„Este primul mare poet european al României!”

(Zoe Dumitrescu-Bușulenga)

„Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor.”

(Alexandru Vlahuţă)

A-l plasa pe Eminescu într-o anumită epocă istorico-literară nu ţine decât de sfera îngustă a detaliului biografic şi nimic mai mult, deoarece creatorul de limbă naţională Mihai Eminescu nu aparţine în exclusivitate nici segmentului romantic, nici spaţiului modern şi cu atât mai puţin actualei postmodernităţi controversate, ci el se constituie drept parte integrantă, dar şi integratoare a timpului ca atare privit în ansamblul său, unul neîngrădit între coordonate fixe şi supuse desuetudinii din punct de vedere conceptual. Cu alte cuvinte, omul de cultură şi jurnalistul Eminescu transcend, deopotrivă, limitele profane ale oricărei temporalităţi statistice, topind simbiotic în templul interior spiritual propriu o formă de gândire autentică, globală, lucidă şi, nu în ultimul rând, detaşată complet de nivelul reducţionist al specificiului cotidian, uneori, reprobabil, din perspectiva culoarului de mentalitate a unui anume veac. Este şi motivul pentru care poziţionarea, în ziua de azi, a unora în perimetrul fad al pulsiunilor cu caracter vădit antieminescian nu reprezintă neapărat o palmă adusă remarcabilelor opere de critică literară născute de ilustre personalităţi precum Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Rosa del Conte, Alain Guillermou, Dumitru Panaitescu Perpessicius, Amita Bhose, Pompiliu Constantinescu, Eugen Simion, Lucian Drimba, Al. Oprea, Mihai Cimpoi, Dimitrie Vatamaniuc, George Munteanu, Dimitrie Murăraşu etc., cât, mai degrabă, o modalitate personală de a expune, în anumiţi termeni, o serie de opiniuni argumentate în chip diferit, viziuni ce vin să întărească, de fapt, contrar aşteptărilor autorilor respectivi, extraordinara capacitate a operei eminesciene de a se resemnifica pe sine în mod continuu şi de a se detaşa total, prin profunzime şi superioritate stilistico-semantică, de noroiul greu al variilor raţiuni postmoderne.   

Eminescu a avut o puternică viziune integratoare a naţionalului în universal şi invers, tocmai de aceea apare ca element surprinzător faptul că, pentru foarte mulţi inşi ai contemporaneităţii, Poetul nu mai este la „modă” azi. O nouă formă de sacrificare a sa – a doua, după Theodor Codreanu, a treia, după Zoe Dumitrescu-Buşulenga -, un clişeu lipsit de fundament solid, dar care i se înfige, ca un scârţâit metalic de balama ruginită în conştiinţă, naţiei române. „Este oare un păcat aşa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contimporanilor tăi ş-a te ridica cu mult deasupra timpului ş-a societăţii în care te-ai născut?…”, se întreba, în 1889, scriitorul Alexandru Vlahuţă, care îşi construia, de altfel, de unul singur un răspuns categoric la propria-i interogaţiune: „Pedeapsa e din cale-afară de grea.” Dacă la final de secol XIX, lucrurile stăteau, din punct de vedere axiologic, în registrul celor menţionate anterior de către autorul „Icoanelor şterse”, al „României pitoreşti” etc., iar alungarea din timpul fizic a gânditorului şi jurnalistului Mihai Eminescu era aşezată sub auspicii politico-economice complet nefaste, la începutul veacului XXI avem, însă, de-a face cu un nou tip de „modă” – evident, efemeră, la rândul ei – impusă de unele cercuri societale postmoderne, care îşi exhibă nonşalant, din păcate, caracterul frivol şi inconsistenţa, ca şi cum autoconţinuta lor vanitate ar fi în stare a substitui vreodată, în mod exhaustiv, valoarea substanţială a operei cuiva.

Iată ce sublinia Zoe Dumitrescu-Buşulenga, făcând referire la întreg lanţul de acte sacrificiale îndurate antum, dar şi în postumitate de către autorul, printre atâtea alte capodopere literare, a „Odei (în metru antic)” şi a „Geniului pustiu”: „Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe.” Şi continua cu înţelepciune manifestă acelaşi cunoscut critic literar român: ”Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest “monument” – închinat, de alţii, în cinstea lui –  înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.” Fapte de o gravitate ieşită din comun, atroce chiar, putem afirma, privite, desigur, din unghiul deschis a ceea se înseamnă identitate naţională, a definibilului nostru definitoriu, să-l numim, fapte cărora nu li s-au stabilit, cel puţin deocamdată, la nivel oficial, autorii direcţi, totul fiind prezentat, de mai bine de un secol si jumătate, aidoma unui mister, cu voie parcă întreţinut, şi acoperit de poleiala orbitoare a neadevărului pervers.

După atâția ani de la naşterea geniului eminescian, se poate vorbi nu numai despre a treia, ci şi despre a patra sacrificare a Poetului – cel care avea „conştiinţa clară a a geniului şi a destinului său ca poet şi ca om” (Alain Guillermou) -, de data aceasta nu în nume personal, ci în nume colectiv, al poporului căruia i-a i-a reformat definitiv cultura şi limba. Căci ultima parte a intervalului dintre cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Eminescu a trăit şi a creat, şi primul sfert al veacului XXI, când postmodernitatea apare ca o ciudată ieşire din timp şi poziţionare vădită împotriva axiologiei deja construite până în prezent, a lovit din plin structura fiinţei naţionale, căreia Poetul i-a fost, în vremea lui, „sociologul” prin excelenţă, după Ilie Bădescu, al tipului de „precaritate ontologică” caracterizant. Un gen de precaritate întâlnit, de altfel, pretutindeni şi azi, când „negustorii de vorbe” (M. Eminescu), „indivizii sterpi, cultivatorii frazeologiei goale, vânătorii de slujbe şi politicienii” inundă cu identitatea lor discutabilă spaţiul public comun, născând, cu alte cuvinte, din ignoranţă şi împiedicare în nenumărate malversaţiuni ucigaşe, o dinamică societală de tip împiedicat, cu excluziuni condamnabile şi formule de progres moral-material îndoielnice. Considerăm că nu trebuie lăsată deloc între paranteze sau între filele unei cărţi de specialitate substanţa fundamentală a cadrului ontologic şi a sociologiei politice eminesciene, tocmai fiindcă ambele se constituie într-un pas deosebit de important în ceea ce priveşte recompunerea istoriei complexe a chipului de lumini şi umbre specific organismului statal demagogic din vremea sa. Căci, scrie acelaşi Ilie Bădescu, „Ontologia eminesciană face posibil realismul sociologic.”, Poetul fiind deschizătorul de drum al „seriei realismului sociologic oriental.”, fapt care invită nu numai la aplecare temeinică asupra acestei ample dimensiuni sui-generis a operei sale, dar şi, deopotrivă, la recunoaşterea actualităţii laturii lui de gândire novatoare, raportarea continuă a studiilor contemporaneităţii la acest reper constituind în sine un pas necesar pentru o diagnosticare justă a realului postmodern.

Cu mari personalităţi a cadorisit de-a lungul timpului divinitatea istoria acestui neam. Din acest punct de vedere, românii au privilegiul să se numere printre cele mai binecuvântate popoare ale planetei Pământ. Caracterizându-l pe Eminescu, istoricul Nicolae Iorga construia unul dintre cele mai cuprinzătoare tablouri realizate în spaţiul cultural autohton, şi anume: „…N-a fost om care să cunoască mai bine viaţa românească din toate provinciile şi scrisul românesc din toate timpurile.” Urmărind aceeaşi latură a valorii culturale a Poetului, Vlahuţă îl descria, la rândul său, astfel: „Cititor pasionat, el era unul dintre cei mai adânci cunoscători ai limbii şi literaturii noastre din cele mai întunecate vremuri.” Cu toate că ilustrul Poet al literaturii române şi universale nu are nevoie de suplimente metaforice exprimate conjunctural, putem, totuşi, formula, în cheie strict personală, despre începătorul de limbă poetică naţională următoarele: Eminescu a fost acea matcă tumultuoasă a nemarginilor infinitului mic, în care s-au revărsat, în mod miraculos şi unic, nenumărate dintre tainele ascunse ale Infinitului mare…

––––––––

Magdalena ALBU

15 Ianuarie 2015 – 15 Ianuarie 2022

Râmnicu Sărat – București

„DE MIC COPIL PĂDURI CUTREIERAM”

(Poem citit la Cenaclul de la Consulatul Român din Montreal-Canada,

moderator consulul general Victor Socaciu. St. Constant, ianuarie 2017)

Trăit-a pe acest pământ

Un lujer mic de floare

Fugea cu buclele în vânt

Și surâdea în soare.

Vorbea cu toate, într-ales

Pe limba lor ciudată

Ele-i șopteau c-au înțeles,

De fiecare dată.

Și gâzele și moși bondari

Și culbecii cu coarne

Și flori albastre, nuferi mari

Râdeau, să se răstoarne…

Dar cel băiet crescu ușor

Zeifir de primăvară

Lângă „conacul” cu pridvor

În cel capăt de țară.

Și-acuma-l chemau depărtări.

Nu mai era de-o schioapă

Și ochii lui cătau spre zări

Spre visele ce-adapă.

Vacanțele erau un semn,

Codrul era aproape,

Dorul de ducă un îndemn

Spre irizări de ape.

Codrul cel falnic îl chema

Sub poala lui cea verde,

Iarba covor îi impletea

În umbra ce se pierde.

Mergea gândind la ce-i frumos

Urcând către izvor

Iar vântul fluiera voios;

Păsări oprind din zbor.

Și pasul când îl înturna

Mai plămădind un vers,

Iar lângă lac se așeza

Gândind la-al vremii mers.

Odată visul împletit

Cu dorul către lume.

Acel Făt, cel Frumos ursit

Plecă spre soare-apune.

Multe-a văzut în calea lui

Și saltimbanci și stele

Dar dorul cald al codrului,

Potecile cu iele.

L-au tot chemat la ele iar

Și sufletu-i era de jar;

L-ademeneau codrii străbuni

Un lait motiv, spre ei, spre lumi.

FEERIE

Leagăn de nuferi,

Licăr de pleoape,

Roate de ape.

Nisip sub trestii

Prefiră valul,

Raci sapă malul.

Vânt de prin sălcii

Parfum încarcă,

În mica barcă.

Plutiri de văluri

Pe corzi de liră,

Visuri înșiră.

La mal s-alină

Struna iubită,

Dormi fericită!

 ~,

FLORILE TREC

Florile trec,

Ca visul de vară,

Şi nu se-ntorc, iară;

Anii-mi petrec…

Apele fug

În ochii tăi verzi,

Luceferi visezi

Inimi pe rug!

Nu pot să plâng.

Ploile – mi susură,

Vântul îmi murmură;

Inima-mi strâng.

Crini îți şoptesc

Sânului, dor,

Şi anilor…

Mă ispitesc…

Cade din nor

Luna deşartă,

Prin zarea spartă;

Cutezător!

Florile trec,

Anii-mi petrec…

Apele fug:

Inimi pe rug…

Nu pot să plâng

Inima-mi strâng

Crini îți şoptesc,

Mă ispitesc…

Cade din nor

Cutezător…

CÂNTECUL LACULUI

Flori de nufăr, în potire, strâng al murmurului val,

Ştimele, fără de număr, încing horele pe mal.

Visul lunecă pe ape, căutând tihnit liman,

Frunzele, a pădurii pleoape, ostenite, adorm pe ram.

Sub al paşilor de zână, foşnind în măruntul dans,

Iarba cântă în surdină, cu al stelelor balans.

Pe a lacului mătase, sub al farmecului dar,

Lebedele, în gondole,lasă valuri de cleştar.

Luna, pletele-şi resfiră peste ape şi-ntuneric,

Smălţuindu-le-nsmaraldeşi-n sclipiri de vis feeric.

Toate sunt ca altădată, pe cel lac cuunde line,

Şi pe-aripi de libelulă, pleacă doruri… către tine…

LUMEA MEA DE VISE

Unde-i lumea mea de vise?

Măîntreb cu glasul stins,

Unde-s florile ucise?

Unde-i lacrima din plâns?

Au zburat cu frunza…, toamna,

Şi cu ghiocei în păr…

Numai luna, numai doamna

Le-a văzut într-adevăr …

Cerc sà le găsesc, zadarnic;

Ele s-au ascuns în neant,

Sub al brumelor zăbranic,

Al temutului Garant.

Pleacă lumea mea de vise

Cum pier florile ucise…

FLOARE ALBASTRĂ

Unde eşti tu, floare albastră,

Floarea nopţilor cu stele?

