Lăcaş monahal voievodal, Văraticul reprezintă un minunat loc de referință în Munţii Neamţului, precum şi în lumea spiritualității ortodoxe românești, alături de celelalte mănăstiri din Ținutul Neamțului: Agapia, Secu, Sihăstria şi Mănăstirea Neamţ. Voievodal și pentru că nepoata domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu, domnița Safta Brâncoveanu, a cinstit fecioarele domneşti ce s-au dedicat ca mucenițe Domnului nostru Iisus Hristos.
Geografic, Mănăstirea Văratic este situată în partea de sud-vest a depresiunii Neamțului, la o distanță de numai 12 km de orașul Târgu Neamț, într-o mirifică vale de la poalele Munților Stânişoarei, adăpostită de Dealul Mare, cu vârful Văratic având înălțimea de 978 de metri. Pe drumul de intrare în localitatea Văratic, în dreapta se întinde muntele Filiorul, la poalele căruia se află frumoasa Pădure de argint, iar în stânga, Dealul Carpenului. Două pâraie, Netezi şi Tardia, curg la sud de culmea Filiorul.
În faţa Mănăstirii Văratic se ridică un turn alb, sobru, care pare un străjer de odinioară, ce-şi păzeşte cu mândrie bunul de preţ lăsat de Dumnezeu oamenilor: credinţa.
Aceaşi impresie o lasă vizitatorilor şi poarta mănăstirii, care îţi deschide drumul spre lăcaşul sfânt, trecând pe sub bolta cu ziduri masive din piatră şi descoperind printre mulţimea de flori multicolore Mănăstirea – Adormirea Maicii Domnului, o construcţie fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada şi duhovnicul Iosif.
Alte două biserici, aflate pe cele două străduţe ce pornesc din faţa turnului, întregesc peisajul monahal, mărind valoarea, frumuseţea şi păstrarea trecutului pentru prezent şi viitor: biserica Naşterea Sf. Ioan Botezătorul – un edificiu din lemn, datând din anul 1817 şi biserica Schimbarea la Faţă – zidită în anul 1847.
În dreapta mănăstirii, aflăm o uliță îngustă, străjuită de brazi, pe care, străbătând-o poţi ajunge la Palatul Episcopal al Preasfinţitului Partenie Ciopron.
Aerul de ctitorie are o putere miraculoasă. Rezistând prin vremi, devine oarecum și un bun al nostru. Un loc sfânt prilejuiește o comunicare magică, spirituală, greu de definit în cuvinte. O cuantificăm doar prin starea interioară, percepută adesea ca pe o trăire sacră, în consonanță cu posibilitățile fiecăruia, cu puterile sale interioare de a vedea lumea sub aspect emoțional şi nu doar cognitiv. Văraticul este un Aici perpetuu, în care se poate regăsi fiecare, oferind o proiecţie dulce şi luminoasă în eternitate.
Un Aici sinuos, tainic, miraculos. Într-o relaționare subtilă, fermecătoare cu un Acum și un Atunci statornicit în straturi dense de suflet, de duhovnicie şi de simţire românească, proiectate pe fundalul istoriei. Emoția noastră poate fi și un strat de ceață fără de care memoria în timp a acestui loc mirific numit Văratic nu ar continua.
Aici, la Mănăstirea Văratic, primești necondiționat sigiliul apartenenţei la specificul nației tale, de care nu poți face abstracție, oriunde te-ai afla în lume. Așadar, Văraticul rămâne un adevărat Liant prin timp între particularul emoțional, miraculos, sfânt și emblema specificului național românesc.
În faţa mănăstirii, în drum spre biserica Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, se ridică albă şi impunătoare clădirea Centrului Cultural Spiritual Văratic, construită în anul 2017, ctitoria domnului Dianu Sfrijan. Este un edificiu cu o arhitectură aparte, realizată în plan dreptunghiular (ortogonal, având trei balcoane, dispuse pe laturile de vest, est şi respectiv sud ale edificiului), cu ziduri trainice, despărțite de coloane, părând un simbolic Altar.
Pe locurile unde mari creatori de frumos și-au purtat deseori pașii și au fost vrăjiți de aureola spirituală a locurilor, s-a născut Centrul Cultural Spiritual Văratic. Acesta este rodul iubirii, sacrificiului și generozității câtorva oameni de suflet, care au dorit a lumina orizontul cunoașterii, păstrarea tradițiilor culturale locale, dar și a bucura sufletul celor dedicați artelor, literaturii, laolaltă cu nemărginita credință în Dumnezeu.
Centrul Cultural Spiritual Văratic, pe lângă faptul că adăposteşte cărţi valoroase, oferă cu generozitate şi demnitate prilejul de a organiza întruniri ale unor personalităţi din cultura românească, recitaluri de poezie, lecturi ale unor autori din ţară şi din lume, verinisaje ale unor expoziţii semnate de artişti plastici consacraţi.
Aici, la Văratic, poezia, muzica şi pictura se împletesc armonios, contopindu-se tandru în dorinţa unanimă de a-l cinsti şi sărbători pe Marele Nostru Luceafăr.
Impresia pe care o creează clădirea te îmbie să simți încrederea, optimismul şi melancolia acestei vetre de cultură românească, plină de istorie, ce îţi arată limpede cum poți depăși cumpăna vremurilor.
Urcând pe valea pârâului Văratic, pe drumul forestier din stânga Mănăstirii, se poate ajunge la Poiana Ţigăncii. Mai sus de această poiană se află Vârful Bradul şi Platoul Ciungi, de unde se vede în zare miraculoasa privelişte a semeţului Masiv Ceahlău. Toată Valea Cracăului, cu fâneţe înmiresmate, se aşterne la picioarele pelerinului care cutează să ajungă în aceste locuri.
Dodecameronul eminescian întru Văratic:
Călin, VIII
…De treci codri de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;
Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;
Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,
Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare
A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.
Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;
Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele…
Revedere
– Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.
– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-şi cofeile,
Mi-o cântă femeile.
– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.
– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
Floare albastră
– Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
…………..
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!
Atât de fragedă
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.
Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,
Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.
Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.
Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?
Învierea
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în pereții străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Melancolie
Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,
Şi străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,
Abia conture triste şi umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
…………………
Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.
Glossa
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.
Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.
Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Oda (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
Mai am un singur dor
Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Şi nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe când cu zgomot cad
Izvoarele-ntruna,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt…
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
Și dacă…
Și dacă ramuri bat în geam
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am
Și-ncet să te apropii.
Și dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.
Și dacă norii deși se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
Pe lângă plopii fără soț
Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.
De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, şi să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeţe capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt
Şi noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
Rugăciune
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Și pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!
Aceste douăsprezece poeme – dodecameron – dau chip într-un mod fascinant ,,anotimpurilor Văraticului”, mai bine zis întruchipează spiritul Văraticului, ,,eminescianitatea” acestuia. Putem adăuga, fără a greși, în mod necesar și firesc, alte capodopere lirice: Călin – Gazel, Luceafărul – Dorința, Povestea Codrului, Povestea Teiului, dar și Povestea magului – călător prin stele, Archaeus, Sărmanul Dionis.
Schițând acest fundament cultural, nu putem să nu amintim lucrările literare ale unor maeștri ai condeiului și operele lor nepieritoare: Garabet Ibrăileanu – ,,Adela”; Alexandru Vlahuță – ,,Dan”; Calistrat Hogaș – ,,În Munții Neamțului”; George Călinescu – ,,Viața și opera lui Mihai Eminescu” și mulți alții: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi etc.
Am alcătuit astfel un tablou policrom, din perspectivă hermeneutică, prin care se conturează magma poetică eminesciană, relevată într-o fenomenologie a trăirii sentimentale, menită să reașeze gândul în matca lui firească, evidențiind amplele semnificații ale rolului sensibilității umane, născute în ambianța spirituală de o unicitate incontestabilă, potențată mai ales de măreția sublimă a Văraticului.
Văratic este acel loc miraculos, încărcat de sfinte aduceri aminte, unde marele nostru poet naţional Mihai Eminescu păşea copleşit de emoţii şi trăiri unice, mână în mână cu aleasa inimii sale, frumoasa, delicata şi distinsa Veronica Micle.
Sub semnul inspirației lirice eminesciene putem depăși aporiile timpului, integrând iubirea, acest fenomen uman irepetabil şi înălţător în ordinea divină a Universului.
Fără îndoială, timpul Văraticului este întotdeauna un „timp viu”, în care anotimpurile se nasc din îngemănarea veșniciei Naturii cu miracolul Ființei.
***
Seasons of Poetry at Văratic –
170 years from the birth of Mihai Eminescu, the Poet
A voivodal monastic place, Văratic is a reference place in the Neamţ Mountains, as well as in the Romanian Orthodox spirituality, together with the other monasteries in the Neamţ area: Agapia, Secu, Sihăstria, and Neamţ. Voievodal because the granddaughter of Constantin Brâncoveanu, the Wallachian ruler, Princess Safta Brâncoveanu, honoured the princely maidens that dedicated their lives as muceniţe of Our Lord Jesus Christ.
From a geographical point of view, Văratic Monastery lies in the south-western part of the Neamţ depression, twelve kilometres away from the town of Târgu Neamţ, in a mirific valley at the foot of Stânişoara Mountains, sheltered by Dealul Mare, with its 978m-high peak Văratic. On the right side of the road entering Văratic, there is Mount Filiorul, with the Silver Forest, stretching at its foot, and on the left, Dealul Carpenului. Two brooks, Netezi and Tardia, flow south of the mound Filiorul.
In front of the Văratic Monastery, a sober white tower rises, which looks like a watchman of old, who proudly guards the precious good God has left to men: faith.
The gate of the monastery leaves the same impression onto the visitors: it opens the way to the sanctuary, passing under the vault with massive stone walls and discovering, amid the multitude of multicoloured flowers, the Holy Monastery – „The Assumption”, a construction founded in 1785 by the nun-hermit Olimpiada and confessor Iosif.
On the right side of the monastery, two other churches, located on the cobbled lanes that start from in front of the monastery, complete and enhance the monastic landscape, its value, the beauty, and the conservation of the past for the present and future – “The Birth of St John the Baptist” Church – a wooden building, dating back to 1817 and the Church “Memorphosis” – built in 1847.
On the right of the monastery, there is a fir-tree-bordered narrow lane, on which visitors reach the Episcopal Palace of the Most Holy Partenie Ciopron.
The sense of princely foundation has a miraculous power. Withstanding eras, it somewhat becomes one of our own assets as well. A Holy Place brings about magic, spiritual communication, difficult to define in words. We quantify it only by the inner state, often perceived as a sacred experience in accord with our own possibilities, of our own inner powers to see the emotional aspect of the world, not merely its cognitive one. Văratic is a perpetual Here, where each of us can find our true self, offering a sweet and bright projection into eternity.
A winding, hidden, miraculous Here. In a subtle wonderful relation with a Now and a Then settled in dense layers of soul, of Romanian spiritual and pastoral feeling, projected against the background of history. Our emotion can also be a layer of mist without which the memory over time of this mirific place called Văratic would not continue.
Here, at Văratic Monastery, you received unconditionally the seal of belonging to the specificity of your nation, which you cannot leave aside wherever you were. Therefore, Văratic remains a Binder over time between the emotional, miraculous, holy particular and the Romanian national specificity.
In front of the monastery, on the road to the “The Birth of St John the Baptist’s Church,” the building of Văratic Cultural Spiritual Centre stands white and majestic. Commisioned by Dianu Sfrijan, the centre was built in 2017. A building of a particular architecture, with its rectangular plan (orthogonal, with three balconies on the West, East, and South sides), with its strong walls separated by columns, it looks like a symbolic Altar.
The impression the building gives lures one to feel the sweetness and melancholy of this hearth of Romanian culture, brimming with history, which shows clearly how you can overcome the crossroads of times.
In the places where great creators of beauty took their steps and were enchanted by the spiritual aura of the places, the Văratic Spiritual Cultural Center came to life. This is the fruit of the love, sacrifice, and generosity of some kind-hearted people, who wanted to illuminate the horizon of knowledge, to preserve the local cultural traditions, but also to bring joy to the souls of those dedicated to arts, literature, along with faith in God.
The Văratic Spiritual Cultural Centre, in addition to housing valuable books, offers with generosity and dignity the opportunity to organise meetings of personalities of the Romanian cultural life, poetry recitals, readings by Romanian as well as foreign authors, exhibitions of established visual artists.
