amuza.

Primul poem ne predă „Instrucțiuni pentru citirea acestui volum”:

„Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol, pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean, și niște păpădii,

Destul ca să te saturi, sau poate deloc.”

Imaginile poate că sunt atrăgătoare prin capriciozitate, dar volumul nu ne prezintă o poezie simplă care să-și descopere instantaneu semnificația. Este nevoie de un mod flexibil de a citi – de preferat (probabil) cu un simț al umorului și o dorință de a răspunde intuitiv atât șarmului cât și spiritului de contradicție inerent.

Precum povestitorul din „Lovindu-l pe Satana”, Daniel este un traducător. El poate că „se simte acasă oriunde” și „este străin peste tot”, dar el cunoaște contextele și importanța lor. De aceea poetul ne redă o descriere vie a locurilor, precum restaurantul cu „tavane cu boltă” și „coloane corintice”, precum și a aparenței fizice a acelui „tip ca lumea, înalt și bine făcut… îmbrăcat într-un costum făcut de designer”, care este probabil Satana. Povestitorul ne redă de asemenea o referință delicioasă la cultura Sydney-ului, unde „dacă cineva discută cu tine despre prețul locuințelor/ el ESTE Diavolul, sau trimis de Diavol//”.

Întoarcerile bruște între amenițare și adâncă anxietate se petrec pe tot parcursul volumului. Poemele lui Daniel Ioniță explodează pline de suprize – care surprize nu sunt mereu plăcute. În scenele în care viața, destinul, nu pot fi controlate decât foarte puțin, mânia este diversionată înspre satiră, rămânând „fără ajutor precum monedele moarte”.

O temă ce revine în volum – este lupta de reține un simțământ al identității eului. Re-imaginări supra-reale ale existenței ne oferă o alterntivă plină de vivacitate: a salva omenirea prin acțiunea de tundere a unui arici, prin a te așeza cu fundul pe acel arici… sau prin a asculta de sarcinile date de partid… (Partidul Comunist, desigur!). Când totul în jur este absurd, face sens ca să raspunzi cu un comportament – sau cu un rapoart poetic de comportament – care să fie și mai bizar.

Precum viața într-o țară cu regim totalitar, când este imposibil de a ști în cine să ai încredere, volumul „Scurte izbucniri de veșnicie” este plin de momente unde siguranța dispare. Există însă alte momente unde speranța pare posibilă – spre exemplu datorată unui „înger cu strop de rouă”, sau, în „mortalitate contra eternitate”, unde tortura se poate suporta prin retragerea „în ochiul furtunii… într-un fel de Sabat” care permite „minuscule momente/ drămuite cu atenție/ între scurte izbucniri de veșnicie//”.

Toate aceste poeme sunt tulburătoare și ne urmăresc. Sunt deasemenea o avertizare venită la timp ce libertatea de a trăi nu vine de la sine. Deși ultimul poem „Cenușa stelelor mele” se sfârșește cu versuile dulci-amărui „Ultimul job din CVul meu/ este acela de director de pompe funebre pentru propriile mele stele…//”, acest volum strălucește și refuză să fie forțat să tacă. Îi doresc numai bine acum, când își pornește preumblarea prin lume.

Din volum:

Instrucțiuni pentru citirea acestui volum

Voi fi sau nu acasă, când vei reveni.

Supa e-n frigiderul gol – pune-o pe foc.

Un duh de ceapă, hrean și niște păpădii –

poate-i destul ca să te saturi; sau de loc.

Iar tusea… n-ai ce să-i mai faci, dacă persistă:

și așteaptă-mă-n sufragerie, dacă mai există.

stai și citește cartea asta, dacă vrei,

mai ales paginile lipsă – ale lui, sau ale ei.

Identitate

Eu mă simt acasă oriunde, iubito

și sunt străin peste tot.

Sunt convins că vin de undeva, dar și de altundeva.

Această melodie, acest cântec sfâșietor

izvorăște din adâncul confuziei mele

din abisul totalei mele dezorientării.

Îmi rupe inima.

Îmi strivește creierul

ca pe un piure de cartofi de toate zielele.

Dar tu… poți să-mi smulgi capul!

Da, tu… iubito…

Te rog, te rog smulge-mi inima din piept!

Îți promit să nu te bântui după moarte, ca strigoii.

Eu n-am un loc al meu,un cămin, pe care să-l bântui.

Tu ai un loc, ai o casă –

de aceea tu nu m-ai înțeles niciodată!

Descăpățânează-mă repede, dintr-o singură mișcare,

ca un călău experimentat.

Ca o iubită – dacă mă iubești cu adevărat.

înger cu stropi de rouă

Coarne de vită, de la vreun bivol, poate,

zăcând peste câmpul ars –

un aer hoituit, care-ți gheruie nările,

biruie zarea și-ți țintuiește soarele în creștetul capului.

Cadavre dospite, colcăinde cu viață putrezindă

ce se descompune în tărâna crăpată,

ca ultima privire din ochii,

acum mați, hăcuiți de groază ca de o răzuire brutală

cu glaspapir pe pupile.

Dar poate că se va găsi totuși un înger

care să lupte cu Dumnezeu pentru tine

ca să te poarte apoi în zbor

pe țărmul râului vieții.