Te-ai ascuns în umbra lunii,

Zână a visurilor mele…

Floare albastră, floare albastră

Cu privirea de cicoare,

Umbra degetelor tale

Se ascunde-n stropi de soare.

Floare albastră, strop de mare,

Eşti când veselă, când tristă;

Treci prin lume ca o boare

Diafană, prin ponoare…

FORMĂ ȘI DEZAGREGARE

Azi m-am născut din infinit

Şi parcă vin deaproape,

Sau ceţuri m-au acoperit

Cuferestre de ape.

Păşesc peste nisipul greu.

Alb, presărat cu sare

Şi simt că neantul e al meu :

Aer, pământ şi mare.

Oglinda soarelui sus pus

Îmi urmăreşte umbra.

El da, Eu încă n-am apus,

Dar îi încalc penumbra.

Când zbor ca un meteor stins,

În prag de disipire,

Se-opreşte – n loc timpul învins

Sub neagra mea privire.

Dezagregat, m-am tot pierdut

In căi fără de ştire…

Dintr-o scânteie-am înviat

Cu foc de nemurire.

BALADA DULCELUI MIHAI

Un licăr de pleoape

În sfintele ape,

Spre ceruri privire

Și spre omenire.

Drag al meu Mihai,

Pe un plai de rai,

Ai cântat izvoare –

Românie -n soare.

Ai plans cu alean

Dorul unui neam,

Greul ce-l adastă

Sub cea aspră castă.

Gândultău de aur

Ne țesea tezaur…

Azi sclipesc pe cer,

Și nu efemer,

Versurile tale:

Steme din paftale.

Și iarăși, bădiță,

Cânt de poieniță,

Ziceai din caval

Seara de pe deal…

N-ai uitat nimic

Din păsul meu trist.

Tot ți-am zis și-mi zic:

Cine nu te știe?

Plans și voioșie!

O lume te cheamă

„Mult poet, de seamă”

Aur și palate,

Mândre nestemate –

Versurile tale:

Cânt și osanale.

Când mă uit în carte

Mă chemi de departe

Să te cautanume

Cum zbori peste lume.

Nume de luceafăr,

Nume din plai sfânt,

Nume cântat veșnic

În cer, pe pământ…

Scris-au cronici multe

Despre versul tău;

S-au speriat ciocoii

Și te-au dat la rău,

Dar mintea ta caldă,

Ca o mângâiere,

Nu le-a dat putere

În mârșava vrere !

Te-au răpus, trădalnic,

Dar ești viu și falnic,

Mândrul meu Mihai,

Bradul de pe plai;

Bardul de pe plai,

Soareîn lume,stai !

Bădie Mihai,

Cel mai falnic crai,

Tu, grijă să n-ai !

Te-‘orcânta din nai

Plaiurile tale,

Doinele din vale,

Și din lumea toată,

„Stea prealuminată !”

––––––––––––-

Melania RUSU-CARAGIOIU

Montréal, Canada

2006 -2022

Lăcaş monahal voievodal, Văraticul reprezintă un minunat loc de referință în Munţii Neamţului, precum şi în lumea spiritualității ortodoxe românești, alături de celelalte mănăstiri din Ținutul Neamțului: Agapia, Secu, Sihăstria şi Mănăstirea Neamţ. Voievodal și pentru că nepoata domnitorului muntean Constantin Brâncoveanu, domnița Safta Brâncoveanu, a cinstit fecioarele domneşti ce s-au dedicat ca mucenițe Domnului nostru Iisus Hristos.

Geografic, Mănăstirea Văratic este situată în partea de sud-vest a depresiunii Neamțului, la o distanță de numai 12 km de orașul Târgu Neamț, într-o mirifică vale de la poalele Munților Stânişoarei, adăpostită de Dealul Mare, cu vârful Văratic având înălțimea de 978 de metri. Pe drumul de intrare în localitatea Văratic, în dreapta se întinde muntele Filiorul, la poalele căruia se află frumoasa Pădure de argint, iar în stânga, Dealul Carpenului. Două pâraie, Netezi şi Tardia, curg la sud de culmea Filiorul.

În faţa Mănăstirii Văratic se ridică un turn alb, sobru, care pare un străjer de odinioară, ce-şi păzeşte cu mândrie bunul de preţ lăsat de Dumnezeu oamenilor: credinţa.

Aceaşi impresie o lasă vizitatorilor şi poarta mănăstirii, care îţi deschide drumul spre lăcaşul sfânt, trecând pe sub bolta cu ziduri masive din piatră şi descoperind printre mulţimea de flori multicolore Mănăstirea – Adormirea Maicii Domnului, o construcţie fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada şi duhovnicul Iosif.

Alte două biserici, aflate pe cele două străduţe ce pornesc din faţa turnului, întregesc peisajul monahal, mărind valoarea, frumuseţea şi păstrarea trecutului pentru prezent şi viitor: biserica Naşterea Sf. Ioan Botezătorul –  un edificiu din lemn, datând din anul 1817 şi biserica Schimbarea la Faţă – zidită în anul 1847.

În dreapta mănăstirii, aflăm o uliță  îngustă, străjuită de brazi, pe care, străbătând-o poţi ajunge la Palatul  Episcopal al Preasfinţitului Partenie Ciopron.

Aerul de ctitorie are o putere miraculoasă. Rezistând prin vremi, devine oarecum și un bun al nostru. Un loc sfânt prilejuiește o comunicare magică, spirituală, greu de definit în cuvinte. O cuantificăm doar prin starea interioară, percepută adesea ca pe o trăire sacră, în consonanță cu posibilitățile fiecăruia, cu puterile sale interioare de a vedea lumea sub aspect emoțional şi nu doar cognitiv. Văraticul este un Aici perpetuu, în care se poate regăsi fiecare, oferind o proiecţie dulce şi luminoasă în eternitate.

Un Aici sinuos, tainic, miraculos. Într-o relaționare subtilă, fermecătoare cu un Acum și un Atunci statornicit în straturi dense de suflet, de duhovnicie şi de simţire românească, proiectate pe fundalul istoriei. Emoția noastră poate fi și un strat de ceață fără de care memoria în timp a acestui loc mirific numit Văratic nu ar continua.

Aici, la Mănăstirea Văratic, primești necondiționat sigiliul apartenenţei la specificul nației tale, de care nu poți face abstracție, oriunde te-ai afla în lume. Așadar, Văraticul rămâne un adevărat Liant prin timp între particularul emoțional, miraculos, sfânt și emblema specificului național românesc.

În faţa mănăstirii, în drum spre  biserica Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, se ridică albă şi impunătoare clădirea Centrului Cultural Spiritual Văratic, construită în anul 2017, ctitoria domnului Dianu Sfrijan. Este un edificiu cu o arhitectură aparte, realizată în plan dreptunghiular (ortogonal, având trei balcoane, dispuse pe laturile de vest, est şi respectiv sud ale edificiului), cu ziduri trainice, despărțite de coloane, părând un simbolic Altar.

Pe locurile unde mari creatori de frumos și-au purtat deseori pașii și au fost vrăjiți de aureola spirituală a locurilor, s-a născut Centrul Cultural Spiritual Văratic. Acesta este rodul iubirii, sacrificiului și generozității  câtorva oameni de suflet, care au dorit a lumina orizontul cunoașterii, păstrarea tradițiilor culturale locale, dar și a bucura sufletul celor dedicați artelor, literaturii, laolaltă cu nemărginita credință în Dumnezeu.

Centrul Cultural Spiritual Văratic, pe lângă faptul că adăposteşte cărţi valoroase, oferă cu generozitate şi demnitate prilejul de a organiza întruniri ale unor personalităţi din cultura românească, recitaluri de poezie, lecturi ale unor autori din ţară şi din lume, verinisaje ale unor expoziţii semnate de artişti plastici consacraţi.

Aici, la Văratic, poezia, muzica şi pictura se împletesc armonios, contopindu-se tandru în dorinţa unanimă de a-l cinsti şi sărbători pe Marele Nostru Luceafăr.

Impresia pe care o creează clădirea te îmbie să simți încrederea, optimismul şi  melancolia acestei vetre de cultură românească, plină de istorie, ce îţi arată limpede cum poți depăși cumpăna vremurilor.

Urcând pe valea pârâului Văratic, pe drumul forestier din stânga Mănăstirii, se poate ajunge la Poiana Ţigăncii. Mai sus de această poiană se află Vârful Bradul şi Platoul Ciungi, de unde se vede în zare miraculoasa privelişte a semeţului Masiv Ceahlău. Toată Valea Cracăului, cu fâneţe înmiresmate, se aşterne la picioarele pelerinului care cutează să ajungă în aceste locuri.

Dodecameronul eminescian întru Văratic:

Călin, VIII

…De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;

Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,

Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.

Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint

Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;

Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,

Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,

Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,

În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.

Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine

Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,

Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare

A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare.

Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate,

Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,

Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese

Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;

Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,

Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele…

Revedere

– Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme au trecut

Şi de când m-am depărtat,

Multă lume am umblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Şi gonind cântările;

Şi mai fac ce fac de mult,

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor,

Umplându-şi cofeile,

Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti.

– Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri,

Că de-i vremea rea sau bună,

Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Şi de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunărea.

Numai omu-i schimbător,

Pe pământ rătăcitor,

Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost aşa rămânem:

Marea şi cu râurile,

Lumea cu pustiurile,

Luna şi cu soarele,

Codrul cu izvoarele.

Floare albastră

– Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Şi câmpiile asire

Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare –

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.

Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină

Şi sub trestia cea lină

Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,

Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,

Mi-oi desface de-aur părul,

Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,

Nime-n lume n-a s-o ştie,

Căci va fi sub pălărie –

Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-i ţinea de subsuoară,

Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n întunecime:

Grija noastră n-aib-o nime,

Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură – şi dispare…

Ca un stâlp eu stam în lună!

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare!

…………..

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră –

Floare-albastră! floare-albastră!…

Totuşi este trist în lume!

Atât de fragedă

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireş,

Şi ca un înger dintre oameni

În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,

Mătasa sună sub picior,

Şi de la creştet pân-în poale

Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii

Răsai ca marmura în loc –

S-atârnă sufletu-mi de ochii

Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din poveşti,

Nu mai zâmbi! A ta zâmbire

Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte

Să-ntuneci ochii mei pe veci,

Cu-a gurii tale calde şoapte,

Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,

Un văl pe ochii tăi fierbinţi:

E-ntunecoasa renunţare,

E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine

Să nu mă ţin de pasul tău,

Pierdută vecinic pentru mine,

Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină

Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,

Spăşi-voi visul de lumină

Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtând coroană –

Unde te duci? Când o să vii?

Învierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,

Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;

Un singur glas îngână cuvintele de miere,

Închise în pereții străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,

Din cărți cu file unse norodul îl învață

Că moartea e în luptă cu vecinica viață,

Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.

O muzică adâncă și plină de blândețe

Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:

„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,

Înveninând pre însuși izvorul de viețe.

Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,

Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,

În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase

A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”

Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială

Și negrul întuneric se sperie de șoapte…

Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…

Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…

Colo-n altar se uită și preoți și popor,

Cum din mormânt răsare Christos învingător,

Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări și laude-nălțăm

Noi, Ție Unuia,

Primindu-L cu psalme și ramuri,

Plecați-vă, neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos au înviat din morți,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o,

Lumina ducând-o

Celor din morminte!”

Melancolie

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopţii moartă.

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,

O cucuvaie sură pe una se aşează,

Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca,

Şi străveziul demon prin aer când să treacă,

Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,

Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –

Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –

Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,

Abia conture triste şi umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

…………………

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici –

Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,

Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste şi umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,

Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu.

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi ţin la el urechea – şi râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.

Glossa

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ține toate minte

Și ar sta să le asculte?…

Tu așează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deșarte

Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naște

Și o clipă ține poate;

Pentru cine o cunoaște

Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul și pe patru,

Totuși tu ghici-vei chipu-i,

Și de plânge, de se ceartă,

Tu în colț petreci în tine

Și-nțelegi din a lor artă

Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul

Sunt a filei două fețe,

Vede-n capăt începutul

Cine știe să le-nvețe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace

Se supun câte există,

Și de mii de ani încoace

Lumea-i veselă și tristă;

Alte măști, aceeași piesă,

Alte guri, aceeași gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăși

Între dânșii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăș:

Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momește în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă știi a lor măsură;

Zică toți ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgești nimică,

Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera și nu ai teamă;

Te întreabă și socoate

Ce e rău și ce e bine;

Toate-s vechi și nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.

Oda (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai re’nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor

La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape,

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet,

Doar toamna glas să dea

Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntruna,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt,

Deasupră-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O să-mi zâmbească iar.

Va geme de patemi

Al mării aspru cânt…

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi.

Și dacă…

Și dacă ramuri bat în geam

Și se cutremur plopii,

E ca în minte să te am

Și-ncet să te apropii.