Climbing up the Văratic brook valley on the forestry road on the left of the Monastery, you reach Poiana Ţigăncii. Further up, there is Vârful Bradului and Platoul Ciungi, wherefrom you can admire into the horizon the miraculous scenery of Masivului Ceahlău Massif. The entire Cracăul Valley, with its fragrant pastures, unfold at the foot of the pilgrim who dares to venture this far.
Eminescu’s Dodecameron for Văratic
Călin, VIII
If you cross the copper forests, gleams you can see far away
Of the silver wood, and listen to the magic of its lay.
There, beside the wells and fountains, all the grass seems snow-bound; there
Dewy light-blue flowers quiver in the incense-perfumed air;
One would think the trunks eternal hide some souls beneath their bark,
And they moan among the branches, and the branches, spell-bound, hark.
Through the fascinating twilight of the silver wood one sees
Wavelets gleaming on the pebbles in the broken brooks, and these
Hasten on with lively ripples and heave sighs, when blossom-drowned;
They climb down with gentle murmur from the toppling grassy mound.
Then leap up in liquid shivers over the backwater shingle.
In a whirling nest of waters over which the moon broods single.
Thousands of blue moths and beetles, thousands of huge bee-swarms flow
Over nosegays full of honey and while, river-like, they glow.
Herbs with sweet, refreshing odours fill the air so estival,
Joining in the flying creatures’ gaily-buzzing festival.
Near the drowsy lake that quavers as if overwhelmed by fears
There is laid a sumptuous table with bright-lighted chandeliers.
Kings and queens from the four corners of the world have not been idle!
They are all come here to witness the ethereal lady’s bridal;
Golden-braided princes-charming, dragons with steel-plated scales,
Old star-gazers and Pepele, he whose joking never fails…
(Translated by Leon Levițchi)
Blue flower
„You ride the clouds and range the sky
Your net about the stars cast;
But do remember dear at last
My soul can never soar so high.
You build tall palaces in Spain
Of fancy’s fragile masonry,
You search in vain the sullen sea
And roam Assyria’s plains in vain.
The pyramids their summits press
Against the clouded heavens high,
Dear heart, it is not wise to fly
Too far afield for happiness!”
T’was thus she spoke in whispers low,
Her hand laid softly on my head,
But l just laughed and nothing said,
Yet what she told was truth, l know.
„Come where cool crystal brooks complain
Their fleeting fate midst forest greens,
And where the hanging cliff out leans
As though to thunder on the plain.
And somewhere, up some little glade,
To gather raspberries we will climb,
Or sit and watch the sky sublime
From neath the rushes’ tasseled shade.
While many a story you will tell,
And many a lie you’ll whisper too;
But l will read on petals true
You love me not, you love me well.
As rosy as an apple’s rind
Will be my cheeks burnt by the sun,
And my long golden hair undone
Around your neck in coils you’ll wind.
While if your lips on mine should burn
No one in all the world will know,
My hat is broad…and even so,
T’were only your and my concern.
And whet moon comes shining through
The gap where tangled branches part,
You’ll hold me very close, dear heart,
And l will clasp my arms round you.
And when we walk the twilight gloom
Of forest paths that homeward run,
We’ll gather many a kiss, each one
As fragrant as the violets’ bloom.
And long amid the starlight glow
We’ll stand to talk outside my gate,
For no one comes that way so late,
And who should care l love you so?”
Another kiss and she was gone;
Like post l stood in the moan’s stream!
O beautiful beyond a dream,
O small blue flower all my own!
……………………………………………
Alas our love that grew so fair
Has flown and faded from that hour,
O my blue flower, my blue flower!…
The world is sorrow everywhere.
(Translated by Corneliu M. Popescu)
So delicate
So delicate, so pure you are
As april’s snow-white cherry bloom;
An angel come to earth, a star
That does within my chamber loom.
The silken carpet at your tread
Whispers softly, and you seem,
From tiny foot to high poised head,
To float as lightly as a dream.
Amidst your mantle’s hanging folds
Your limbs like burning marble glow.
Your magic all my spirit holds,
Your eyes that brim both joy and woe.
Your beauty like a dream beguiles,
Fair as a bride’s in legends old;
Smile not, dear heart, because your smiles
Are beauty in your face retold.
How surely neath the cloak of night
Could you destroy me with your charms,
A burning word of love’s delight,
A single clasp of your cold arms.
And now a veil of meditation
Creeps, and clouds your eyes’ deep fire;
The shadow of renunciation,
The shade of sweet, unquenched desire.
You go, l understand too well
To try to keep you by my side;
For me forever lost, farewell,
O strange and lovely legend’s bride!
To gaze on you itself was wrong.
How can l ever make amends,
Save by lamenting all life long
The happiness that this day ends.
As Mary’s icon now you glow
With holy light that cannot wane
Wearing a halo on your brow.
O come to me, come back again!
(Translated by Corneliu M. Popescu)
So fresh and frail…
So fresh and frail you are, my love,
You seem a snow-white cherry-flower
And like an angel from above
You cross my life’s course at this hour.
Your steps on carpets fall like beams
– Silk rustles softly under them –
You float as airily as dreams
From lovely head to graceful hem.
From creases of your long attire
A marble statue you arise:
I wish I could read some desire
In your auspicious, tearful eyes.
You, happy dream bestowed on us
– Among the fairest brides a star –
You should not smile! for smiling thus
You only show how sweet you are.
Oh, try to dim for aye my eye
With blessed nightly charms
With loving whispers warm and sly
With your enfolding icy arms.
A thought may flash – just veiled, unmeant
And make your burning eyes turn ashen:
It is the dark abandonment,
The shadow brought about by passion.
You’re leaving, and I clearly see
Your steps I ought to follow not,
As you’re for ever lost to me –
The bride my very soul begot.
To see you was my fault alone;
I can’t forgive myself again:
My dream of light I will atone
By stretching out my arms in vain.
Before me you will rise one morning
The deathless Virgin to portray –
A coronet your brow adorning.
Whereto? Will you return some day?
(Translated by Andrei Bantaș)
Melancholy
It seems a gate has opened between the clouds forthright
And through it passes pearl-white the lifeless queen of night.
Oh, sleep, oh, sleep in quiet, among a thousand stars
Within your tomb of purple and in your silver vase –
Your stately mausoleum, the veils of heaven’s vault –
You sweet, benighted monarch, whom we with love exalt!