și să-l împuște în spate se Diavol

ca să te poarte apoi în zbor

pe țărmul râului vieții.

––––-

Jean KENT

LAUNCH of DANIEL IONITA’S SHORT BURSTS OF ETERNITY     

„Poets’ Picnic”, Markwell, NSW, Australia

19 decembrie 2021 

––––––

NOTĂ: Jean Kent este una din cele mai importante voci din peisajul poeziei contemporane australiane. Inclusă în numeroase antologii, inclusiv în cea mai importantă dintre cele publicate în ultimii douăzeci de ani – „Australian Contemporary Poetry” (Puncher & Wattmann 2016). Jean Kent a primit numeroase premii și distincții – precum Premiul Bibliotecii Naționale în 1988 și Premiul Național de Poezie în 1999.

***

Jean KENT

BOOK LAUNCH DANIEL IONITA’S “SHORT BURSTS OF ETERNITY”

at   the publishing event “Poets’ Picnic”

organised by Flying Islands Books

19 December 2021

 Markwell – New South Wales, Australia

Daniel Ionita’s “Short Bursts of Eternity” is another welcome addition to the always impressive volumes published by Flying Island Books. Daniel’s book is particularly noteworthy, as he has written the poems in both languages, Romanian and English.

Any poet’s language needs to be personally distinctive – memorable for its own idiosyncratic music. For most of us, this happens most naturally with our own native tongue.  But if you are dislocated from the culture and language you were born into, how do you find a way to write that is instinctively right, as well as understandable to foreign readers?

As Daniel is very fluent in English, this is not a challenge that is especially obvious in “Short Bursts of Eternity”. I have no knowledge whatsoever of Romanian, so I can only imagine how the Romanian versions of the poems might sound. To my ear – with a little help from the reliably unreliable Google – there is a startling difference in the prosody of the two languages. I would guess that in Romanian the poems are even more powerful and viscerally affecting than they are in the smoother sounding English.

What matters, though, is that the English versions also work very well.  Like the title, “Short Bursts of Eternity”, they are often enigmatic and paradoxical.  But they also have a forthright energy and openness, a flair for drama and a desire to connect as well as to entertain.

The very first poem gives us ‘Instructions for reading this volume’: 

“I will be home, or maybe not, when you arrive.

The soup is in the empty fridge, just warm it up.

A ghost of lettuce and a spectre of some buttercup,

there should be something, maybe nothing, to contrive.”

The imagery may be appealingly whimsical, but this is not going to be simple poetry which will make its meaning instantly clear.  A flexible way of reading is required – preferably (perhaps?) with a sense of humour and a willingness to respond intuitively to both the charm and the inherent contrariness.

Like the narrator in ‘punching Satan’, Daniel is a translator.  He may “feel at home in all places … “and be a “stranger everywhere”, but he knows about contexts and how important they are.  He gives us colourful descriptions of places such as a restaurant with “vaulted ceilings” and “Corinthian columns”, as well as the physical appearance of the “nice looking guy, tall dark and handsome …”  “in his designer suit”, who is probably Satan. He also gives us delicious references to Sydney culture, where “if anyone talks to you about Sydney house prices/ they ARE the devil, or sent by the Devil//”.

The sudden twists of menace and deep anxiety within this poem occur often throughout this book. Daniel’s poems pop with surprises – not always pleasant ones. Rage is diverted into satire in scenes of lives with little control of their own destiny, “as helpless as dead coins”.

The struggle to retain a sense of self – a dignified personal life in a hostile world – is a recurring theme. Surreal re-imaginings of existence offer an alternative vivacity: saving the world by shaving a hedgehog, sitting on a hedgehog… or obeying the instructions of the Communist party… When all the world is absurd, it makes sense to respond with behaviour – or poetic accounts of possible behaviour – which is even more bizarre.

Like life in a totalitarian country, where it is impossible to know who to trust, Short Bursts of Eternity is full of moments where all certainty slips away. There are, however, other moments when hope seems possible – for example thanks to a rescuing angel in ‘angel with dewdrops’ for instance – or, in ‘mortality vs eternity’, endurance of torture by retreat into a small space “in the eye of the storm” … a “Sabbath of sorts” which allows “miniscule moments/ where I am carefully divided / between short bursts of eternity//”.

These are haunting, disturbing poems. They are also a timely reminder that freedom to live is not to be taken for granted. Although the final poem ‘ashes of my stars’ ends with the bitter-sweet lines “The last job on my CV / Is that of a funeral director for my own stars”, this book shines with a refusal to be silenced. I wish it well as it goes out into the world.

From the volume…

Instructions for reading this volume:

I will be home, or maybe not when you arrive.

The soup is in the empty fridge; just warm it up.

A ghost of lettuce and a spectre of some buttercup,

 there should be something, maybe nothing, to contrive.

Not much to do about that cough, should it persist,

and settle in the guest room, should it still exist.

watch some TV, there’s nothing on unless it is.

and read this book with missing pages – hers, or his.

Identity

I feel at home in all places, my love

and I am a stranger everywhere

I figure I must come from somewhere,

and also from somewhere else.

This tune, this heart-rending song

sprouts from deep within my confusion,

from the bottom of my bamboozlement.