Și dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul.

Și dacă norii deși se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

Pe lângă plopii fără soț

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;

Mă cunoşteau vecinii toţi –

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;

O lume toată-nţelegea –

Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns!

O zi din viaţă să-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici,

Să ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins,

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci

Şi rânduri de vieţi,

Cu ale tale braţe reci

Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni

Şi plini de suferinţi,

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar,

Că cu tristeţe capul tău

Se-ntoarce în zadar,

Căci azi le semeni tuturor

La umblet şi la port,

Şi te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort.

Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt

Şi noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ.

Rugăciune

Crăiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalță-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie:

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupră-ne coboară,

O, maică prea curată,

Și pururea fecioară,

       Marie!

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor,

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

       Marie!

Aceste douăsprezece poeme – dodecameron – dau chip într-un mod fascinant ,,anotimpurilor Văraticului”, mai bine zis întruchipează spiritul Văraticului,  ,,eminescianitatea” acestuia. Putem adăuga, fără a greși, în mod necesar și firesc, alte capodopere lirice: Călin – Gazel, Luceafărul – Dorința, Povestea Codrului, Povestea Teiului, dar și Povestea magului – călător prin stele, Archaeus, Sărmanul Dionis.

Schițând acest fundament cultural, nu putem să nu amintim lucrările literare ale unor maeștri ai condeiului și operele lor nepieritoare: Garabet Ibrăileanu – ,,Adela”; Alexandru Vlahuță – ,,Dan”; Calistrat Hogaș – ,,În Munții Neamțului”; George Călinescu – ,,Viața și opera lui Mihai Eminescu” și mulți alții: Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi etc.

Am alcătuit astfel un tablou policrom, din perspectivă hermeneutică, prin care se conturează magma poetică eminesciană, relevată într-o fenomenologie a trăirii sentimentale, menită să reașeze gândul în matca lui firească, evidențiind amplele semnificații ale rolului sensibilității umane, născute în ambianța spirituală de o unicitate incontestabilă, potențată mai ales de măreția sublimă a Văraticului.

Văratic este acel loc miraculos, încărcat de sfinte aduceri aminte, unde marele nostru poet naţional Mihai Eminescu păşea copleşit de emoţii şi trăiri unice, mână în mână cu aleasa inimii sale, frumoasa, delicata şi distinsa Veronica Micle.

Sub semnul inspirației lirice eminesciene putem depăși aporiile timpului, integrând iubirea, acest fenomen uman irepetabil şi înălţător în ordinea divină a Universului.

Fără îndoială, timpul Văraticului este întotdeauna un „timp viu”, în care anotimpurile se nasc din îngemănarea veșniciei Naturii cu miracolul  Ființei.

***

Seasons of Poetry at Văratic –

170 years from the birth of Mihai Eminescu, the Poet

A voivodal monastic place, Văratic is a reference place in the Neamţ Mountains, as well as in the Romanian Orthodox spirituality, together with the other monasteries in the Neamţ area: Agapia, Secu, Sihăstria, and Neamţ. Voievodal because the granddaughter of Constantin Brâncoveanu, the Wallachian ruler, Princess Safta Brâncoveanu, honoured the princely maidens that dedicated their lives as muceniţe of Our Lord Jesus Christ.

From a geographical point of view, Văratic Monastery lies in the south-western part of the Neamţ depression, twelve kilometres away from the town of Târgu Neamţ, in a mirific valley at the foot of Stânişoara Mountains, sheltered by Dealul Mare, with its 978m-high peak Văratic. On the right side of the road entering Văratic, there is Mount Filiorul, with the Silver Forest, stretching at its foot, and on the left, Dealul Carpenului. Two brooks, Netezi and Tardia, flow south of the mound Filiorul.

In front of the Văratic Monastery, a sober white tower rises, which looks like a watchman of old, who proudly guards the precious good God has left to men: faith.

The gate of the monastery leaves the same impression onto the visitors: it opens the way to the sanctuary, passing under the vault with massive stone walls and discovering, amid the multitude of multicoloured flowers, the Holy Monastery – „The Assumption”, a construction founded in 1785 by the nun-hermit Olimpiada and confessor Iosif.

On the right side of the monastery, two other churches, located on the cobbled lanes that start from in front of the monastery, complete and enhance the monastic landscape, its value, the beauty, and the conservation of the past for the present and future – “The Birth of St John the Baptist” Church – a wooden building, dating back to 1817 and the Church “Memorphosis” – built in 1847.

On the right of the monastery, there is a fir-tree-bordered narrow lane, on which visitors reach the Episcopal Palace of the Most Holy Partenie Ciopron.

The sense of princely foundation has a miraculous power. Withstanding eras, it somewhat becomes one of our own assets as well. A Holy Place brings about magic, spiritual communication, difficult to define in words. We quantify it only by the inner state, often perceived as a sacred experience in accord with our own possibilities, of our own inner powers to see the emotional aspect of the world, not merely its cognitive one. Văratic is a perpetual Here, where each of us can find our true self, offering a sweet and bright projection into eternity.

A winding, hidden, miraculous Here. In a subtle wonderful relation with a Now and a Then settled in dense layers of soul, of Romanian spiritual and pastoral feeling, projected against the background of history. Our emotion can also be a layer of mist without which the memory over time of this mirific place called Văratic would not continue.

Here, at Văratic Monastery, you received unconditionally the seal of belonging to the specificity of your nation, which you cannot leave aside wherever you were. Therefore, Văratic remains a Binder over time between the emotional, miraculous, holy particular and the Romanian national specificity.

In front of the monastery, on the road to the “The Birth of St John the Baptist’s Church,” the building of Văratic Cultural Spiritual Centre stands white and majestic. Commisioned by Dianu Sfrijan, the centre was built in 2017. A building of a particular architecture, with its rectangular plan (orthogonal, with three balconies on the West, East, and South sides), with its strong walls separated by columns, it looks like a symbolic Altar.

The impression the building gives lures one to feel the sweetness and melancholy of this hearth of Romanian culture, brimming with history, which shows clearly how you can overcome the crossroads of times.

In the places where great creators of beauty took their steps and were enchanted by the spiritual aura of the places, the Văratic Spiritual Cultural Center came to life. This is the fruit of the love, sacrifice, and generosity of some kind-hearted people, who wanted to illuminate the horizon of knowledge, to preserve the local cultural traditions, but also to bring joy to the souls of those dedicated to arts, literature, along with faith in God.

The Văratic Spiritual Cultural Centre, in addition to housing valuable books, offers with generosity and dignity the opportunity to organise meetings of personalities of the Romanian cultural life, poetry recitals, readings by Romanian as well as foreign authors, exhibitions of established visual artists.

Climbing up the Văratic brook valley on the forestry road on the left of the Monastery, you reach Poiana Ţigăncii. Further up, there is Vârful Bradului and Platoul Ciungi, wherefrom you can admire into the horizon the miraculous scenery of Masivului Ceahlău Massif. The entire Cracăul Valley, with its fragrant pastures, unfold at the foot of the pilgrim who dares to venture this far.

Eminescu’s Dodecameron for Văratic

Călin, VIII

If you cross the copper forests, gleams you can see far away

Of the silver wood, and listen to the magic of its lay.

There, beside the wells and fountains, all the grass seems snow-bound; there

Dewy light-blue flowers quiver in the incense-perfumed air;
One would think the trunks eternal hide some souls beneath their bark,
And they moan among the branches, and the branches, spell-bound, hark.

Through the fascinating twilight of the silver wood one sees

Wavelets gleaming on the pebbles in the broken brooks, and these

Hasten on with lively ripples and heave sighs, when blossom-drowned;

They climb down with gentle murmur from the toppling grassy mound.

Then leap up in liquid shivers over the backwater shingle.

In a whirling nest of waters over which the moon broods single.
Thousands of blue moths and beetles, thousands of huge bee-swarms flow
Over nosegays full of honey and while, river-like, they glow.

Herbs with sweet, refreshing odours fill the air so estival,

Joining in the flying creatures’ gaily-buzzing festival.

Near the drowsy lake that quavers as if overwhelmed by fears
There is laid a sumptuous table with bright-lighted chandeliers.

Kings and queens from the four corners of the world have not been idle!
They are all come here to witness the ethereal lady’s bridal;
Golden-braided princes-charming, dragons with steel-plated scales,

Old star-gazers and Pepele, he whose joking never fails…

(Translated by Leon Levițchi)

Blue flower  

„You ride the clouds and range the sky

Your net about the stars cast; 

But do remember dear at last 

My soul can never soar so high.

You build tall palaces in Spain

Of fancy’s fragile masonry, 

You search in vain the sullen sea

And roam Assyria’s plains in vain.

The pyramids their summits press

Against the clouded heavens high,

Dear heart, it is not wise to fly

Too far afield for happiness!”

T’was thus she spoke in whispers low,

Her hand laid softly on my head,

But l just laughed and nothing said,

Yet what she told was truth, l know.

„Come where cool crystal brooks complain

Their fleeting fate midst forest greens,

And where the hanging cliff out leans

As though to thunder on the plain.

And somewhere, up some little glade,

To gather raspberries we will climb,

Or sit and watch the sky sublime

From neath the rushes’ tasseled shade.

While many a story you will tell,

And many a lie you’ll whisper too;

But l will read on petals true

You love me not, you love me well.

As rosy as an apple’s rind

Will be my cheeks burnt by the sun,

And my long golden hair undone

Around your neck in coils you’ll wind.

While if your lips on mine should burn

No one in all the world will know,

My hat is broad…and even so,

T’were only your and my concern.

And whet moon comes shining through

The gap where tangled branches part,

You’ll hold me very close, dear heart,

And l will clasp my arms round you.

And when we walk the twilight gloom

Of forest paths that homeward run,

We’ll gather many a kiss, each one

As fragrant as the violets’ bloom.

And long amid the starlight glow

We’ll stand to talk outside my gate,

For no one comes that way so late,

And who should care l love you so?”

Another kiss and she was gone;

Like post l stood in the moan’s stream!

O beautiful beyond a dream,

O small blue flower all my own!

……………………………………………

Alas our love that grew so fair

Has flown and faded from that hour,

O my blue flower, my blue flower!…

The world is sorrow everywhere.

(Translated by Corneliu M. Popescu)

So delicate  

So delicate, so pure you are 
As april’s snow-white cherry bloom; 
An angel come to earth, a star 
That does within my chamber loom. 

The silken carpet at your tread 
Whispers softly, and you seem, 
From tiny foot to high poised head, 
To float as lightly as a dream. 

Amidst your mantle’s hanging folds 
Your limbs like burning marble glow. 
Your magic all my spirit holds, 
Your eyes that brim both joy and woe. 

Your beauty like a dream beguiles, 
Fair as a bride’s in legends old; 
Smile not, dear heart, because your smiles 
Are beauty in your face retold. 

How surely neath the cloak of night 
Could you destroy me with your charms, 
A burning word of love’s delight, 
A single clasp of your cold arms. 

And now a veil of meditation 
Creeps, and clouds your eyes’ deep fire; 
The shadow of renunciation, 
The shade of sweet, unquenched desire. 

You go, l understand too well 
To try to keep you by my side; 
For me forever lost, farewell, 
O strange and lovely legend’s bride! 

To gaze on you itself was wrong. 
How can l ever make amends, 
Save by lamenting all life long  
The happiness that this day ends. 

As Mary’s icon now you glow  
With holy light that cannot wane 
Wearing a halo on your brow. 
O come to me, come back again! 

(Translated by Corneliu M. Popescu)

So fresh and frail…

So fresh and frail you are, my love,
You seem a snow-white cherry-flower
And like an angel from above
You cross my life’s course at this hour.

Your steps on carpets fall like beams
– Silk rustles softly under them –
You float as airily as dreams
From lovely head to graceful hem.

From creases of your long attire
A marble statue you arise:
I wish I could read some desire
In your auspicious, tearful eyes.

You, happy dream bestowed on us
– Among the fairest brides a star –
You should not smile! for smiling thus
You only show how sweet you are.

Oh, try to dim for aye my eye
With blessed nightly charms
With loving whispers warm and sly
With your enfolding icy arms.

A thought may flash – just veiled, unmeant

And make your burning eyes turn ashen:

It is the dark abandonment,

The shadow brought about by passion.

You’re leaving, and I clearly see
Your steps I ought to follow not,

As you’re for ever lost to me –

The bride my very soul begot.

To see you was my fault alone;

I can’t forgive myself again:

My dream of light I will atone
By stretching out my arms in vain.

Before me you will rise one morning
The deathless Virgin to portray –

A coronet your brow adorning.

Whereto? Will you return some day?