So rich in vast expanses, the world lies wrapped in frost,
Which now both field and village with shining veil has glossed;
The air itself is sparkling; the white frost seems to stain
The walls and ruins scattered upon the desert plain.
The solitary churchyard keeps watch with crooked crosses:
On one of them alighting, a grey owl sharp notes tosses,
The belfry posts are cracking, with bellboard sounds vibrating;
The half-transparent demon, while through the air migrating
Has lightly touched the copper with its indented wing
And causes it to hollow, and mournfully to ring.
The ruined hermitage,
Lies desert, sad and pious, of venerable age;
Through broken doors and windows the wind blows cold and sear
It seems it exercises with words that you can hear;
Inside, on walls, the pillars and iconostasis,
All that remains are shadows and outlines sad, remiss;
As priest, a grig is weaving a dark thought, fine withal,
As verger drums the deathwatch within the aging wall.
’Tis faith that paints the icons in sacred churches set,
While in my soul it rooted fine tales I still regret.
But life’s devouring billows, storms raging right and left
Just melancholy shadows and sad contours have left.
I seek my world but vainly, within my wearied brains.
For magic crickets hoarsely charm out sad autumn strains;
My heart is just a desert that hands in vain are heating
Its throb is like a deathwatch upon a coffin beating.
When on my life I ponder, it seems a steady flow –
A tale retold but slowly, by mouths I do not know –
As if I’d never lived it, or in it played some part!
Who is the man that tells me the story learnt by heart
Since I still listen to him – and laugh at what is said
As if at strangers’ sorrows?… It seems I’ve long been dead.
(Translated by Andrei Bantaș)
Gloss
„Days go past and days come still
All is old and all is new,
What is well and what is ill,
You imagine and construe;
Do not hope and do not fear,
Waves that leap like waves must fall;
Should they praise or should they jeer,
Look but coldly on it all”.
Things you’ll meet of many a kind,
Sights and sounds, and tales no end,
But to keep them all in mind
Who would bother to attend ?…
Very little does it matter,
If you can yourself fulfil,
That with idle, empty chatter
„Days go past and days come still”.
Little heed the lofty ranging
That cold logic does display
To explain the endless changing
Of this pageantry of joy,
And which out of death is growing
But to last an hour or two;
For the mind profoundly knowing
„All is old and all is new”.
As before some troup of actors,
You before the world remain;
Act they Gods, or malefactors,
‘Tis but they dressed up again.
And their loving and their slaying,
Sit apart and watch, until
You will see behind their playing
„What is well and what is ill”.
What has been and what to be
Are but of a page each part
Which the world do read is free.
Yet who knows them off by heart ?
All that was and is to come
Prospers in the present too,
But its narrow modicum
„You image and construe”.
With the selfsame scales and gauges
This great universe to weigh,
Man has been for thousand ages
Sometimes sad and sometimes gay;
Other masks, the same old story,
Players pass and reappear,
Broken promises of glory;
„Do not hope and do not fear”.
Do not hope when greed is staring
O’er the bridge that luck has flung,
These are fools for not despairing,
On their brows though stars are hung;
Do not fear if one or other
Does his comrades deep enthrall,
Do not let him call you brother
„Waves that leap like waves must fall”.
Like the sirens’ silver singing
Men spread nets to catch their prey,
Up and down the curtain swinging
Midst a whirlwind of display.
Leave them room without resistance,
Nor their commentaries cheer,
Hearing only from a distance,
„Should they praise or should they jeer”.
If they touch you, do not tarry,
Should they curse you, hold your tongue,
All your counsel must miscarry
Knowing who you are among.
Let them muse and let them mingle,
Let them pass both great and small;
Unattached and calm and single,
„Look but coldly on it all”.
„Look but coldly on it all,
Should they praise or should they jeer;
Waves that leap like waves must fall,
Do not hope and do not fear.
You imagine and construe
What is well and what is ill;
All is old and all is new,
Days go past and days come still”.
(Translated by Corneliu M. Popescu)
Ode (in ancient meter)
Hardly had I thought I should learn to perish;
Ever young, enwrapped in my robe I wandered,
Raising dreamy eyes to the star styled often
Solitude’s symbol.
All at once, however, you crossed my pathway
Suffering — you, painfully sweet, yet torture…
To the lees I drank the delight of dying –
Pitiless torment.
Sadly racked, I’m burning alive like Nessus,
Or like Hercules by his garment poisoned;
Nor can I extinguish my flames with every
Billow of oceans.
By my own illusion consumed I’m wailing
On my own grim pyre in flames I’m melting
Can I hope to rise again like the Phoenix
Bird from the ashes?
May all tempting eyes vanish from my pathway!
Come back to my breast, you indifferent sorrow!
So I may quietly die, restore me
To my own being!
(Translated by Andrei Bantaș)
One wish alone have i
One wish alone have I:
In some calm land
Beside the sea to die;
Upon its strand
That I forever sleep,
The forest near,
A heaven clear
Stretched o’er the peaceful deep.
No candles shine,
Nor tomb I need, instead
Let them for me a bed
Of twigs entwine.
That no one weeps my end,
Nor for me grieves,
But let the autumn lend
Tongues to the leaves,
When brooklet ripples fall
With murmuring sound,
And moon is found
Among the pine-trees tall,
While softly rings
The wind its trembling chime
And over me the lime
Its blossom flings.
As I will then no more
A wanderer be,
Let them with fondness store
My memory.
And Lucifer the while,
Above the pine,
Good comrade mine,
Will on me gently smile;
In mournful mood,
The sea sing sad refrain. . .
And I be earth again
In solitude.
(Translated by Corneliu M. Popescu)
And if…
And if the branches tap my pane
And the poplars whisper nightly,
It is to make me dream again
I hold you to me tightly.
And if the stars shine on the pond
And light its sombre shoal,
It is to quench my mind’s despond
And flood with peace my soul.
And if the clouds their tresses part
And does the moon outblaze,
It is but to remind my heart
I long for you always.
(Translated by Corneliu M. Popescu)
Down where the lonely poplars grow
Down where the lonely poplars grow
How often have I erred;
My steps that all the neighbours know
You only have not heard.
Towards your window lighted through
How oft my gaze has flown;
A world entire my secret knew
You only have not known.