It tears my heart. It pounds my brain

to a daily potato mash.

But you… you can rip my head right off!

Yes, you, my love…

Please, please rip my heart out!

I promise not to haunt you, like the undead.

I have no place to go to, no home haunt and torment

after my death.

You have a place of you own, you have a home –

that is why you never understood me!

Decapitate me swiftly, in one move,

like a competent executioner.

like a true lover – if you love me indeed.

Angel with dewdrops

Cattle horns, maybe of some buffalo,

laying on the burnt field,

a cadaveric miasma, clawing at your nostrils,

defeats the horizon and nails the sun

to the top of your head.

Leavened corpses, teeming with rotting life,

decomposing through the broken dirt

like the last gaze of the eyes,

now lustreless and pale, hacked by dread

as if by some brutal screeching of sandpaper

across the widened pupils.

But maybe, just maybe…

an angel might be found

to fight with God for you

to shoot the Devil in the back

and then carry you on His wings to the shores

of the river of life.

––––-

Jean KENT

LAUNCH of DANIEL IONITA’S SHORT BURSTS OF ETERNITY     

„Poets’ Picnic”, Markwell, NSW, Australia

19 December 2021 

–––––––

*Jean Kent is one of the most important voices in the landscape of Australian contemporary poetry. Included in the most important anthology of contemporary Australian poems published in the last twenty years – Puncher & Wattmann’s Australian Contemporary Poetry – Jean Kent has been the recipient of several poetry prizes and distinctions – among them the National Library Poetry Prize in 1988, and the National Poetry Prize in 1999.

Ceea ce numesc „Târziul vieții” are mai multe nume: „bătrânețe”, „senectute”, „vârsta a treia”, „vârsta de  aur”… Când începe acest târziu al vieții? E o întrebare destul de frământată. Dacă-l ascultăm pe Al. Vlahuță, „bătrâneţea începe de când începi să te temi de ea”. Ea vine molcom, cu pași în vârful  picioarelor. Ne trimite mai întâi niște mesaje blânde de avertizare. Nu se instalează într-o singură zi. Mai întâi ne face câte o vizită de curtoazie pentru acomodare, aducându-ne niște prefaceri ale unei maturități coapte, dar abia perceptibile, ale corpului și ale minţii.

Instalarea bătrâneții, ca și celelalte etape de viață, este destul de elastică. Ce știm sigur este că bătrânețea vine la braț cu longevitatea care sosește, și ea, cu multe și semnificative  schimbări. Nu toți oamenii pot ține pasul cu aceste schimbări și rămân credincioși miturilor și ideilor preconcepute despre bătrânețe având la bază experiențele trecute, când longevitatea nu ajunsese la cote atât de înalte, când nu existau tratamente eficiente pentru bolile cronice cu care ne confruntăm astăzi și când nu se punea un accent atât de mare pe prevenire și pe controlul pe care îl avem asupra stării de sănătate în zilele noastre. Din cauza stereotipurilor în care am învățat să credem,  mulți oameni, înainte de a ajunge la vârsta a treia, devin anxioși. Pe măsură ce înaintează în vârstă, neliniștea care le-a tulburat viața dispare, pentru că se obișnuiesc cu efectele ei  învățând cum să trăiască cu ele. E scris în codul genetic al fiecărui om să treacă prin cele patru faze ale vieții.  Dar victoria asta, nu de puține ori, e întreruptă.

Aspectele psihologice au un rol de primă mărime în cadrul proceselor de îmbătrânire. O gândire pozitivă și o atitudine în același spectru pot influența longevitatea. Pot îmbunătăți sănătatea fizică și mentală. Nu trebuie să ne gândim la bătrânețe ca la o ultimă etapă, în care  pierdem o parte din capacități și devenim inutili. E bine să o privim ca pe o oportunitate de a dobândi înțelepciune și experiență de viață. De mult ajutor este conversația cu cei din jur, veselă şi sprintenă. Trebuie să ne  apropiem de oamenii care au reușit să „descopere comoara ascunsă a bătrâneții”. Cine sunt aceia? Sunt cei care au privit partea pozitivă a bătrâneții!

Eu sunt un om solar, călăuzită de-a lungul vieții de optimism. Spun asta cu căldură și cu deosebită satisfacție privind în urmă, acum, aflându-mă la ceasul adunării în cămară a recoltelor din vara vieții. Asta nu înseamnă că îndoiala nu bate și la poarta gândirii mele.

Odată, când am avut sufletul hăituit și părăsit, mi se părea că duc povara întregii suferințe umane. Durerea mi se părea un hău fără sfârșit având ecouri ca un urlet al neputinței. Atunci am căutat lumina speranței care nu se stinge niciodată. Am făcut efortul să-mi repliez puterea, să mă pot ridica. Mi-amintesc o scenă. În focul durerilor, căzută la podea, când credeam că mi-a venit sfârșitul, mi-am adunat rămășițele de putere, m-am târât până la patefon și am pus discul cu melodia lui Zorba Grecul. O energie, pe care oamenii credincioși o numesc mâna dumnezeiască, am simțit că mă ridică în picioare.