(Translated by Andrei Bantaș)

Melancholy

It seems a gate has opened between the clouds forthright

And through it passes pearl-white the lifeless queen of night.

Oh, sleep, oh, sleep in quiet, among a thousand stars

Within your tomb of purple and in your silver vase –

 Your stately mausoleum, the veils of heaven’s vault –

 You sweet, benighted monarch, whom we with love exalt!

So rich in vast expanses, the world lies wrapped in frost,

Which now both field and village with shining veil has glossed;

The air itself is sparkling; the white frost seems to stain

The walls and ruins scattered upon the desert plain.

The solitary churchyard keeps watch with crooked crosses:

On one of them alighting, a grey owl sharp notes tosses,

The belfry posts are cracking, with bellboard sounds vibrating;

The half-transparent demon, while through the air migrating

Has lightly touched the copper with its indented wing

And causes it to hollow, and mournfully to ring.

The ruined hermitage,

Lies desert, sad and pious, of venerable age;

Through broken doors and windows the wind blows cold and sear

It seems it exercises with words that you can hear;

Inside, on walls, the pillars and iconostasis,

All that remains are shadows and outlines sad, remiss;

As priest, a grig is weaving a dark thought, fine withal,

As verger drums the deathwatch within the aging wall.

’Tis faith that paints the icons in sacred churches set,

While in my soul it rooted fine tales I still regret.

But life’s devouring billows, storms raging right and left

Just melancholy shadows and sad contours have left.

I seek my world but vainly, within my wearied brains.

For magic crickets hoarsely charm out sad autumn strains;

My heart is just a desert that hands in vain are heating

Its throb is like a deathwatch upon a coffin beating.

When on my life I ponder, it seems a steady flow –

A tale retold but slowly, by mouths I do not know –

As if I’d never lived it, or in it played some part!

Who is the man that tells me the story learnt by heart

Since I still listen to him – and laugh at what is said

As if at strangers’ sorrows?… It seems I’ve long been dead.

(Translated by Andrei Bantaș)

Gloss   

„Days go past and days come still

All is old and all is new,

What is well and what is ill,

You imagine and construe;

Do not hope and do not fear,

Waves that leap like waves must fall;

Should they praise or should they jeer,

Look but coldly on it all”.

Things you’ll meet of many a kind,

Sights and sounds, and tales no end,

But to keep them all in mind

Who would bother to attend ?…

Very little does it matter,

If you can yourself fulfil,

That with idle, empty chatter

„Days go past and days come still”.

Little heed the lofty ranging

That cold logic does display

To explain the endless changing

Of this pageantry of joy,

And which out of death is growing

But to last an hour or two;

For the mind profoundly knowing

„All is old and all is new”.

As before some troup of actors,

You before the world remain;

Act they Gods, or malefactors,

‘Tis but they dressed up again.

And their loving and their slaying,

Sit apart and watch, until

You will see behind their playing

„What is well and what is ill”.

What has been and what to be

Are but of a page each part

Which the world do read is free.

Yet who knows them off by heart ?

All that was and is to come 

Prospers in the present too,

But its narrow modicum

„You image and construe”.

With the selfsame scales and gauges

This great universe to weigh,

Man has been for thousand ages

Sometimes sad and sometimes gay;

Other masks, the same old story,

Players pass and reappear,

Broken promises of glory;

„Do not hope and do not fear”.

Do not hope when greed is staring

O’er the bridge that luck has flung,

These are fools for not despairing,

On their brows though stars are hung;

Do not fear if one or other

Does his comrades deep enthrall,

Do not let him call you brother

„Waves that leap like waves must fall”.

Like the sirens’ silver singing

Men spread nets to catch their prey,

Up and down the curtain swinging

Midst a whirlwind of display.

Leave them room without resistance,

Nor their commentaries cheer,

Hearing only from a distance,

„Should they praise or should they jeer”.

If they touch you, do not tarry,

Should they curse you, hold your tongue,

All your counsel must miscarry

Knowing who you are among.

Let them muse and let them mingle,

Let them pass both great and small;

Unattached and calm and single,

„Look but coldly on it all”.

„Look but coldly on it all,

Should they praise or should they jeer;

Waves that leap like waves must fall,

Do not hope and do not fear.

You imagine and construe

What is well and what is ill;

All is old and all is new,

Days go past and days come still”.

(Translated by Corneliu M. Popescu)

Ode (in ancient meter)

 Hardly had I thought I should learn to perish;

 Ever young, enwrapped in my robe I wandered,

 Raising dreamy eyes to the star styled often

                                          Solitude’s symbol.

All at once, however, you crossed my pathway

Suffering — you, painfully sweet, yet torture…

To the lees I drank the delight of dying –

                                              Pitiless torment.

Sadly racked, I’m burning alive like Nessus,

Or like Hercules by his garment poisoned;

Nor can I extinguish my flames with every

                                         Billow of oceans.

By my own illusion consumed I’m wailing

On my own grim pyre in flames I’m melting

Can I hope to rise again like the Phoenix

                                   Bird from the ashes?

May all tempting eyes vanish from my pathway!

Come back to my breast, you indifferent sorrow!

So I may quietly die, restore me

                                        To my own being!

(Translated by Andrei Bantaș)

One wish alone have i  

One wish alone have I: 
In some calm land 
Beside the sea to die; 
Upon its strand 

That I forever sleep, 
The forest near, 
A heaven clear 
Stretched o’er the peaceful deep. 

No candles shine, 
Nor tomb I need, instead 
Let them for me a bed 
Of twigs entwine. 

That no one weeps my end, 
Nor for me grieves, 
But let the autumn lend 
Tongues to the leaves, 

When brooklet ripples fall 
With murmuring sound, 
And moon is found 
Among the pine-trees tall, 

While softly rings 
The wind its trembling chime 
And over me the lime 
Its blossom flings. 

As I will then no more 
A wanderer be, 
Let them with fondness store 
My memory. 

And Lucifer the while, 
Above the pine, 
Good comrade mine, 
Will on me gently smile; 

In mournful mood, 
The sea sing sad refrain. . . 
And I be earth again 
In solitude. 

(Translated by Corneliu M. Popescu)

And if…  

And if the branches tap my pane 
And the poplars whisper nightly, 
It is to make me dream again 
I hold you to me tightly. 

And if the stars shine on the pond 
And light its sombre shoal,  
It is to quench my mind’s despond 
And flood with peace my soul. 

And if the clouds their tresses part 
And does the moon outblaze, 
It is but to remind my heart 
I long for you always. 
(Translated by Corneliu M. Popescu)

Down where the lonely poplars grow      

Down where the lonely poplars grow

How often have I erred;

My steps that all the neighbours know

You only have not heard.

Towards your window lighted through

How oft my gaze has flown;

A world entire my secret knew

You only have not known.

A word, a murmur of reply

How often did I pray!

What matters then if I should die,

Enough to live that day;

To know one hour of tenderness,

One hour of lover’s night;

To hear your whisper’s soft caress

One hour, then come what might!

Had you but granted me a glance

That was not filled with scorn,

Out of its shining radiance

A new star had been born.

You would have lived through lives untold

Beyond the ends of time;

O deity with arms so cold,

O marble form sublime!

An idol of some pagan lore

As now no more is seen,

Come down to us from times of yore,

From times that long have been.

My worship was of ages gone,

Sad eyes by faith beguiled,

Each generation handed on

From father unto child.

But now I very little care

To walk along that lane,

Nor heed the face I found so fair

Looks out for me in vain;

For you are like them all today

In bearing and in guise,

And I but look on your display

With cold and lifeless eyes.

You should have known to value right

With wondering intent,

And lit your „candela” at night

To Love that God had sent.

(Translated by Corneliu M. Popescu)

These twelve poems – dodecameron – embody the “seasons of Văratic”, or better said, embody the spirit of Văratic, its “eminescianitatea” [its “Eminescu” characteristics]. We can add without being wrong, necessarile as well as naturally, other lyrical masterpieces: Călin – Gazel, Luceafărul – Dorinţa, Povestea Codrului, Povestea Teiului, and also Povestea magului – a voyager among stars, Archaeus, Sărmanul Dionis.

Outlining this cultural background, we could not but recalling literary works of some master of the pen and their immortal works: Garabet Ibrăileanu – Adela; Alexandru Vlahuţă – Dan; Calistrat Hogaş – În munţii Neamţului; George Călinescu – Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu and many others: Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi, etc.

Thus, we have compiled a multicoloured picture, from a hermeneutic perspective, outlining Eminescu’s poetic magma, revealed in a phenomenology of emotional experience, designed to reposition thought in its natural place, highlighting the abundant meanings of the role of human sensitivity, born in the undeniably unique spiritual atmosphere, intensified especially by the sublime grandour of Văratic.

Văratic is that miraculous place, laden with holy remembrances, where out great national poet Mihai Eminescu would trod overwhelmed with unique emotions and feelings, holding hands with his chosen sweetheart, the beautiful, delicate, and distinguished Veronica Micle.

Under the sign of Eminescu’s lyrical inspiration we can overcome the aporia of time, integrating love, this human unrepeatable phenomenon in the divine order of the Universe.

It is beyond doubt that the time of Văratic is always a “living time,” where seasons are born from the twinning of Nature and the miracle of Being.

***

Les saisons de la poésie à Văratic

– 170 ans depuis la naissance du poète Mihai Eminescu

Siège monastique d’un voïévode, Văratic est un lieu de référencé dans les Montagnes du comté de Neamţ, et aussi dans le monde de la spiritualité orthodoxe roumaine, avec les autres monastères du Compté de Neamț: Agapia, Secu, Sihăstria et Le Monastère Neamţ. ‘D’un voïévode’ parce que la petite fille du souverain de la Valachie Constantin Brâncoveanu, princesse Safta Brâncoveanu, a honoré les vierges des familles aristocrates qui se sont dédiées comme martyres a Notre Seigneur Jésus Christ.

Du point de vue géographique, le Monastère Văratic est situé dans la partie sud-ouest de la dépression de Neamț, à douze kilomètres de la ville Târgu Neamț, dans une vallée irréelle aux pieds des Montagnes Stânișoarei, abritée par Dealul Mare, avec le sommet Văratic dont la hauteur est de 978 mètres. Sur la route d’entrée dans la localité Văratic, à droite s’étend Mont Filiorul, aux pieds duquel se trouve la belle Forêt argentée, et à gauche, Dealul Carpenului. Deux ruisseaux, Netezi et Tardia, coulent au sud de la crête Filiorul.

Devant le monastère Văratic, une sobre tour blanche s’élève ressemblant à un ancien gardien, qui garde fièrement le bien précieux laissé par Dieu aux hommes : la foi.

La même impression est laissée aux visiteurs par la porte du monastère, qui vous ouvre la voie au sanctuaire, passant sous la voûte aux murs massifs  en pierre et découvrant parmi la multitude de fleurs multicolores le Saint Monastère – « Assomption », une construction fondée en 1785 par la religieuse ermite Olimpiada et le confesseur Iosif.

Deux autres églises, situées sur les deux ruelles qui commencent devant la tour, complètent le paysage monastique, augmentant sa valeur, sa beauté et la préservation du passé pour le présent et l’avenir : l’église « Naissance de Saint-Jean-Baptiste » – un édifice en bois, datant de 1817 et l’église « La Métamorphose » – bâtie en 1847.

A droite du monastère, on trouve une ruelle étroite, gardée par des sapins, qui, en la traversant, permet d’atteindre le Palais Episcopal de Sa Sainteté Partenie Ciopron.

L’aire de fondation princière a un pouvoir miraculeux. Résistant a travers le temps, il devient aussi, en quelque sorte, un bien a nous. Un Foyer saint permet une communication magique spirituelle difficile à définir. Nous la quantifions seulement par l’état intérieur, souvent perçue comme une expérience sacrée, en consonance avec les possibilités de chacun, de ses pouvoirs intérieurs de voir le monde sous son aspect émotionnel aussi et non pas seulement sous l’aspect cognitif. Văratic est un Ici perpétuel, où chacun d’entre nous peut se retrouver, en offrant une projection douce et lumineuse en éternité.

Un Ici sinueux, secret, miraculeux. Dans une relation subtile, merveilleuse avec un Maintenant et l’Antan instauré en couches épaisses d’âme, de spiritualité et de cœur roumain, projetés sur l’arrière plan historique. Notre émotion peut être elle aussi une couche de brume, mais sans elle la mémoire a travers le temps de ce lieu mirifique appelé Văratic n’aurait pas de continuité.

Ici, au Monastère Văratic, tu reçois sans réserve le sceau de l’appartenance a la spécificité de ta nation, à laquelle tu ne peux pas échapper, où que tu sois dans le monde. C’est pourquoi Văratic reste le Liant à travers le temps entre le particulier émotionnel, miraculeux, saint et l’emblème de la spécificité nationale roumaine.