A word, a murmur of reply
How often did I pray!
What matters then if I should die,
Enough to live that day;
To know one hour of tenderness,
One hour of lover’s night;
To hear your whisper’s soft caress
One hour, then come what might!
Had you but granted me a glance
That was not filled with scorn,
Out of its shining radiance
A new star had been born.
You would have lived through lives untold
Beyond the ends of time;
O deity with arms so cold,
O marble form sublime!
An idol of some pagan lore
As now no more is seen,
Come down to us from times of yore,
From times that long have been.
My worship was of ages gone,
Sad eyes by faith beguiled,
Each generation handed on
From father unto child.
But now I very little care
To walk along that lane,
Nor heed the face I found so fair
Looks out for me in vain;
For you are like them all today
In bearing and in guise,
And I but look on your display
With cold and lifeless eyes.
You should have known to value right
With wondering intent,
And lit your „candela” at night
To Love that God had sent.
(Translated by Corneliu M. Popescu)
These twelve poems – dodecameron – embody the “seasons of Văratic”, or better said, embody the spirit of Văratic, its “eminescianitatea” [its “Eminescu” characteristics]. We can add without being wrong, necessarile as well as naturally, other lyrical masterpieces: Călin – Gazel, Luceafărul – Dorinţa, Povestea Codrului, Povestea Teiului, and also Povestea magului – a voyager among stars, Archaeus, Sărmanul Dionis.
Outlining this cultural background, we could not but recalling literary works of some master of the pen and their immortal works: Garabet Ibrăileanu – Adela; Alexandru Vlahuţă – Dan; Calistrat Hogaş – În munţii Neamţului; George Călinescu – Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu and many others: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi, etc.
Thus, we have compiled a multicoloured picture, from a hermeneutic perspective, outlining Eminescu’s poetic magma, revealed in a phenomenology of emotional experience, designed to reposition thought in its natural place, highlighting the abundant meanings of the role of human sensitivity, born in the undeniably unique spiritual atmosphere, intensified especially by the sublime grandour of Văratic.
Văratic is that miraculous place, laden with holy remembrances, where out great national poet Mihai Eminescu would trod overwhelmed with unique emotions and feelings, holding hands with his chosen sweetheart, the beautiful, delicate, and distinguished Veronica Micle.
Under the sign of Eminescu’s lyrical inspiration we can overcome the aporia of time, integrating love, this human unrepeatable phenomenon in the divine order of the Universe.
It is beyond doubt that the time of Văratic is always a “living time,” where seasons are born from the twinning of Nature and the miracle of Being.
***
Les saisons de la poésie à Văratic
– 170 ans depuis la naissance du poète Mihai Eminescu
Siège monastique d’un voïévode, Văratic est un lieu de référencé dans les Montagnes du comté de Neamţ, et aussi dans le monde de la spiritualité orthodoxe roumaine, avec les autres monastères du Compté de Neamț: Agapia, Secu, Sihăstria et Le Monastère Neamţ. ‘D’un voïévode’ parce que la petite fille du souverain de la Valachie Constantin Brâncoveanu, princesse Safta Brâncoveanu, a honoré les vierges des familles aristocrates qui se sont dédiées comme martyres a Notre Seigneur Jésus Christ.
Du point de vue géographique, le Monastère Văratic est situé dans la partie sud-ouest de la dépression de Neamț, à douze kilomètres de la ville Târgu Neamț, dans une vallée irréelle aux pieds des Montagnes Stânișoarei, abritée par Dealul Mare, avec le sommet Văratic dont la hauteur est de 978 mètres. Sur la route d’entrée dans la localité Văratic, à droite s’étend Mont Filiorul, aux pieds duquel se trouve la belle Forêt argentée, et à gauche, Dealul Carpenului. Deux ruisseaux, Netezi et Tardia, coulent au sud de la crête Filiorul.
Devant le monastère Văratic, une sobre tour blanche s’élève ressemblant à un ancien gardien, qui garde fièrement le bien précieux laissé par Dieu aux hommes : la foi.
La même impression est laissée aux visiteurs par la porte du monastère, qui vous ouvre la voie au sanctuaire, passant sous la voûte aux murs massifs en pierre et découvrant parmi la multitude de fleurs multicolores le Saint Monastère – « Assomption », une construction fondée en 1785 par la religieuse ermite Olimpiada et le confesseur Iosif.
Deux autres églises, situées sur les deux ruelles qui commencent devant la tour, complètent le paysage monastique, augmentant sa valeur, sa beauté et la préservation du passé pour le présent et l’avenir : l’église « Naissance de Saint-Jean-Baptiste » – un édifice en bois, datant de 1817 et l’église « La Métamorphose » – bâtie en 1847.
A droite du monastère, on trouve une ruelle étroite, gardée par des sapins, qui, en la traversant, permet d’atteindre le Palais Episcopal de Sa Sainteté Partenie Ciopron.
L’aire de fondation princière a un pouvoir miraculeux. Résistant a travers le temps, il devient aussi, en quelque sorte, un bien a nous. Un Foyer saint permet une communication magique spirituelle difficile à définir. Nous la quantifions seulement par l’état intérieur, souvent perçue comme une expérience sacrée, en consonance avec les possibilités de chacun, de ses pouvoirs intérieurs de voir le monde sous son aspect émotionnel aussi et non pas seulement sous l’aspect cognitif. Văratic est un Ici perpétuel, où chacun d’entre nous peut se retrouver, en offrant une projection douce et lumineuse en éternité.
Un Ici sinueux, secret, miraculeux. Dans une relation subtile, merveilleuse avec un Maintenant et l’Antan instauré en couches épaisses d’âme, de spiritualité et de cœur roumain, projetés sur l’arrière plan historique. Notre émotion peut être elle aussi une couche de brume, mais sans elle la mémoire a travers le temps de ce lieu mirifique appelé Văratic n’aurait pas de continuité.
Ici, au Monastère Văratic, tu reçois sans réserve le sceau de l’appartenance a la spécificité de ta nation, à laquelle tu ne peux pas échapper, où que tu sois dans le monde. C’est pourquoi Văratic reste le Liant à travers le temps entre le particulier émotionnel, miraculeux, saint et l’emblème de la spécificité nationale roumaine.