Mai în anii din urmă, uneori mi se pare că aud o toacă de vecernie a vieţii mele și mă doare zădărnicia pasiunii nelimitate a omului pentru viață care îmi dă târcoale și mie. Atunci întorc fața în altă parte, acolo unde găsesc pilonul de sprijin în cele ce ne spune religia ortodoxă.

Nu de puține ori, mă trimite gândul la efortul depus de omenire de-a lungul miilor de secole de a găsi un răspuns întrebării: ce este dincolo de granița vieții? Răspunsul ne scapă, dar omenirea mai speră, nu renunță la căutarea lui. Până la găsirea acestui răspuns, prelungim viața de pe pământ cu cea de dincolo, care ridică, și ea, probleme pe care nu le-a putut dezlega niciun  pământean. Ce ne spune biblia sau concluziile cercetărilor asupra celor care au avut moarte  clinică? Uneori răspunsul cuprinde și tăcerea. Atunci îmi vine în minte întrebarea: am fi mai fericiți dacă am ști totul? Dacă am ști când, cum și de ce murim? Tainele astea își au și ele rostul lor. Și închei întrebările și tulburarea profundă cu mulțumirea că tainele astea îmi fac viața mai interesantă. Consider bătrânețea drept cea din urmă facultate. Ea m-a învățat, nu cum să adun, ci cum să dau ce am adunat.

Și mai e ceva foarte important pentru mine, ceva ce am pregătit în urmă cu aproape 20 de ani – SCRISUL. M-am refugiat în lumea scrisului, acea lume încărcată de dragoste și de aleasă frumusețe, aflate în afara timpului. În cărțile mele, bătrânețea constituie o sursă inepuizabilă de povești cu adevărat trăite. Astfel, pentru mine, bătrânețea, acest târziu al vieții, nu e chiar așa de târziu, îl accept și îl apreciez și pentru că e și perioada împăcării cu sinele meu, trăind în firescul  vieții.

Concluzia mea este că, trăind  în firescul existenței, chiar și în târziul vieții, omul nu simte că se află la capăt de drum, la limita vidului. Din contră, omul capătă gustul seninătății și al tinereții fără bătrânețe.

––––––

Prof. Elena BUICĂ

23 decembrie 2021

Pickering, Toronto, Canada

Ca radio jurnalist am pregătit mii de reportaje. Ca cercetător am scris sute de articole. Ca scriitor am publicat 12 cărţi, din care şapte sunt în limba engleză şi cinci în limba romană. Şi totuşi, nu mă încumet să mă consider scriitor. Eu am rămas cu percepţia copilăriei şi a tinereţii când citeam basme la început, doxuri în adolescenţă, jurnale de călătorii şi cărţi de aventuri în tinereţe şi romane clasice înainte de a pleca din ţară la vârsta de 32 de ani. Pentru mine, un adevărat scriitor trebuie să fie consacrat, ceace se întâmplă de multe ori post-mortem, şi astfel devine un scriitor clasic. Dar, şi scriitorii trebuie să înceapă de undeva.

Ce este însă un scriitor? Un om care trăieşte din profesia scrisului? Un om care a trăit modest şi a trecut neobservat prin viaţă, dar care ne tulbura cu opera postumă? Ori un membru al vreunei academii care după ce i-a trecut faima nu a lăsat nimic important în urma lui?

Se spune că în America cel mai prolific scriitor este o chinezoaică a cărei profesie e să scrie răvaşe. Şi cum în America există mii de restaurante chinezeşti şi la sfârşitul fiecărei mese consumatorii primesc câte un răvaş, vă imaginaţi ce chin pe biata femeie să scrie fără oprire milioane de răvaşe. Câtă imaginaţie trebuie să aibă să nu se repete. Şi totuşi, multe răvaşe se repetă şi pe unele le-am învăţat pe dinafară. De exemplu: „Învăţaţi chinezeşte!” Mă gândeam să-i ofer şi eu câteva sugestii. De ce nu „Învăţaţi româneşte!” Diferenţa între români şi chinezi e doar cantitativă. Când a venit Ciu En Lai în România, prin anii 60, eu eram student. Chinezii erau 760 de milioane la acea vreme şi noi eram doar vreo 20 de milioane.  De atunci chinezii au crescut la un miliard şi 400 de milioane şi noi am bătut pasul pe loc. De fapt am scăzut. Nu poţi să te baţi cu chinezii la numere şi numerologie şi cu evreii la experienţa şi afaceri. Şi cred că în curând aceştia se vor ciocni unii de alţii la nivel planetar. Mă întreb unde şi cum va avea loc ciocnirea? Oricum, noi cu cine votăm? Avem de ales: învăţăm chinezeşte ori ne tăiem împrejur. Deci, stimaţi cititori, să ne întoarcem la subiect şi să punem la vot. Cine e scriitor? Să începem cu mine.