Devant le couvent, sur le chemin vers l’église « Naissance de St-Jean-Baptiste », s’élève – blanc et imposant – le bâtiment du Centre Culturel Spirituel Văratic, bâti en 2017, fondé par Dianu Sfrijan. Un édifice d’une architecture singulière, réalisé sur un plan rectangulaire (orthogonal, avec trois balcons, disposés sur les côtés ouest, est et sud de l’édifice), avec des murs durables, séparés par des colonnes, en semblant un Autel symbolique.

Sur les lieux que les grands créateurs de beauté foulaient et où ils été ensorcelés par l’auréole spirituelle des lieux, le Centre Culturel Spirituel Văratic fut fondé. Il est le fruit de l’amour, du sacrifice et de la générosité de quelques gens biens, qui eurent le désir d’éclairer l’horizon de la connaissance, de préserver les traditions culturelles locales et aussi d’apporter de la joie dans les âmes des personnes dédiées aux arts, à la littérature, à la fois avec la croyance en Dieu.

Le Centre Culturel Spirituel Văratic, en plus d’abriter des livres de valeur, offre avec générosité et dignité la possibilité d’organiser des rencontres de personnalités de la culture roumaine, des récitals de poésie, des lectures d’auteurs roumains et étrangers, des vernissages signés par des artistes plastiques établis.

En montant la vallée du ruisseau Văratic, sur la route forestière à gauche du Monastère, on arrive à Poiana Ţigăncii. Au dessus de cette clairière, sur Vârful Bradului il y a aussi le Plateau Ciungi, d’où on peut admirer à l’horizon le miraculeux panorama du Massif Ceahlău.

L’entière Valea Cracăului, avec ses pâturages émanant leurs fragrances florales, s’étend aux pieds du pèlerin qui ose y arriver.

Dodécaméron d’Eminescu pour Văratic

Călin, VIII

Delà le bois d’airain, le blanc lointain s’épand
Et on entend la voix de la foret d’argent,

Près des eaux l’herbe ondoie comme flots enneigés,
Les fleurs tremblent mouillées dans l’éther embaumé;

Et les troncs éternels semblent porter des âmes
Qui poussent des soupirs tout pénétrés de charme.
Sous le superbe noir de la forêt d’argent
Les rocs brisent l’éclat des ruisseaux frémissants.
Leurs ondes passent vite entre les champs de fleurs

Descendant du plateau dans la douce rumeur.

Au-dessus des cailloux, elles coulent ainsi
Et dans leur tourbillon la lune fait son nid.

Milliers de papillons, autres milliers d’essaims

Cherchent le miel des fleurs, volant en flots sans fin.

Les insectes sans nombre en fête murmurante

Remplissent l’air d’été d’une fraicheur qui chante.

Près du lac frémissant en doux sommeil plongé,

Dans l’éclat des bougies grande table est dressée,

Des quatre coins du monde empereurs et altesses
Aux noces sont venus pour la tendre princesse;

Vaillants aux cheveux d’or et grands dragons hautains,

Astrologues savants, Pépélé le malin.

(Traduction D. I. Suchianu)

Revoir

Que fais-tu, mon bois joli,

Car longs jours se sont enfuis
Depuis jour oû ne t’ai vu

Et moult’ terre parcourus.

– Que puis-je faire sinon
Ecouter l’hiver qui rompt
Tous mes troncs et mes feuillages,
Ecouter l’ami l’orage

Mes ruisseaux bouchant,
Ensevelissant
Les sentiers en blanc
Et tous mes vieux chants.

Et je fais encore ci
Besogne que toujours fis:

Par les jours d’été j’ecoute
Chantant clair à travers routes

Femmes au cruchon,
Piquant leur jupon
S’en venant de l’eau
Fraîche du ruisseau.

– Jours s’en vont, jours s’en reviennent,
Toi, mon bois, de ton ancienne
Jeunesse sans cesse sors
Jeunesse plus neuve encor!

– Que me chaut si jours me passent,
Quand toujours, a meme place,
Étoiles, bon an mal an,
Luisent claires sur l’étang
Et si, bon ou mauvais jours,
Olth me coule, Pruth me court.

Seul l’homme est changeant
Sur terres errant,
Cependant que nous, céans
Restons ci, comme devant:

Terres et rivieres,
Mondes et déserts,
La lune et les ourses,
Le bois et les sources.

(Traduction D. I. Suchianu)

Fleur bleue

„Te voilà encore tout flamme,
Haut perché dans ton ciel gris!
Pour un peu, et tu m’oublies,
Source douce de mon âme!

Des ruisseaux dans le soleil
Et toute la plaine assyre
En ta tête en vain se mirent;
Imaginaires merveilles!

Le bonheur est la, plus près…
Au sommet des pyramides
Vainement, o, mon candide
Bien-aimé, le chercherais…’’

Ainsi jadis parlait-elle,

La si douce, si petite;

Mots charmants qui ressuscitent
Notre histoire bleue et belle.

„Viens, mon bien-aimé, la-bas,
Là où cette immense roche
Au-dessus du gouffre accroche,
Prête à choir, et ne choit pas.

Près ce frais sous-bois, tout deux
Resterons assis sur des
Vertes feuilles de mûrier
Sous la claire voûte bleue.

Tu m’expliqueras des mythes,
Contes bleues et aventures!
Moi, tout près dans la verdure,
Compterai la marguerite.

Le soleil, docteur es feux,
Saura m’embraser tout comme
II a su rougir les pommes
Et dorer mes longs cheveux.

Avec eux je boucherai
Ta bouche pour la punir
De trop bien savoir venir
Sur la mienne se poser.

Un baiser si tu prendras
Lorsque passe entre les branches
Un filet de lune blanche
Qui nous voit? Et qui saura?

Nous aurons de longs baisers,
Aussi longs que notre route
De feuillage arqué en voûte,
Aussi doux que fleurs cachées.

Arrivés au seuil des portes
Nous nous dirons dans le noir
Les exquis secrets du soir;
Quand au monde, bah! qu’importe.’’

Puis elle s’enfuit muette,
Me laissant seul dans la brume,
Seul, debout contre la lune,
Avec ma fleur bleue en miettes.

Tu partis, douce merveille!
Et partirent nos amours!
Fleur bleue, ma fleur d’amour,
Tout s’éteint sous le soleil…                                                                    

(Traduction D. I. Suchianu)

Tellement tendre…

Tellement tendre tu es comme
Une fleur de beau cerisier,

Et comme un ange entre les hommes

Dans mon chemin tu apparais.

Touchant à peine le tapis,

La soie susurre sous tes pas,

Pareille au rêve tu surgis,

Et si soupte ton corps ondoie

Dans ta longue robe d’argent
Tu te montres comme le marbre –

Toute mon âme se suspend
À tes yeux remplis de larmes.

Ô rêve bienheureux d’amour,

Jeune mariée des merveilles,

Ne souris plus, car ton contour

Montre ta douceur nonpareille,

Combien les charmes de la nuit

Rendent mes yeux noirs pour toujours,

Avec ta bouche qui séduit,

Avec tes bras froids qui m’entourent.

Tout d’un coup passe une pensée,
Un voile sur tes yeux ardents;
C’est le ténébreux abandon,
L’ombre des désirs caressants.

Tu t’en vas et malgré ma flamme
Je n’ai pas poursuivi tes pas,
Douce mariée de mon âme,

À jamais disparue pour moi!

C’est ma faute de t’avoir vue,

Je ne peux me pardonner guère,

J’expierai mon rêve vécu
Tendant ma main dans le désert.

Tu surgiras comme une icône
De la Vierge aux saints contours,
Sur ton front portant la couronne –
Où vas-tu, viendras-tu un jour?

(Traduction Paul Miclău)

Mélancolie

II semblait qu’au ciel noir s’était faite une porte,

Par où passe blanche la reine des nuits morte.

Ô dors, ô dors en paix entre mille flambeaux,

En voiles argentés et dans ton bleu tombeau,

Dans ton fier mausolée, arc superbe des cieux,

Doux monarque des nuits, charme des amoureux!
Les vastes étendues, telles le givre blanc
Revêtent d’un grand voile et villages et champs;

Comme blanchis de chaux, scintillent fort dans l’air

Les ruines des vieux murs dans le champ solitaire,
Le cimetière veille avec ses croix pourries,

Une chouette descend et pousse de longs cris
Et craquent le clocher et la planche d’appel,

Le démon transparent, avec les dents des ailes

Touche à peine le bronze et on l’entend sonner

Un fort cri de douleur, une plainte allongée.

L’église en mine

Est là, pieuse et déserte et tristement s’incline,

Par les vitres cassées, souffle partout le vent –

II semble qu’on entend ses mots ensorcelants –

Sur les piliers, les murs, l’iconostase, autour,

Il n’y a qu’ombre noire et de tristes contours;

Comme prêtre un grillon à l’esprit fin murmure
Et chantre, une vrillette ourdit son chant obscur.

C’est bien la foi qui peint les icones d’églises –

Dans mon âme elle mit les merveilles exquises.

Les vagues de la vie et des orages sombres
A peine y laissèrent des contours et des ombres.

Je cherche en vain mon monde en mon cerveau lassé,

Car triste et tardif chante un grillon enroué;

Sur mon cœur trop désert je mets en vain ma main,
Il bat comme vrillette en cercueil ancien.

Quant à ma vie, je crois qu’elle coule légère
Lentement racontée d’une voix étrangère,

Comme si ce n’est pas toute mon existence.

Qui raconte par cœur mon histoire si dense
Que j’y tends mon oreille et ris en écoutant,

Comme d’un autre mal?… Serais-je mort pourtant?

(Traduction Paul Miclău)

Glose

Temps qui fuit, temps qui s’amène,
Toutes sont vieilles, nouvelles sont toutes;
Mai ou Bien, quelle est leur veine
T’interroge, calcule le doute;

N’espere pas, ni n’appréhende,

Une vague, comme vague passe;

On t’incite, on te demande,

Pour toutes choses reste de glace,

Devant nous passent bien des choses,
Notre ouïe beaucoup percutent.

Qui dans la tête se les pose?

Qui resterait à l’écoute?

De côté te range tranquille,

A te retrouver t’entraîne,

Lorsqu’en de vains bruits défilent
Temps qui fuit, temps qui s’amène.

Que ni la raison n’incline
L’aiguille de sa froide balance
Vers l’instant changeant sa mine
Pour le masque de la chance,
Qui de son trépas va naître;

Dure peut-être une seule minute.
Pour qui sait les choses connaître,
Toutes sont vieittes, nouvelles sont toutes.

Spectateur comme au théâtre
Dans la vie te considère:
Que l’un interprète même quatre
Son visage pour toi s’avère.
Et s’il pleure, s’il cherche querelle,
Tu t’amuses et vois sans peine
Tout ce que sont art recèle,
Mal ou Bien, quelle est leur veine.

Avenir, Passé, s’induisent,
D’une seule feuille sont les deux faces,
Du début peuvent voir les traces
Dans la fin, ceux qui s’instruisent;
Choses qui furent ou qui vont être,
Au present on les a toutes,
Leur vanité pour connaître
T’interroge, calcule le doute.

Car les mêmes moyens régissent
Tout ce qu’ici bas existe,
Depuis tant d’années qui glissent,
Il est gai, le monde, et triste;
D’autres masques, jouent la même piece,
D’autres bouches, la même gamme_rendent,
Tant de fois dupé, toi, laisse,
N’espère pas, ni n’apprehende.

N’espère, quand les misérables
Vers la gloire des ponts lancent,

Te dépassent niais minables,
Même si tu n’es que brillance;
Calme-toi, à nouveau impliquent
L’un de l’autre la disgrâce,
Ne te mêle pas à leur clique;
Une vague, comme vague passe.

En chantant, tel qu’une sirène,
Le monde tend des rêts qui brillent;
Pour changer d’acteurs en scène,
Il attire et entortille;
Toi, de côté, les évite,
Qu’insensible tu te rendes
Si pour que ta route tu quittes
On t’incite, on te demande.

Blessé, mets-toi en reserve,
Bafoué, tes mots ravale;
Tes conseils à quoi leur servent
Quand tu sais bien ce qu’ils valent?
Tous sont libres de médire,
Qui voudra, par ce monde passe;
Qu’à aimer, rien ne t’attire,
Pour toutes choses reste de glace.

Pour toutes choses reste de glace,
On t‘incite, on te demande;
Une vague comme vague passe,
N’espère pas, ni n’appréhende ;
T’interroge, calcule le doute
Mal ou Bien, quelle est leur veine;
Toutes sont vieilles, nouvelles sont toutes:
Temps qui fuit, temps qui s’amène.
(Traduction Veturia Drăgănescu-Vericeanu)

Ode (en mètre antique)

One ne crus apprendre a mourir sur terre,

Jeune à tout jamais, dans ma large mante,

Je fixais rêveur l’immobile étoile

Des solitudes.