Devant le couvent, sur le chemin vers l’église « Naissance de St-Jean-Baptiste », s’élève – blanc et imposant – le bâtiment du Centre Culturel Spirituel Văratic, bâti en 2017, fondé par Dianu Sfrijan. Un édifice d’une architecture singulière, réalisé sur un plan rectangulaire (orthogonal, avec trois balcons, disposés sur les côtés ouest, est et sud de l’édifice), avec des murs durables, séparés par des colonnes, en semblant un Autel symbolique.
Sur les lieux que les grands créateurs de beauté foulaient et où ils été ensorcelés par l’auréole spirituelle des lieux, le Centre Culturel Spirituel Văratic fut fondé. Il est le fruit de l’amour, du sacrifice et de la générosité de quelques gens biens, qui eurent le désir d’éclairer l’horizon de la connaissance, de préserver les traditions culturelles locales et aussi d’apporter de la joie dans les âmes des personnes dédiées aux arts, à la littérature, à la fois avec la croyance en Dieu.
Le Centre Culturel Spirituel Văratic, en plus d’abriter des livres de valeur, offre avec générosité et dignité la possibilité d’organiser des rencontres de personnalités de la culture roumaine, des récitals de poésie, des lectures d’auteurs roumains et étrangers, des vernissages signés par des artistes plastiques établis.
En montant la vallée du ruisseau Văratic, sur la route forestière à gauche du Monastère, on arrive à Poiana Ţigăncii. Au dessus de cette clairière, sur Vârful Bradului il y a aussi le Plateau Ciungi, d’où on peut admirer à l’horizon le miraculeux panorama du Massif Ceahlău.
L’entière Valea Cracăului, avec ses pâturages émanant leurs fragrances florales, s’étend aux pieds du pèlerin qui ose y arriver.
Dodécaméron d’Eminescu pour Văratic
Călin, VIII
Delà le bois d’airain, le blanc lointain s’épand
Et on entend la voix de la foret d’argent,
Près des eaux l’herbe ondoie comme flots enneigés,
Les fleurs tremblent mouillées dans l’éther embaumé;
Et les troncs éternels semblent porter des âmes
Qui poussent des soupirs tout pénétrés de charme.
Sous le superbe noir de la forêt d’argent
Les rocs brisent l’éclat des ruisseaux frémissants.
Leurs ondes passent vite entre les champs de fleurs
Descendant du plateau dans la douce rumeur.
Au-dessus des cailloux, elles coulent ainsi
Et dans leur tourbillon la lune fait son nid.
Milliers de papillons, autres milliers d’essaims
Cherchent le miel des fleurs, volant en flots sans fin.
Les insectes sans nombre en fête murmurante
Remplissent l’air d’été d’une fraicheur qui chante.
Près du lac frémissant en doux sommeil plongé,
Dans l’éclat des bougies grande table est dressée,
Des quatre coins du monde empereurs et altesses
Aux noces sont venus pour la tendre princesse;
Vaillants aux cheveux d’or et grands dragons hautains,
Astrologues savants, Pépélé le malin.
(Traduction D. I. Suchianu)
Revoir
Que fais-tu, mon bois joli,
Car longs jours se sont enfuis
Depuis jour oû ne t’ai vu
Et moult’ terre parcourus.
– Que puis-je faire sinon
Ecouter l’hiver qui rompt
Tous mes troncs et mes feuillages,
Ecouter l’ami l’orage
Mes ruisseaux bouchant,
Ensevelissant
Les sentiers en blanc
Et tous mes vieux chants.
Et je fais encore ci
Besogne que toujours fis:
Par les jours d’été j’ecoute
Chantant clair à travers routes
Femmes au cruchon,
Piquant leur jupon
S’en venant de l’eau
Fraîche du ruisseau.
– Jours s’en vont, jours s’en reviennent,
Toi, mon bois, de ton ancienne
Jeunesse sans cesse sors
Jeunesse plus neuve encor!
– Que me chaut si jours me passent,
Quand toujours, a meme place,
Étoiles, bon an mal an,
Luisent claires sur l’étang
Et si, bon ou mauvais jours,
Olth me coule, Pruth me court.
Seul l’homme est changeant
Sur terres errant,
Cependant que nous, céans
Restons ci, comme devant:
Terres et rivieres,
Mondes et déserts,
La lune et les ourses,
Le bois et les sources.
(Traduction D. I. Suchianu)
Fleur bleue
„Te voilà encore tout flamme,
Haut perché dans ton ciel gris!
Pour un peu, et tu m’oublies,
Source douce de mon âme!
Des ruisseaux dans le soleil
Et toute la plaine assyre
En ta tête en vain se mirent;
Imaginaires merveilles!
Le bonheur est la, plus près…
Au sommet des pyramides
Vainement, o, mon candide
Bien-aimé, le chercherais…’’
Ainsi jadis parlait-elle,
La si douce, si petite;
Mots charmants qui ressuscitent
Notre histoire bleue et belle.
„Viens, mon bien-aimé, la-bas,
Là où cette immense roche
Au-dessus du gouffre accroche,
Prête à choir, et ne choit pas.
Près ce frais sous-bois, tout deux
Resterons assis sur des
Vertes feuilles de mûrier
Sous la claire voûte bleue.
Tu m’expliqueras des mythes,
Contes bleues et aventures!
Moi, tout près dans la verdure,
Compterai la marguerite.
Le soleil, docteur es feux,
Saura m’embraser tout comme
II a su rougir les pommes
Et dorer mes longs cheveux.
Avec eux je boucherai
Ta bouche pour la punir
De trop bien savoir venir
Sur la mienne se poser.
Un baiser si tu prendras
Lorsque passe entre les branches
Un filet de lune blanche
Qui nous voit? Et qui saura?
Nous aurons de longs baisers,
Aussi longs que notre route
De feuillage arqué en voûte,
Aussi doux que fleurs cachées.
Arrivés au seuil des portes
Nous nous dirons dans le noir
Les exquis secrets du soir;
Quand au monde, bah! qu’importe.’’
Puis elle s’enfuit muette,
Me laissant seul dans la brume,
Seul, debout contre la lune,
Avec ma fleur bleue en miettes.
Tu partis, douce merveille!
Et partirent nos amours!