În primii ani ai adolescenţei, ca orice tânăr, am scris şi eu câteva poezii, sau mai bine zis am încercat să versific, dar nu mi-am găsit chemarea. Apoi, am tatonat desenul peisagistic, dar nici acolo nu mi-am găsit menirea. Îmi amintesc că aveam chiar un leit- motiv: o barcă pe marginea unui lac, lângă o salcie care mângâia apă; totul pe un fundal cu păpuriş. Simplu şi frumos, dar nu atât de simbolic şi ilustrativ ca o poezioară compusă de un necunoscut în închisoare: „Casă mică, mititică/ Care tremura de frică/ Să nu cadă pe trotuar/ Lângă ea un felinar/ Lângă felinar un pom/ Şi pe strada nici un om…”

Să devin serios că nu mai am 15 ani; am împlinit 85 şi a început numărătoarea inversă, motiv pentru care m-am certat cu doctorul de familie. Acesta m-a asigurat că în Statele Unite un om ca mine trăieşte în medie 90 de ani şi chiar mai mult. I-am răspuns înţepat că eu vreau doar 87 cât a trăit tata; nu mi-am făcut planuri pe mai mult. Mi-a răspuns calm că dacă vreau să mă opresc la 87, trebuie să mă mut în alt stat pentru că în Arizona e ilegal ca medicul să-ţi încheie viaţa la cerere. Între timp, doctorul Page mi-a devenit prieten. Mi-a spus pe un ton amical că semăn cu tatăl lui şi că mă simpatizează. De fapt, mi-a citit una din cărţi şi pare că mă admiră. Singura dispută cu el e dată la care plănuiesc să părăsesc Terra şi să pătrund în mare viteză într-un sorb negru ca să văd cu ochii mei ce e dincolo. Altfel, la ultima convorbire deja trimisesem la tipar cartea „Romanii şi România” şi îi spuneam că de acuma nu mai am ce face. El m-a trimis acasă şi mi-a spus să nu-mi fac griji pentru că o să încep să scriu o nouă carte. E şi ăsta un blestem!? Când începi să scrii nu te mai poţi opri! Şi totuşi, cum a început acest blestem?

Pe la 17 ani ţineam deja un jurnal personal. Era însă ceva naiv pentru că securitatea nu a găsit nimic incriminatoriu în el. Menţionasem doar, fără comentarii dar cu data precisă, că fusesem făcut utemist, ceace mi-a pricinuit anumite necazuri… Când am încercat să fug din ţară la 19 ani am rupt carnetul de UTM şi l-am aruncat în soba. Cum era însă primăvara târziu, nu s-a mai făcut foc în soba şi după ce am fost prins pe frontiera iugoslavă securitatea a făcut percheziţie acasă şi a descoperit carnetul rupt în bucăţi, dar nears. Ce mai conta însă, condamnarea era oricum asigurată. Aşa am intrat cu adevărat în viaţă: închisorile din Timişoara, Jilava, Aiud, Gherla, şi unităţile de muncă DGSM Ocna Mureş, Olteniţa, Zimnicea şi Budeşti; în total trei ani şi jumătate. Ani fără griji pentru că eram în grija statului. Au urmat însă alţi ani şi mai grei pentru că de data aceasta trebuia să am grijă singur de mine. Când am vrut să mă reînscriu la Politehnică am primit o scrisoare în care eram anunţat că fusesem exmatriculat din toate instituţiile de învăţământ superior din ţară. Ce păcat că nu am păstrat nici acea scrisoare şi nici biletul de eliberare din închisoare. Dar din nou, ce mai contează. Azi nu mai interesează pe nimeni ce a fost. Toată lumea priveşte înainte. Cu toată neîncrederea!

După detenţie m-am strecurat totuşi printre ani şi printre oameni mai puţin stigmatizaţi şi până la urmă am reuşit să fiu admis din nou mai întâi la o şcoală tehnica şi apoi la o nouă facultate. Treptat, am prins curaj şi am început să ţin un nou jurnal personal care cu timpul a ajuns la vreo 20 de caiete pe care le-am păstrat până în ziua de azi. Cred că prin acest jurnal am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să devin scriitor şi jurnalist. Acolo am schiţat de fapt primele mele încercări literare. Erau mici povestiri, jocuri de cuvinte şi diverse observaţii şi gânduri filozofice. Spre sfârşitul facultăţii începusem chiar să mă aventurez… pentru că recitind jurnalul mă cuprinde teama la gândul că ar fi putut să cadă în mâinile securităţii. Dar de data aceasta Dumnezeu m-a păsuit. Ştia el ceva! Nu sunt supărat pe Bătrânul, dar după o judecată profundă şi la rece cred că el m-a băgat în puşcărie. Ştiind încă dinainte de geneză că sunt nesupus şi neascultător, mi-a dat o bine-meritată lecţie de trei ani şi jumătate. Şi bine mi-a făcut! M-a adus la realitate. De atunci sunt cu un pas înaintea majorităţii muritorilor de rând. De altminteri, am ajuns la concluzia că ceia ce e rău cu oamenii de azi e faptul că nu au experienţa câtorva ani de închisoare comunistă. Le-ar fi prins bine. A fost bun şi comunismul la ceva. De fapt, pe mine comunismul m-a făcut să scriu prima carte numită simplu „Amintiri din închisoare”. Cartea a fost publicată de confraţii de la Câmpul Românesc din Hamilton, Canada.