Quand, soudain, tu vins à travers ma route,

O! souffrance, toi, ma douleur exquise!

Jusqu’au fond je bus de la mort les filtres

Inexorables.

Lamentablement, brûlé vif tel Nessus,

Ou comme Héraklès dans sa toge ardente,
Mon grand feu ne peut me l’éteindre toute

L’eau de la terre.

De mon propre rêve je sens la griffe,

Et de mes bûchers la cuissante flamme.
Que ne puis-je, tel le Phénix, revivre

Hors de mes cendres?

O! ces yeux troublants! Que ces yeux perissent!
O! froideur, reviens, o! froideur la triste!

Pour pouvoir mourir à nouveau, – redone
                                             Moi a moi-meme!

(Traduction D. I. Suchianu)

Oyez mon dernier voeu

Oyez mon dernier voeu,

Je veux qn’on m’enterre
Par un soir calme et bleu
         Tout pres de la mer.

Que la foret me soit

Prochaine et amie

Et que mon ciel se noie
         En mer, infini.

Point d’oriflammes ni

Cortège et flambeaux,
Mais simplement un lit
       De tendres rameaux.

Que nul ma mort ne pleure,
       Hormis, monotone,

Le triste glas mineur

Des feuilles d’automne.

Qu’un clair ruisseau fouette
        Ses eaux une à une
        Pendant que la lune
Glisse de crête en crête.

       Que sons de sonnaille
       Penetrent le vent
Et qu’un tilleul géant
        Recourbe sa taille.

Avant de finir
Je veux que m’engloutissent
Et que m’ensevelissent
        Les chers souvenirs.

À nouveau souriront
        Étoiles amies
Par à travers les longs
        Feuillages flétris.
Et à l’heure du linceul
        Je resterai là,
       Poussière en au-delà,
Immensément seul.

(Traduction D. I. Suchianu)

Si les rameaux

Si les rameaux à ma croisee
Frappent et frissonnent les trembles,

C’est que tu sois dans ma pensée
Et t’approcher me sembles.

Si les étoiles, eclairer
Le fond du lac, s’en viennent,

C’est que ma peine soit apaisée
Par des pensées sereines.

Si, les nuages épais glissant,

La lune se révèle,

C’est que toujours, en t’évoquant,

A moi tu te rappelles.

(Traduction Veturia Drăgănescu-Vericeanu)

Au long des peupliers

Au long des peupliers en vain
Je suis souvent passé,

Me connaissaient tous les voisins –
Mais tu m’as ignoré.

Vers ta fenêtre qui brillait
Je regardais épris;

Quand tout un monde comprenait –
Tu ne m’as pas compris.

Combien de fois, mon grand amour
Réponse a attendu!

Si tu m’avais donné un jour,

Heureux m’aurais rendu;

Si Ton avait été amis

Dans notre tendre ardeur

En écoutant ta bouche ainsi,

Une heure et que je meure.

Si tes yeux purs m’avaient donné
Un seul et doux rayon,

Une autre étoile aurait brûlé
Au fond de l’horizon.

Tu eusses vécu à jamais
Au long des temps, des vies
Avec tes bras prenant l’aspect
Du marbre froid exquis;

Image toujours adorée,
Comme sont sans pareilles
Les fées qui viennent des contrées
Ou naissent les merveilles.

Les yeux païens je t’aimais tant
Les yeux si lourds de peine
Que me laissèrent les parents,
Leur ascendance ancienne.

Mais aujourd’hui plus ne regrette
Que moins souvent j’y passe,
Qu’en vain se penche encor ta tête
Pour me revoir, hélas!

Car tu ressembles maintenant
Aux autres par ton port,
Je te regarde indifférent
D’un œil glacé de mort.

Mais tu devais t’abandonner
A ce profond mystère,
Et sous l’icône rallumer

Bougie d’amour sur terre.

(Traduction D. I. Suchianu)

Ces douze poèmes – dodecameron – donnent un visage aux « saisons de Văratic », ou mieux dire, ils incarnent l’esprit de Văratic, son caractère d’« Eminescu ». On peut y ajouter, sans se tromper, nécessairement et naturellement, d’autres chefs-d’œuvre lyriques : Călin – Gazel, Luceafărul – Dorința, Povestea Codrului, Povestea Teiului, mais aussi Povestea magului – voyageur parmi les étoiles, Archaeus, Sărmanul Dionis.

En esquissant cette base culturelle, il est impossible de ne pas mentionner les œuvres littéraires d’autres maitres de la plume et leurs œuvres immortelles : Garabet Ibrăileanu – Adela ; Alexandru Vlahuță – Dan ; Calistrat Hogaș – În munții Neamțului ; George Călinescu – Viața și opera lui Mihai Eminescu et beaucoup d’autres : Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Perpessicius, Dimitrie Vatamaniuc, Rosa del Conte, Mihai Cimpoi etc.

Nous avons rassemblé ainsi dans un tableau polychrome, d’une perspective herméneutique, d’où on peut extraire le magma poétique d’Eminescu, relevé dans une phénoménologie de l’état sentimental, désigné à remettre la pensée dans sa matrice naturelle, en soulignant les amples significations du rôle de la sensibilité humaine, né dans l’ambiance spirituelle d’une incontestable unicité, potentialisée surtout par la grandeur sublime de Văratic.

Văratic est ce lieu miraculeux, plein de souvenirs sacrés, où notre grand poète national Mihai Eminescu marchait, submergé par des émotions et des sentiments uniques, main dans la main avec l’élue de son cœur, la belle, délicate et distinguée Veronica Micle.

Sous le signe de l’inspiration lyrique d’Eminescu nous pouvons dépasser ales apories du temps, en intégrant l’amour, ce phénomène humain unique en son genre, dans l’ordre divin de l’Univers.

Sans doute, le temps de Văratic est toujours un « temps vivant » ou les saisons sont nées du jumelage de l’éternité de la Nature avec le miracle de l’Etre.

––––––––

Emilia ȚUȚUIANU

Văratic, ianuarie 2022

Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, ICR New York prezintă, în premieră, sub titlul ”I Still Believe in Magic – Sanda Weigl Sings Maria Tănase” / „Eu tot cred în farmece. Sanda Weigl cântă Maria Tănase”, o producție video originală ce evocă una dintre marile întâlniri culturale româno-americane: aceea dintre o cântăreață excepțională și un oraș excepțional. Materialul, cu o durată de cca. 20 de minute, va fi difuzat pe canalele social media ale Institutului (Facebook, Instagram, YouTube) începând cu 15 ianuarie, ora 21:00 (ora României). Simultan, producția video va fi prezentată și pe canalele de social media ale Ambasadei României la Washington.

În 1939, cu ocazia participării României la Expoziția Mondială, Maria Tănase a oferit, la New York, o serie de concerte care au sedus publicul american și i-au relevat clasa internațională. Decenii după ce impresionantul pavilion românesc ridicat în Flushing, Queens și rezonanțele când aprige, când exuberante, când sfâșietoare ale melodiilor Mariei Tănase s-au estompat din memorie, solista de origine română Sanda Weigl și muzicienii nipono-americani Shoko Nagai (pian, acordeon), Stomu Takeishi (bas) și Satoshi Takeishi (percuție) încearcă să readucă spiritul legendarei artiste în inima metropolei newyorkeze. Ilustrate cu imagini ale locurilor pe unde a trecut și cântat Maria Tănase la New York, vechile melodii, cum sunt „Lume, lume”, „Mi-am pus busuioc în păr”, „Până când nu te iubeam”, „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, rearanjate și metisate cu stiluri contemporane de cei patru muzicieni pasionați de melosul foclorului urban românesc, se suprapun peste ritmurile sonore și vizuale ale marelui oraș, ca o reîn-toarcere, magică, a faimoasei soliste în orașul pe care l-a cucerit cu decenii în urmă.

Destinate atât comunităților românești din America de Nord, cât și publicului american și internațional, piesele sunt prezentate cu subtitrare în limba engleză, pentru a păstra intact mesajul lor original.  

Sanda Weigl, binecunoscută publicului newyorkez pentru recitalurile de la Cornelia Street Cafe, Joe’s Pub, BAM Cafe, The Neue Galerie, The Kitchen, Drom sau Barbès, reuşeşte să fie un extraordinar promotor al muzicii tradiţionale româneşti şi lăutăreşti într-o nouă interpretare. Sanda Weigl s-a impus pe scena internaţională prin vocea sa unică, a cărei susţinere constituie o garanţie de succes și vizibilitate. În prima parte a carierei, solista a colaborat cu interpreţi și regizori de teatru renumiți precum Robert Wilson, Luc Bondy sau Juergen Flimm, la Schiller Theater din Berlinul de Vest. Stabilită în New York din 1992, Sanda Weigl a câştigat rapid aprecierea publicului american, dar și pe cea a criticilor, ca urmare a seriei de concerte susţinute în săli prestigioase din metropola americană.  

*** 

I STILL BELIEVE IN MAGIC: SANDA WEIGL SINGS MARIA TĂNASE / TOT MAI CRED ÎN FARMECE: SANDA WEIGL CÂNTĂ MARIA TĂNASE

Un documentar muzical de Alex Boda și Ionuț Văcar

Voce: Sanda Weigl

Cu: Shoko Nagai (pian, acordeon), Stomu Takeishi (chitară bas), Satoshi Takeishi (percuție)

Scenariul și regia: Alex Boda

Imagine și editare video: Ionuț Văcar

Sunet: Ionuț Văcar

Versiunea engleză a versurilor: Andreea Iulia Scridon

O producție originală a Institutului Cultural Român de la New York, ianuarie 2022

Mai multe detalii despre proiectele în desfășurare ale ICR New York pot fi găsite pe rețelele de socializare și website-ul Institutului:

Facebook: https://www.facebook.com/RCINY/

Website: https://www.rciusa.info/

Instagram: https://www.instagram.com/romanianculturalinstituteusa/

Twitter: https://twitter.com/RomanianY

YouTube: https://www.youtube.com/channel/UCVC1AC-TWeHLtaFjVXOlOtw

Raluca CIMPOIAȘU

New York, 12 ianuarie 2021

Sunt, cred, puţini dintre cei trecuţi de 40 de ani care să nu fi auzit vocea inconfundabilă a unuia dintre cei mai plini de atitudine jurnaliști români, Miron Manega. Deținător al argumentului potrivit ce devine un stimulent pentru dezbateri, verbul acestuia răzbate dincolo de zidurile spiritelor alterate. Angrenat în adevărul societății românești, cel azi aniversat rămâne la cârma adevărului. Și cum niciodată nu este un singur adevăr – depinde din ce unghi privești, nu-i așa? – Miron Manega, înainte de a-l aduce spre știința publicului, se informează, face conexiuni transdisciplinare, prezintă fațete noi și ia poziții.

Cred că patima și curajul pentru adevăr, acestea m-au ținut aproape de Miron. Că este declanșator de valuri, singur o afirmă în „Însemnări de sertar”: „Am creat valuri în jur încă înainte de a veni pe lume (…) M-am născut ca nelumea, cu picioarele înainte. Adică am intrat în viaţă aşa cum te duci în moarte. O fi vreo semnificaţie, în venirea asta, a mea, pe lume, ciudată, nefirească, cine ştie?”

Aveam să-l cunosc în urmă cu opt ani la Bucureşti, când Doru Dinu Glăvan, aș spune, de câțiva ani, vocea breslei jurnalistice, m-a invitat să particip la prima dintre acum tradiţionalele serate „Eminescu, jurnalistul” pe care Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România (UZPR) le organizează lunar (10 decembrie 2013, la teatrul Mignon din Bucureşti). Se juca piesa de teatru „Interviu cu Mihai Eminescu” semnată de Miron Manega. Se dăduse startul unor întâlniri şi dezbateri publice în care articolele eminesciene din ziarul „Timpul” şi opera sa continuă să suscite polemici şi astăzi. Era începutul unor dialoguri lirice în care se împreunau lumina și întunericul înspre biruire: „mai hămesi-vei aici, unde lumina se desparte de sine/ întru aceeași lumină pe care o am cântat întunericului?// și ochiul tău jumătate cenușă, jumătate izvor/ se va face prin moarte vreuna din ele?// sau: țipătul sfâșiind uterul lumii / al întâiului născut cântec de slavă/ te va izbăvi de cădere?// ascultă! mugetul bucuriei înjunghiate/ – pentru a câta oară? – pe tipsia amurgului/ se revarsă spre tine din toate oglinzile// ci nu ți-e dat să te îneci încă!// până nu ispăși-vei restul măririi păcatului/ mâinile tale vor mai gâtui albul hulubelor/ și până când malul dinspre umbră al curgerii tale/ nu va-nceta să se surpe/ vei mai zăbovi în mișcătoarea statornicie a nisipurilor!// adevăr, adevăr grăiesc umbrei:/ vei fi blestemul și slava dintâi/ a ultimei torțe.” (poezia Osândă).