Fleur bleue, ma fleur d’amour,
Tout s’éteint sous le soleil…
(Traduction D. I. Suchianu)
Tellement tendre…
Tellement tendre tu es comme
Une fleur de beau cerisier,
Et comme un ange entre les hommes
Dans mon chemin tu apparais.
Touchant à peine le tapis,
La soie susurre sous tes pas,
Pareille au rêve tu surgis,
Et si soupte ton corps ondoie
Dans ta longue robe d’argent
Tu te montres comme le marbre –
Toute mon âme se suspend
À tes yeux remplis de larmes.
Ô rêve bienheureux d’amour,
Jeune mariée des merveilles,
Ne souris plus, car ton contour
Montre ta douceur nonpareille,
Combien les charmes de la nuit
Rendent mes yeux noirs pour toujours,
Avec ta bouche qui séduit,
Avec tes bras froids qui m’entourent.
Tout d’un coup passe une pensée,
Un voile sur tes yeux ardents;
C’est le ténébreux abandon,
L’ombre des désirs caressants.
Tu t’en vas et malgré ma flamme
Je n’ai pas poursuivi tes pas,
Douce mariée de mon âme,
À jamais disparue pour moi!
C’est ma faute de t’avoir vue,
Je ne peux me pardonner guère,
J’expierai mon rêve vécu
Tendant ma main dans le désert.
Tu surgiras comme une icône
De la Vierge aux saints contours,
Sur ton front portant la couronne –
Où vas-tu, viendras-tu un jour?
(Traduction Paul Miclău)
Mélancolie
II semblait qu’au ciel noir s’était faite une porte,
Par où passe blanche la reine des nuits morte.
Ô dors, ô dors en paix entre mille flambeaux,
En voiles argentés et dans ton bleu tombeau,
Dans ton fier mausolée, arc superbe des cieux,
Doux monarque des nuits, charme des amoureux!
Les vastes étendues, telles le givre blanc
Revêtent d’un grand voile et villages et champs;
Comme blanchis de chaux, scintillent fort dans l’air
Les ruines des vieux murs dans le champ solitaire,
Le cimetière veille avec ses croix pourries,
Une chouette descend et pousse de longs cris
Et craquent le clocher et la planche d’appel,
Le démon transparent, avec les dents des ailes
Touche à peine le bronze et on l’entend sonner
Un fort cri de douleur, une plainte allongée.
L’église en mine
Est là, pieuse et déserte et tristement s’incline,
Par les vitres cassées, souffle partout le vent –
II semble qu’on entend ses mots ensorcelants –
Sur les piliers, les murs, l’iconostase, autour,
Il n’y a qu’ombre noire et de tristes contours;
Comme prêtre un grillon à l’esprit fin murmure
Et chantre, une vrillette ourdit son chant obscur.
C’est bien la foi qui peint les icones d’églises –
Dans mon âme elle mit les merveilles exquises.
Les vagues de la vie et des orages sombres
A peine y laissèrent des contours et des ombres.
Je cherche en vain mon monde en mon cerveau lassé,
Car triste et tardif chante un grillon enroué;
Sur mon cœur trop désert je mets en vain ma main,
Il bat comme vrillette en cercueil ancien.
Quant à ma vie, je crois qu’elle coule légère
Lentement racontée d’une voix étrangère,
Comme si ce n’est pas toute mon existence.
Qui raconte par cœur mon histoire si dense
Que j’y tends mon oreille et ris en écoutant,
Comme d’un autre mal?… Serais-je mort pourtant?
(Traduction Paul Miclău)
Glose
Temps qui fuit, temps qui s’amène,
Toutes sont vieilles, nouvelles sont toutes;
Mai ou Bien, quelle est leur veine
T’interroge, calcule le doute;
N’espere pas, ni n’appréhende,
Une vague, comme vague passe;
On t’incite, on te demande,
Pour toutes choses reste de glace,
Devant nous passent bien des choses,
Notre ouïe beaucoup percutent.
Qui dans la tête se les pose?
Qui resterait à l’écoute?
De côté te range tranquille,
A te retrouver t’entraîne,
Lorsqu’en de vains bruits défilent
Temps qui fuit, temps qui s’amène.
Que ni la raison n’incline
L’aiguille de sa froide balance
Vers l’instant changeant sa mine
Pour le masque de la chance,
Qui de son trépas va naître;
Dure peut-être une seule minute.
Pour qui sait les choses connaître,
Toutes sont vieittes, nouvelles sont toutes.
Spectateur comme au théâtre
Dans la vie te considère:
Que l’un interprète même quatre
Son visage pour toi s’avère.
Et s’il pleure, s’il cherche querelle,
Tu t’amuses et vois sans peine
Tout ce que sont art recèle,
Mal ou Bien, quelle est leur veine.
Avenir, Passé, s’induisent,
D’une seule feuille sont les deux faces,
Du début peuvent voir les traces
Dans la fin, ceux qui s’instruisent;
Choses qui furent ou qui vont être,
Au present on les a toutes,
Leur vanité pour connaître
T’interroge, calcule le doute.
Car les mêmes moyens régissent
Tout ce qu’ici bas existe,
Depuis tant d’années qui glissent,
Il est gai, le monde, et triste;
D’autres masques, jouent la même piece,
D’autres bouches, la même gamme_rendent,
Tant de fois dupé, toi, laisse,
N’espère pas, ni n’apprehende.
N’espère, quand les misérables
Vers la gloire des ponts lancent,
Te dépassent niais minables,
Même si tu n’es que brillance;
Calme-toi, à nouveau impliquent
L’un de l’autre la disgrâce,
Ne te mêle pas à leur clique;
Une vague, comme vague passe.
En chantant, tel qu’une sirène,
Le monde tend des rêts qui brillent;
Pour changer d’acteurs en scène,
Il attire et entortille;
Toi, de côté, les évite,
Qu’insensible tu te rendes
Si pour que ta route tu quittes
On t’incite, on te demande.
Blessé, mets-toi en reserve,
Bafoué, tes mots ravale;
Tes conseils à quoi leur servent
Quand tu sais bien ce qu’ils valent?
Tous sont libres de médire,
Qui voudra, par ce monde passe;
Qu’à aimer, rien ne t’attire,
Pour toutes choses reste de glace.