Altfel, în România nu am publicat nici odată nimic înainte de 1989. Redactorul  paginii ştiinţifice al ziarului „Scânteia Tineretului”, George Cuibus, pe care îl cunoscusem printr-un prieten comun şi cu care avusesem câteva discuţii, mi-a cerut odată recenzia a unei cărţi pe care o citisem amândoi. Am pregătit-o şi tocmai mă pregăteam să i-o dau personal, dar m-am răzgândit. Nu am vrut să-mi apară numele într-un ziar comunist. Cuibus se plângea de atmosfera din presă şi mi-a spus că avea de gând să-i aducă la cunoştinţă acest lucru direct lui Ceauşescu. La scurt timp după ce am plecat din ţară am aflat că a murit subit la o baie de aburi din Bucureşti. Cred că a fost asasinat. Avea în jur de 40 de ani.

În Octombrie 1968 am scăpat ca prin minune din penitenciarul numit RSR parcurgând plin de îndoieli şi frământări traseul Timişoara, Belgrad, Liubliana, Viena şi lagărul de refugiaţi din Traiskirchen. Şi la Traiskirchen mi-am descoperit vocaţia. Am început prin a aşterne pe hârtie poeziile învăţate pe de rost în închisoare şi pe care i le-am trimis profesorului Vasile Posteucă din Minnesota. Acesta le-a pregătit pentru tipar şi mi-a cerut câteva mărturii din închisoare. Profesorul, el însuşi poet şi scriitor, publica revista „Drum” şi mi-a scris de la început că am un stil „plivit de mâna lui Dumnezeu” şi m-a îndemnat să scriu. În cele câteva luni petrecute la Traiskirchen am scris primele mele articole publicate de revista „Stindardul”, care apărea la München. Când am ajuns la New York, în martie 1969, şi am făcut prima vizită la sediul Comitetului Naţional Român, Constantin Vișoianu, preşedintele comitetului, avea pe birou revista „Stindardul” cu articolul meu intitulat „Refugiații Români din Traiskirchen”. Semnasem articolul cu pseudonimul Nicolae Dunăreanu. Cei de la Comitetul Naţional considerau că autorul trebuie să fie un ziarist de profesie. Am zâmbit şi le-am spus că nu sunt profesionist. Era primul meu articol.

Începutul nu a fost deloc uşor în Lumea Nouă, dar acum îmi făcusem planuri concrete, aveam speranţe, fusesem călit în închisoare şi eram optimist. Fără o profesie concretă, am plecat de la muncă de jos şi cu salariu minim. M-am aventurat însă din nou şi timp de câteva luni am călătorit cu un mic grup de prieteni prin toată America şi am muncit pe unde am putut. Am spălat vase şi debarasat mese prin Miami şi Las Vegas; ne-am oprit la New Orleans; am ajuns în California, şi m-am întors singur la New York unde fusesem admis să-mi fac doctoratul. Alt început şi altă limbă!

Când luam cursuri de limba engleză la Universitatea Columbia, unde fusesem admis, scriam mici eseuri despre peripeţiile mele prin America. Profesorii le corectau şi se minunau pentru că nici ei, americani sadea, nu avusese asemenea experienţe. În acei ani de la Columbia University am scris şi prima lucrare ştiinţifică în limba engleza, o lucrare despre românii din Basarabia, care a fost publicată de editura Prager într-un volum de studii sovietice. Tot atunci am ţinut şi primele prelegeri publice, care cu timpul au devenit zeci de conferinţe. Au urmat sute de articole, reportaje, chemări, interviuri, recenzii, analize şi cărţi. În toţi acei ani de început, la New York ori la Washington, am luat multe cursuri, dar nici unul nu a fost de literatură ori despre arta scrisului. Am scris pentru că a trebuit să scriu. Conştiinţa vroia să se exprime iar eu i-am dat curs liber. Din conştiinţa s-au născut scrierile memorialistice; din ocupaţie s-au născut reportajele, recenziile şi interviurile; şi din pasiune s-au născut analizele geopolitice.  Pe plan politic şi geopolitic am luat parte însă la mai multe cursuri de specialitate în asemenea domenii precum: „Relaţii internaţionale”, „Politica externă”, „Studii tematice sovietice”, „Comunicare interculturala” şi altele.

Scrisul şi comunicarea orală mi-au devenit profesie că redactor la postul de radio „Vocea Americii”, obligaţie profesională ca analist politic, şi pasiune personală în timpul liber. A fost o conjunctură favorabilă faptul că am reuşit să combin toate aceste preocupări şi pasiuni la Washington. Iar când am fost detaşat ca profesor la o importantă şcoala militară americană din Carolina de Nord, unde am rămas aproape patru ani, în loc de reportaje jurnalistice pentru radio am început să scriu articole ştiinţifice şi cărţi. Apoi, în calitate de profesor, Armata Americană m-a trimis în fiecare an în călătorii de studii şi observaţii care m-au purtat prin multe ţări din America de Sud, Africa şi Asia, ceace mi-a lărgit orizontul şi tolba cu cunoştinţe. Un coleg geograf îmi sugera în acei ani: „Scrie dragă ND… pentru că ai ce scrie şi ai şi condei!”.