Cu o ţinută atletică, extrem de implicat în organizare, politicos, decent dar aprig în spunerea sa publică, seducător, Miron Manega impresionează de la primul salut. Da, Dumnezeu l-a înzestrat cu o voce care te salvează de inhibiții. Începusem să comunicăm de parcă ne cunoşteam de când lumea. Firesc, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România avea să devină familia noastră, iar Miron un prieten pe viață. De atunci, avem un dialog constant, despre subiecte incredibile (de la Eminescu, cronicarul conservator, la femeile din viața lui Brâncuși, universul metaforic al lui Cezar Ivănescu și câte și mai câte). Cu Miron, dacă te ține mintea, nu ostenești niciodată! Miron nu obosește, Miron se reinventează….

Excepțional Om, jurnalist integru și neutru, obsedat de etica meseriei, pertinent, vizionar, cultivat, nearogant, spirit întreprinzător de oltean, cu vădit talent literar, Miron Manega fascinează la fel şi la cei 65 de ani care se dovedesc la fel de productivi ca întotdeauna. Un prilej care, dincolo de măști, nu trebuie să împiedice bucuria de a-i fi prin preajmă acestui creator ce cutează să rămână cu atitudine.

Ideea centrală care răzbate din evocarea prezentă este aceea că nu există jurnalist ideal. Există, însă, jurnalist idealist care se pune în slujba oamenilor fără vreo așteptare anume. De ce? Poate din dorința de a-i ajuta să înțeleagă când, unde și de ce și-au pierdut încrederea în dorința statului de-a le face bine şi în care presa, măcar o parte din ea, are la capitolul relevanţă o voce ce trebuie să-i ghideze pe calea schimbării pozitive. Exact asta face Miron. Rămâne pedagogul, îndrumătorul și aliatul celor mai puțini norocoși.

Într-un apogeu al carierei a fost și este, dincolo de purtătorul de cuvânt al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, atașat și grijuliu față de colegii de breaslă, un „ispravnic de concept” jurnalistic. Este, de asemenea, inițiator și coordonator al platformei culturale „CERTITUDINEA” (www.certitudinea.ro), ca și al revistei print bilunare „CERTITUDINEA”, apărută în 2017. O prezență vie în casele și inimile noastre, CERTITUDINEA rămâne semnalul locomotivei jurnalistice cu aburii nostalgiei presei de odinioară. Fiindcă Miron Manega reușește să facă din fiecare produs scos pe piață, un brand al cutezanței și profesionalismului aflat, adesea, la limita supraviețuirii. Mă bucur că Asociația „ArtVerba”, pe care am înființat-o în anul 2008, a devenit amfitrioana publicației „CERTITUDINEA”. Proiectele comune nu întârzie să apară. Energie să avem…

––––––-

Daniela GÎFU

Iași-București

14 ianuarie 2022

Nu începusem să scriu și să citesc când… inventam. Voiam să apară cineva în viața mea, în familia noastră? Inventam cuvântul „frățioară” (nu era androgin, era altceva!). Pe la vârsta de 8 ani jumătate ai mei, a apărut pe lume (cam cu forcepsul, la propriu), fratele meu. Aha, deci a funcționat! „Frățioara” și-a făcut apariția. Mult mai devreme, aveam o emisiune de seară cu tatăl meu, intitulată de mine „Două vorbe și-un cuvânt”. Spre luare-aminte: Vorbele-s altceva decât cuvântul, care are ceva greutate, nu?!

Răspunsul laconic la prima dintre întrebările tale, dragă George Roca, ar fi fost: primii pași sunt legați de celebra dată de 8 martie, cică Ziua Internațională a Femeii, când copiii scriau poezii. Ghici pentru cine? Pentru mamele lor. Eu credeam că toți copiii… Pentru toate mamele. Mereu am fost idealistă, după cum se vede. A urmat, prin anii ’80 ai secolului anterior, cenaclul liceului, condus de poetul Ștefan Ioanid, profesor de filozofie la noi. Și debutul în revista aceluiași liceu de matematică-fizică: „Năzuințe”. Doamne, ce cuvânt! Pe vremea aceea, ne plăceau cuvintele cu „z” – „Cutezătorii” (o revistă de largă circulație), „aplauze” (din sintagma de tristă amintire: „urale, ovații și aplauze”). Erau vremurile lui Ceaușescu. Vremuri de sfârșit, credeam noi.

Poemul cu care am debutat nu era rău deloc. Avea titlul „E totul alb” și glisa, în ultima strofă, spre  „E timpul alb”. Aveam vreo 16 ani, nu aveam obsesia purității, a albului, ba dimpotrivă. Aveam în schimb obsesia timpului, nu a trecerii lui, ci a raportării la conceptul cu pricina. Nu mă hârjoneam cu moartea (asta o învățasem de la mamama, bunica maternă, o ființă foarte carismatică), ne acomodasem deja, într-un fel, eu și moartea, una cu alta, văzusem pe dinăuntru spitale și secții de reanimare în câteva rânduri. Aflasem că uneori în viață ai nevoie de substanțe de contrast. Și că albul, prin difracție, se dovedește a fi foarte cuprinzător: poate include în el toate culorile. ROGVAIV. Deja știam foarte multe, pe atunci. Mereu mi se spusese că sunt precoce, fiind copil. Mai târziu, s-a transformat în altceva, în aflarea cu mult timp înainte a câte ceva. În mod repetat. Nu pentru că mi-aș fi dorit musai să știu una sau alta, ba uneori să se mai ivească și în vreo poezie. Cam așa este cu taina scrisului, în privința mea.

Studenția a însemnat presa studențească. Nu ucenicie. Ci cenzură (primul articol, cel cu care îmi imaginasem eu, senină, idealistă, că voi debuta publicistic). Nu ucenicie, ci motivație – ohooo, incomparabilă motivația, chemarea, fericirea aproape, aș zice, față de ceea ce trăiam, scrâșnit, în afara redacției „mele”, adică acei 5 ani până la absolvirea facultății de chimie. Sunt inginer chimist. Cine face chimie, poate face orice – așa spuneam, mustăcind.

Părinții mei nu erau scriitori. Dar ai voștri?  Și tot așa, în urmă, până la al șaptelea neam. Știți câți oameni sunt în spatele fiecărui om care se naște? Dacă te uiți în urmă, numai în ultimii 300 de ani, calculând la – hai! – 25 de ani generația, deci 4 generații în fiecare secol, 2 părinți, 4 bunici, 8 străbunici, 16 străstrăbunici (toți înghesuiți în 100 de ani) etc. și de aici încolo tot exponențial, ramificația și însumarea îți dau fiori, de-a dreptul. Sunt prima scriitoare a neamului meu! E drept, mai am pe cineva care vine în trombă din urmă, vărul meu Gruia Cojocaru, îl puteți regăsi în același volum, avem 480 de strămoși comuni numai în ultimele 200 de ani, dacă nu chiar mai mult de 500 de genitori comuni, că rareori părinții așteptau până la 25 de ani ca să aibă un copil. Mai departe, în urmă, e un hău de oameni! De unde atâția oameni?!

Profesorii mi-au fost mentori, destul de mulți dintre ei, destul de idealizată de către mine fiind relația cu ei. Nu destul de, ci foarte. Ai uitat, George Roca, să întrebi de prieteni! Și cu toții știm ce mult contează, cât de. Și aici m-am oprit. Sunt prea multe de zis/scris. Încă din adolescență m-am întrebat de ce este pomenit atât de rar cuvântul prieten în Biblie, în Cartea Cărților. „Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun” – vezi Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel, 11.40. Nu chiar în adolescență, ci mai târziu, am găsit în Biblie, referitor la înțelesul cuvântului prieten: „ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15.15). Și mai era ceva la Luca 12.4, parcă.

Mulți ani, prietene/prieteni îmi erau – fără să fie criteriu exclusiv – cele/cei cărora le citeam din jurnalul meu, început în clasa a V-a, prin iarnă, sau mai târziu din caietele în care îmi copiam (la recomandarea doamnei diriginte din gimnaziu, Mariana Sipoș, profa noastră de spaniolă, apoi traducătoare din Mario Vargas Llosa) fragmente din cărțile pe care le socoteam a-mi fi de căpătâi, mici citate, uneori și poeme, integral au ba. Îmi amintesc și acum un poem scris de Nicolae Labiș, „Dans” („Toamna îmi îneacă sufletul în fum/ Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare”, așa începea poemul). Mai târziu, le citeam mamei mele sau prietenelor cu voce tare articolele mele publicistice, înainte de a fi publicate. Era un fel de a mă verifica, de a avea un anumit ecart față de scrisul meu, față de orice scriere a mea. Întotdeauna mi-a plăcut să am un ecart, să mă raportez cu discernământ la scrisul meu. Am ținut cu dinții de această iluzie, că îmi pot impune să tânjesc să am acest ecart.

Am avut prieteni care mi-au fost mentori, uneori chiar și cei apropiați lor îmi erau. Eram disperată să-i găsesc. Mai și glumeam: eu am căutat toată viața un guru, și când colo numai fratele meu a reușit să-și găsească unul. De parcă asta ar fi schimbat cu ceva situația. Bine că mă încă mă amuzam. Pe atunci, da! Mentor? Nu cumva și acesta este un cuvânt desuet în aceste vremuri tulburi? Cred că van Gogh mi-a fost mai mult decât mentor. El zisese undeva, în „Scrisorile către Theo”, și asta aveam mereu ca deviză: „Caută lumina și libertatea și nu te afunda prea adânc în mocirla acestei lumi”. Definitoriu.

Revoluția din 1989 a venit, pentru mine, cu descătușări și deturnări. Deturnări de la literatură. Oricum, în 1991 am absolvit facultatea, așa că pot spune că nu am mai avut de-a face cu profesorii. Ba da, imediat am început o postuniversitară de jurnalism unde i-am cunoscut pe doi oameni foarte diferiți: Vasile Andru și George Pruteanu. Inegalabili, fiecare în felul lui. Pentru mine, cel puțin.

Am avut întâlniri memorabile de-a lungul vieții. Dar m-am ferit întotdeauna de notorietatea-cu-anasâna. De notorietatea altora sau a mea.  Specialitatea mea era alta, cu totul alta. În glumă, îi spuneam „clarvăzătorismul”. Aveam darul de a cunoaște oameni cu mult înainte de a ajunge ei cunoscuți. Așa cum l-am cunoscut, în copilărie, pe George Roca, aici de față. Așa cum l-am cunoscut, în octombrie 1988, pe poetul Cristian Popescu, abia-abia debutat. Cred că atunci venise din tipografie cu volumul lui „Cuvânt înainte”. O piatră de hotar – și ce hotar! Tot în acea toamnă, tot în acea redacție, l-am cunoscut pe romancierul (în devenire, pe atunci) Filip Florian. Așa cum i-am cunoscut, la câteva zile după 14 iunie 1990, pe George și Victor Roncea. Așa cum am cunoscut-o, în 1991, la postuniversitară, pe Sabina Fati. Așa cum l-am cunoscut, în 2002, pe actualul părinte Serafim din Insulele Hebride, pe atunci trăitor în România (poetul Adrian Urmanov, înainte de a se călugări). Pe Vianu Mureșan, în 2002. Pe Andreea Răsuceanu, în 2007. N-or fi toți enumerați. Pe Mariana Sipoș, în 1977, despre care deja am pomenit, o hispanistă de rasă, ambasadoare în Columbia cândva după anul 2000. Pe Daniel Vorona, în 1983, la moartea lui Nichita Stănescu, nemișcat 3 zile de lângă el . Pe Dan Alexandru Condeescu, într-o zi de martie în care Nichita încă mai avea 49 de ani. Pe Radu Sergiu Ruba, în 1988, venit împreună cu prietenul lui Cristi Popescu la mine acasă, la o felie de tort de mere (mama era specialistă!). Pe regizorul Gavriil Pinte, în 1995. Grație ultimilor doi, născuți în Maramureșul hiperborean, am debutat cu poeme în revista „Poesis”: o pagină întreagă de poeme dedicate poetului Cristi Popescu, care plecase deja spre alte zări la vârsta de 36 de ani.