Pour toutes choses reste de glace,
On t‘incite, on te demande;
Une vague comme vague passe,
N’espère pas, ni n’appréhende ;
T’interroge, calcule le doute
Mal ou Bien, quelle est leur veine;
Toutes sont vieilles, nouvelles sont toutes:
Temps qui fuit, temps qui s’amène.
(Traduction Veturia Drăgănescu-Vericeanu)
Ode (en mètre antique)
One ne crus apprendre a mourir sur terre,
Jeune à tout jamais, dans ma large mante,
Je fixais rêveur l’immobile étoile
Des solitudes.
Quand, soudain, tu vins à travers ma route,
O! souffrance, toi, ma douleur exquise!
Jusqu’au fond je bus de la mort les filtres
Inexorables.
Lamentablement, brûlé vif tel Nessus,
Ou comme Héraklès dans sa toge ardente,
Mon grand feu ne peut me l’éteindre toute
L’eau de la terre.
De mon propre rêve je sens la griffe,
Et de mes bûchers la cuissante flamme.
Que ne puis-je, tel le Phénix, revivre
Hors de mes cendres?
O! ces yeux troublants! Que ces yeux perissent!
O! froideur, reviens, o! froideur la triste!
Pour pouvoir mourir à nouveau, – redone
Moi a moi-meme!
(Traduction D. I. Suchianu)
Oyez mon dernier voeu
Oyez mon dernier voeu,
Je veux qn’on m’enterre
Par un soir calme et bleu
Tout pres de la mer.
Que la foret me soit
Prochaine et amie
Et que mon ciel se noie
En mer, infini.
Point d’oriflammes ni
Cortège et flambeaux,
Mais simplement un lit
De tendres rameaux.
Que nul ma mort ne pleure,
Hormis, monotone,
Le triste glas mineur
Des feuilles d’automne.
Qu’un clair ruisseau fouette
Ses eaux une à une
Pendant que la lune
Glisse de crête en crête.
Que sons de sonnaille
Penetrent le vent
Et qu’un tilleul géant
Recourbe sa taille.
Avant de finir
Je veux que m’engloutissent
Et que m’ensevelissent
Les chers souvenirs.
À nouveau souriront
Étoiles amies
Par à travers les longs
Feuillages flétris.
Et à l’heure du linceul
Je resterai là,
Poussière en au-delà,
Immensément seul.
(Traduction D. I. Suchianu)
Si les rameaux
Si les rameaux à ma croisee
Frappent et frissonnent les trembles,
C’est que tu sois dans ma pensée
Et t’approcher me sembles.
Si les étoiles, eclairer
Le fond du lac, s’en viennent,
C’est que ma peine soit apaisée
Par des pensées sereines.
Si, les nuages épais glissant,
La lune se révèle,
C’est que toujours, en t’évoquant,
A moi tu te rappelles.
(Traduction Veturia Drăgănescu-Vericeanu)
Au long des peupliers
Au long des peupliers en vain
Je suis souvent passé,
Me connaissaient tous les voisins –
Mais tu m’as ignoré.
Vers ta fenêtre qui brillait
Je regardais épris;
Quand tout un monde comprenait –
Tu ne m’as pas compris.
Combien de fois, mon grand amour
Réponse a attendu!
Si tu m’avais donné un jour,
Heureux m’aurais rendu;
Si Ton avait été amis
Dans notre tendre ardeur
En écoutant ta bouche ainsi,
Une heure et que je meure.
Si tes yeux purs m’avaient donné
Un seul et doux rayon,
Une autre étoile aurait brûlé
Au fond de l’horizon.
Tu eusses vécu à jamais
Au long des temps, des vies
Avec tes bras prenant l’aspect
Du marbre froid exquis;
Image toujours adorée,
Comme sont sans pareilles
Les fées qui viennent des contrées
Ou naissent les merveilles.
Les yeux païens je t’aimais tant
Les yeux si lourds de peine
Que me laissèrent les parents,
Leur ascendance ancienne.
Mais aujourd’hui plus ne regrette
Que moins souvent j’y passe,
Qu’en vain se penche encor ta tête
Pour me revoir, hélas!
Car tu ressembles maintenant
Aux autres par ton port,
Je te regarde indifférent
D’un œil glacé de mort.
Mais tu devais t’abandonner
A ce profond mystère,
Et sous l’icône rallumer
Bougie d’amour sur terre.
(Traduction D. I. Suchianu)
Ces douze poèmes – dodecameron – donnent un visage aux « saisons de Văratic », ou mieux dire, ils incarnent l’esprit de Văratic, son caractère d’« Eminescu ». On peut y ajouter, sans se tromper, nécessairement et naturellement, d’autres chefs-d’œuvre lyriques : Călin – Gazel, Luceafărul – Dorința, Povestea Codrului, Povestea Teiului, mais aussi Povestea magului – voyageur parmi les étoiles, Archaeus, Sărmanul Dionis.
En esquissant cette base culturelle, il est impossible de ne pas mentionner les œuvres littéraires d’autres maitres de la plume et leurs œuvres immortelles : Garabet Ibrăileanu – Adela ; Alexandru Vlahuță – Dan ; Calistrat Hogaș – În munții Neamțului ; George Călinescu – Viața și opera lui Mihai Eminescu et beaucoup d’autres : Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi etc.
Nous avons rassemblé ainsi dans un tableau polychrome, d’une perspective herméneutique, d’où on peut extraire le magma poétique d’Eminescu, relevé dans une phénoménologie de l’état sentimental, désigné à remettre la pensée dans sa matrice naturelle, en soulignant les amples significations du rôle de la sensibilité humaine, né dans l’ambiance spirituelle d’une incontestable unicité, potentialisée surtout par la grandeur sublime de Văratic.
Văratic est ce lieu miraculeux, plein de souvenirs sacrés, où notre grand poète national Mihai Eminescu marchait, submergé par des émotions et des sentiments uniques, main dans la main avec l’élue de son cœur, la belle, délicate et distinguée Veronica Micle.
Sous le signe de l’inspiration lyrique d’Eminescu nous pouvons dépasser ales apories du temps, en intégrant l’amour, ce phénomène humain unique en son genre, dans l’ordre divin de l’Univers.
Sans doute, le temps de Văratic est toujours un « temps vivant » ou les saisons sont nées du jumelage de l’éternité de la Nature avec le miracle de l’Etre.
––––––––
Emilia ȚUȚUIANU
Văratic, ianuarie 2022