Şi totuşi cum au fost primite activităţile, scrierile şi realizările mele? Unii români m-au atacat şi m-au insultat verbal şi în scris, aş spune în mod degradant pentru ei. Oamenii securităţii  m-au denunţat la Washington că sabotez relaţiile dintre SUA şi România (lui Ceauşescu). Evreii m-au făcut dosar la Anti-Defamation League şi m-au încondeiat ca antisemit. Apropo! Un prieten American cu relaţii la conducerea organizaţiei cu pricină a insistat să mergem împreună la sediul ei şi să spun că nu sunt antisemit. Ce aberaţie! Mă voi mărturisi într-o zi, dar numai în faţa lui Dumnezeu. Cum se vor mărturisi evreii care au adus comunismul în lume?

Au fost însă şi mulţi cititori care m-au apreciat. La „Vocea Americii” primeam scrisori de apreciere şi unii ascultători mă comparau cu o enciclopedie. La rândul său, cunoscutul istoric şi profesor Dinu Giurăscu şi-a exprimat personal admiraţia pentru lucrările mele. La o conferinţă academică organizată la Bucureşti la care am participat şi eu, el a afirmat public că de acum înainte nimeni nu mai poate studia Basarabia fără să mă citeze pe mine. Şi ca o surpriză complet neaşteptată, profesorul Abedin Ghasemian din Iran, de care nici nu auzisem, a tradus şi publicat din proprie iniţiative cartea mea „Culture, Religion and Politics” şi mi-a trimis două exemplare în limba farsi. Nu m-a consultat pentru că Iranul nu a semnat convenţia drepturilor intelectuale, dar pe mine faptul în sine m-a flatat. Adevărul e că intelectualii nu ajung oameni bogaţi, dar ei îmbogăţesc avuţia unei limbi şi a unui întreg popor. Această recunoştinţă vine însă de multe ori cam târziu. Nu degeaba apreciez eu poeţii şi scriitorii clasici.

Au trecut anii, a trecut tinereţea, am ajuns la pensie şi am primit un contract de profesor universitar în Africa. Altă experienţă, alte relaţii, alte călătorii, ultimele aventuri şi o nouă dragoste. La Addis Abeba s-a născut cartea „Jurnal Etiopian”.  Apoi, am fost transferat la universitatea din Djibouti, unde am avut un grav accident care putea să fie şi mai rău. Am suferit în tăcere timp de 37 de zile prin spitale din Djibouti, Paris şi Statele Unite, dar m-am refăcut. Am revenit în America însoţit de Miriam care mă aştepta să mă întorc în Arizona unde ne cumpărasem o casă pentru retragere la pensie. Între timp, am fost solicitat să scriu analize pentru o publicaţie americană din Washington la care am contribuit cu peste 50 de articole şi analize. Anul trecut, editura „Academica Press” cu sedii la Washington şi Londra a cules majoritatea articolelor şi le-a publicat în volumul „The United States vs. Russia: 2009-2019”.

După ce m-am refăcut în urma accidentului din 2007, am plecat la URA (Universitatea Româno-Americană) din Bucureşti, unde am predat intermitent timp de vreo zece ani diferite cursuri internaţionale. În martie 2017 am avut însă neşansa şi am suferit şi la Bucureşti un accident grav. S-a întâmplat în parlamentul ţării unde lansăm cartea „Mărturii dedicate Eroilor şi Martirilor Noştri” şi participam la aniversarea unirii Basarabiei cu România. Am ajuns din nou la spital. M-am refăcut ceva mai greu şi m-am înapoiat în Arizona. Nu m-am speriat şi nici nu simt că se apropie sfârşitul, dar nu vreau să mă prindă nepregătit. Odată revenit acasă, m-am apucat din nou de scris. La îndemnul unor cititori ai cărţilor mele mi-am revizuit vechiul jurnal şi pe baza lui am scris cartea „Maratonul Vieţii”.  Apoi, câţiva prieteni, şi în mod special geograful Silviu Costachie, conferenţiar la universitatea din Bucureşti, m-au îndemnat să scriu o carte gen mărturie cu concluziile mele la sfârşitul carierei. Aşa s-a născut a 12-a mea carte intitulată simplu ca formă, dar complex ca idei, „Românii şi România”.

Nu am ajuns o somitate, dar eforturile şi realizările mele au devenit cunoscute şi unele au fost chiar recunoscute. O parte din cărţile mele au devenit manuale universitare în America, fiind cerute şi recomandate de mulţi profesori. Unele din din cărţi şi lucrări au fost menţionate în mai multe ziare şi reviste de prestigiu. La cele mai înalte cote, de exemplu, „The New York Times” a menţionat cartea „Journey to Freedom” (Călătorie spre libertate) la data de 3  ianuarie 1990, la scurt timp după ce a apărut. Şi cunoscutul specialist britanic în studii româneşti, Dennis Deletant, a recenzat cartea „Bessarabia şi Bukovina”  la 13 iulie 1984 şi  cartea „Journey to Freedom” la data de 19 ianuarie 1990. Ambele recenzii au apărut în prestigioasa revista londoneză„Times Literary Supplement”. Pe de altă parte, în calitate de profesor civil, armata Americană mi-a decernat o decoraţie pentru „Merite extraordinare”.  Şi pe deasupra, preşedinţii Ronald Reagan şi George Bush Sr. mi-au mulţumit personal şi călduros pentru cărţile oferite lor cu dedicaţie. În ţară m-au apreciat însă numai prietenii. Autorităţile postdecembriste de la Bucureşti au pus securitatea (fosta şi nouă) să mă urmărească. E trist! E foarte trist..!

Şi acum, pentru că oricum mă apropii de încheierea eseului şi a carierei, mă simt obligat să-mi pun aceiaşi întrebare. Sunt oare scriitor? Nu ştiu! Ce ştiu este că sunt un suflet zbuciumat aflat în trecere prin cosmos, rătăcit pe Terra, şi venit pe lume în România. M-am născut român şi trăiesc şi slujesc soarta neamului nostru. Vreau să mor cu conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria. Regret doar că nu am putut face mai mult. Cu stimă!

***

PS: Lumea de azi e o lume pierdută. E sfârşitul lumii europeano-creștine. Numai Dumnezeu ne mai poate salva. Şi cred şi sper din adâncul sufletului că o va face indiferent de cât va fi de dureros. Să nu ne pierdem deci credinţă. Redau mai jos două adnotări din jurnalul pe care de fapt nu-l mai ţin la zi. În ce priveşte planurile de viitor, recomand eseul „Dincolo de Cer” cu care se încheie cartea mea „Romanii şi România”.

Tristețe! Mare tristețe!

Strămoşii noştri au fugit din calea barbarilor asiatici şi au supravieţuit, dar au rămas să trăiască pe fugă. Mulţi dintre ei şi-au aplecat capul şi multă vreme au rămas iobagi cu capul în pământ.

Au venit slavii şi s-au pretins fraţi ortodocşi cu noi. Am învăţat de la ei să spunem bogdaproste. O spuneam pentru ce ne dădeau de pomană din ceace furase de la noi. Cuvântul „bogdaproste” ar trebui scos prin lege din limba romană!

Au venit turcii şi  ne-au cerut bir, şi un timp am rămas biruiţi. De la ei am învăţat să dăm şi să pretindem bacşiş.

Au urmat grecii fanarioţii care ne salutau cu „ticalos”, ceia ce înseamnă „ce mai faci” pe limba lor. Şi ca să supravieţuiască, unii din romani s-au ticăloşit.

S-au ridicat eroi ca Horia, Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu, dar nu le-a plăcut lichelelor. I-au tras mişeleşte pe roata, i-au înjunghiat pe la spate, i-au ucis. Au supravieţuit şi prosperat tâlharii şi făţarnicii.

Au venit comuniştii şi le-au luat ţăranilor pământul. Ca să supravieţuiască ţăranii şi-au trimis copiii să fure de pe propriile lor ogoare. Şi unii din copii s-au deprins cu furtul. Cei colectivizaţi s-au prefăcut că muncesc şi mulţi au rămas prefăcuţi.

Intelectualii mai deştepţi s-au orientat şi au intrat în partid ca să-l schimbe pe dinăuntru, şi au rămas ei preschimbaţi şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Dar, Doamne fereşte, ei nu erau comunişti! Culturnicii făceau rezistenta prin cultură!

După 89 tot oportuniştii s-au declarat revoluţionari cu dreptul legitim de a jefui ţara. Şi am rămas jefuiţi. Şi tot ei ne conduc şi ne jefuiesc şi azi. Poporul a supravieţuit, dar supravieţuirea e doar un somn veşnic! Treziţi-vă oameni buni!

***

Zilele acestea am fost foarte deprimat. Am citit pe internet că un polonez care după revoluţie a trăit mai mulţi ani în ţara noastră a făcut următoarea declaraţie: „Ca să-i îndrepţi pe Romanii de azi ar trebui împuşcaţi toţi cei în vârstă de peste şapte ani şi după 20 de ani ar trebui repetată operaţia… M-a întristat adânc afirmaţia pentru că mi-am adus aminte ce le spuneam eu studenţilor mei ofiţeri americani. Dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi nu ascultă numai laudele prietenilor; ascultă şi părerile duşmanilor. Te vor ajuta mai mult decât laudele false.

Sunt plecat de peste 50 de ani şi la întoarcere nu mi-am mai găsit nici familia, nici locul, nici prietenii, şi nici neamul. Oamenii cu frică de Dumnezeu şi cu sufletul curat au fost  ucişi ori marginalizaţi şi dacă mai trăiesc se zbat între viaţă şi moarte. Şi dacă mor nu mor de bătrâneţe. Sunt omorâţi sufleteşte.

Târâturile au ajuns în fruntea ţării şi netrebnicii s-au văzut împăraţi. Şi împreună se grăbesc şi jefuiesc ţara pentru că simt că nu mai au mult timp la dispoziţie. În orice moment poate să revină stăpânul casei; marele stăpân. Acum însă spoliatorii şi parveniţii se întrec în a-şi etala spoiala. Şi cu cât se umflă mai mult în pene şi se etalează pe dinafară, cu atât sunt mai goi pe dinăuntru. S-au gândit ei vreo clipă că nu vor viermui la nesfârşit pe acest pământ şi că la un moment vor trece pragul şi vor ajunge… dincolo? Se apropie sorocul. Cu ce se vor prezenta în fata marei judecaţi stârpiturile care au condus tara în ultimii 30 de ani?

–––––––––––––––

Prof. Dr. Nicolae Nicholas DIMA

Tucson, Arizona, SUA

14 decembrie 2021