V-aș mai spune niște nume, dar nu sunt neapărat din sfera literaturii. Poate nici nu vă interesează toți. Oricum, aici și nicăieri nu se poate spune tot. Au fost și oameni pe lângă care timpul a trecut, pe care aș fi vrut să îi cunosc mai devreme, pentru a avea parte de mai multe momente de grație împreună: dr. Roxana Cristian, Alexandra Târziu, Lucia Negoiță, Simona-Grazia Dima, Elsa (Cerasela) Tofan, Gabriela Crețan, Clara Aruștei, Magda și Petru Ursache, acad. Basarab Nicolescu, Mircea Petean, Daniel Viorel, Ion Zubașcu, Marin Mincu, Ion Gheorghe. Tiberiu Văsieșiu, traducătorul în limba engleză al celui mai recent volum de poeme și texte-bloc. Preotul Emilian Țincu, duhovnicul meu. Și iar Vasile Andru, care mi-a influențat enorm ultima carte și foarte-foarte mult viața de după moartea părinților mei. Dar totul vine, se pare, la momentul potrivit. Așa cum acest text a fost rânduit, se pare, a fi scris în 21 octombrie 2021, la 5 ani de când s-a stins Vasile Andru (n. 22 mai 1942, Bahrinești, sat aflat astăzi în Ucraina – d. 21 octombrie 2016, București).

Am publicat trei cărți, toate trei fiind de poeme și texte-bloc: aici completați dvs. titlurile, anii și editurile! Și premiile! Am ținut, se pare, să fie titluri memorabile: primul titlu e unul cumva paradoxal-tautologic, al doilea e inventat de mine, că tot îmi plăcea din copilărie să inventez cuvinte, „de la A la Z”, iar al treilea are un titlu atât de tehnic, de parcă ar fi o canapea relaxa, dar mie mi se părea că de fapt așa suntem noi, cu nașterile noastre cu tot, gata să ne înghiocăm vechiul eu și să renaștem, perpetuu, în alte zări, cu alte paradigme la purtător. Așadar: „mici unități de percepție”, „biu”, „rabatabil la cerere”. Poeme și texte-bloc. Fiecare volum, la altă editură.

Am fost, de-a lungul timpului, mai mult o însoțitoare, o soră, o soră de campanie chiar, conform circumstanțelor. Și, la rândul meu, nu am avut musai parte de mentori, ci de însoțitori radioși, tonici, entuziaști, erudiți unii dintre ei, dispuși să creadă în taina scrisului, în talentul meu, în steaua mea de poetă, cum spunea Ruxandra Cesereanu. Toate dedicațiile inserate de mine  în cele 3 cărți ale mele de poeme și texte-bloc stau mărturie – pentru că de fiecare dată simțeam, recunoscătoare, nevoia să evidențiez, prin dedicații, în ediția tipărită, importanța anumitor întâlniri mirabile, alchimice, din viața mea. (Bine, două din cele trei cărți sunt dedicate și Sf. Mihail și Gavriil, pe care deocamdată nu i-am întâlnit în persoană, deși…). Dar suferința a fost, de fapt, singurul meu mentor. „Neputința e cel mai feroce impiegat” – este un vers din cea de-a doua carte a mea, mijlocia, „biu”, vers pe care Genoveva Logan, psiholog, prozatoare multipremiată, chiar și de Academia Română, l-a decupat din acea carte și, ani la rând, în discuțiile noastre aproape interminabile, tot la versul acesta ne întorceam.  

Atracția pentru literatură a început de la atracția pentru film, pentru ecranizări. În jurnalul meu din clasa a V-a (trimestrul al II-lea), aminteam în primele trei pagini de 2 filme: „Frații Karamazov” cu Yull Bryner și „Vară și fum”, pornind de la o scriere a lui Tennessee Williams. Nu ajunsesem încă la liceu când am participat la o întâlnire a Anei Blandiana cu elevii din clasa noastră. Aflasem deja, oho!, de existența revistelor literare – unora dintre profesorii noștri le vedeam numele tipărit în paginile unor asemenea reviste. Liceul meu a fost sub semnul lui van Gogh, al prieteniilor, al expozițiilor de pictură, al filmelor și al teatrului, al unor cărți la care tot reveneam, de parcă altele nici nu mai existau: „Citadela” lui Saint-Exupéry și „Cuvânt împreună despre rostirea românească” de Constantin Noica. Ba nu, trecusem cum-necum prin Bacovia, Marin Preda, Adrian Păunescu, Panait Istrati, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Kuprin, Dostoievski, Tolstoi, Rimbaud, simboliști francezi. Și Rilke, grație poetului Ștefan Ioanid.

Citeam și altceva decât literatură. Mult. Nu neapărat cărți cruciale. Pentru că, la o adică, pe la 20 de ani, pe când evadam în Dostoievski în timpul sesiunilor de examene la temuta facultate de tehnologie chimică, pe când încă mai citeam, tot mult, filosofie a științei (Ștefan Lupașcu, de pildă, sau Werner Heisenberg, Richard Feynman), în preajma vârstei de 20 de ani așadar ajunsesem să împart tranșant oamenii în două: cei care au citit și cei care nu au citit „Jocul cu mărgele de sticlă”. Hermann Hesse sau nimic. Acel Hermann Hesse. Deci nu era o simplă atracție pentru literatura scrisă de alții, ci era ceva copleșitor, ceva definitiv ca o pecete.

Literatura mea, ca poetă, a avut un drum sinuos, făcând un ocol de ani și decenii prin jurnalism – presă scrisă, radio, TV. Am ajuns la literatură abia după ce sacii nu au mai fost puși în mereu aceeași căruță. Când nu a mai existat nici căruță, nici drum, nici cuvinte care să le desemneze. Am ajuns la literatură prin mentorul meu specific (vezi mai sus: „neputința este cel mai feroce impiegat” – din „biu”, precum spuneam), abia după ce am lăsat totul în urmă, am ajuns la poezie despuiată, descumpănită. Și probabil, foarte determinată. Hotărâtă. „Îmi pusesem hotare”, cum ar fi spus Noica. Am ajuns la literatură (și) printr-un triptic din Sala Oglinzilor a USR, triptic pe care l-am părăsit imediat, în februarie 2002, pentru a reveni apoi mereu la unul sau altul dintre ei: Constantin Abăluță, Nora Iuga, Valeriu Mircea Popa.

Luasem deja primele mele premii literare, la concursul „Arthur Rimbaud” din 1990 și, după un deceniu plin de oameni cu porta-voce, în 2001, la Festivalul „Avangarda XXI” de la Bacău. Concomitent, un premiu al revistei „Steaua”, pe vremea când era condusă de Adrian Popescu și de Ruxandra Cesereanu.  Probabil că pe net încă mai este de găsit lista completă a premiilor literare, atâta vreme cât îmi mențin același nume: Eugenia Țarălungă. Aveam așadar niște proiecte literare, aveam gata grupaje de poeme și texte-bloc din ceea ce urma să fie debutul cu volumul „mici unități de percepție”. Înfăptuirea, în sine, se datorează lui Dan-Alexandru Condeescu, la propunerea poetului Ioan Es. Pop. Și, cu asupra de măsură, unei casete audio cumpărată de la Biserica Rusă, o casetă cu Paraclisul Maicii Domnului, înregistrarea fiind făcută la Mânăstirea Putna.

Aici simt nevoia să pun o pauză. Multe rânduri libere.

***

Mult spațiu, apoi un liman. La cât nu debutasem, și iar nu debutasem, în sfârșit la 35 de ani am reușit să debutez. În volum. Grație Paraclisului Maicii Domnului. Și am luat și Premiul USR pentru debut (au fost mai multe în acel an, patru, al meu fiind cel acordat de Fundația „Laurențiu Ulici”). Drumul nu a fost întins, lin, vast, dar să zicem că acesta a fost începutul. Eram, la 35 de ani, poetă cu acte-n regulă. Tata m-a întrebat atunci dacă asta sunt. Am zis: Da! (ce era să zic?!). Cam atunci mi-am obținut și permisul auto. Cineva îmi spusese că șofez periculos de bine. Altcineva, fostul meu socru, scriitorul Horia Gane, îmi spusese că scriu poezie periculos de bine. Nu știu dacă erau vorbiți între ei!

Între timp, scrisul meu și receptarea, câtă a fost, au trecut prin mai multe etape. La prima carte au fost peste 20 de cronici, recenzii, semnalări, inclusiv la TV, în câteva rânduri. Despre cea de-a doua carte, apărută la Limes, au scris mai ales universitari, de eram și eu uimită. A fost chiar un serial cu patru apariții, nici nu aș fi putut visa la o asemenea receptare.

A treia carte, „rabatabil la cerere”, a fost Cartea anului 2014 (poezie), fiind opțiunea juriului USR filiala București, iar eu am reușit să ajung la Urgență, la mama mea intubată, și să îi arăt, în șpalt, o cronică a lui Emil Lungeanu, „Țara de dincolo de cuvinte a Eugeniei Țarălungă”. Și să o întreb, sprijinindu-mă pe patul ei de spital: „Mamă, de acum cine se va mai bucura de cronicile mele, așa cum te bucurai tu?”. Era final de martie 2015, cu puțin înainte de 22 martie… Am trăit mai multe vieți și am murit mai multe morți. Las aici, spre mărturie, un poem scris în 2018, când am aflat că fratele mamei, Gigi Irimia, are cancer la stomac. Nu știam ce va urma. El era cea mai apropiată rudă de sânge și bun prieten, încă din tinerețe, peste decenii, cu George Roca. Mulțumesc, George Roca, pentru ceea ce faci pentru literatură, pentru a ne face să o vedem ca pe o mereu tânără zeiță căreia merită să îi aduci. Ei, ce să îi aduci? Chiar ce este mai bun în ființa ta? Sau să o pui la locul cuvenit ei, căci împlinirea umană înseamnă lepădare de sine și înduhovnicire? Depinde, nu toți privim la fel. Și ce bine că încă ne mai este îngăduit să avem păreri, viziuni, convingeri. Și credință în Dumnezeu.

o proximitate până la limita orizontului

dedicație pentru unchiul meu, Gigi Irimia, fratele mamei

ceea ce e grav

e că a început și ziua

numărasem de 2 ori

spaima mea

mereu îmi ieșea mai mult

cu 1

cu 2

complicată această arvunire a binelui

spaima mea

bine

dar el făcuse numai bine

nu jucase la cacialma

mă învățase să dansez

să trec peste moarte

el mă învățase

și atunci

spaima mea?

el făcuse numai bine

toate reproșurile

dintotdeauna

se opreau departe de el

suspendate

sau el știe cum făcea

de le para

de le prăvălea

cu osârdie

din juru-i

o proximitate până la limita orizontului

din start

dintotdeauna

agățate acum de linia

scrijelită

ghearele de fier tresăltau

sfârtecau

tot clonț de rubin

spaima mea

decembrie de rubin

nu credeam c-ai să mai vii

nu credeam să-nvăț

a voi vreodată

unchi uncheș

din zarea copilăriei

ceva sifonat

c-o fi vitalitate

sănătate

puterea de a-ți dori

vitalitate

sănătate

imposibil mix

spaima mea

în condițiile date

în condițiile luate

trăsese de tine

să rămâi în viață

spaima mea

sperase într-o altă soartă

fără legătură cu ochii triști

cu ochii plânși

cu ochii ficși

spaima mea

acoperirea mea 

–––––––––– 

Eugenia ȚARĂLUNGĂ

București, octombrie 2021 – ianuarie 2022

Emoția firească a apropierii Marelui Praznic al nașterii Pruncului Iisus face ca orice eveniment petrecut într-un Sfânt lăcaș să vibreze, la unison, sufletul organizatorului și a participanților la o importantă lansare de carte. Și acesta a fost unul, în egală măsură pentru autor, la cei 65 de ani ai săi (împliniți în luna MAI) și lansarea celui de-al 31-lea volum de autor. Da, e vorba de reputatul avocat, doctor în istorie Pașcu Balaci, eseist, poet, dramaturg, prilejuit de volumul cu 40 de Sonete, plus două note de final: „În căutarea gorunului magic” și „Adio, dar rămân cu tine Blaga”, dedicate ca omagiu lui Lucian Blaga, la împlinirea a 40 de ani de lăudabilă activitate a festivalului de poezie care poartă numele marelui poet al „mirabilei semințe”.

Cartea e prefațată de prof. univ. Dr. Mircea Popa, bihoreanul ce tânjește după plaiurile natale precum Gorunul străjer, care, precum spune și observă în opera poetică a autorului, astăzi omagiat, care „mediază între poet și cititori” (p. 12). Asemenea confraților săi din Țara Beiușului Gh. Pituț și Alexandru Andrițoiu, Pașcu Balaci, e de părere reputatul profesor, și-a făcut ucenicia prin Cenacluri literare, pentru ca acuma, la maturitatea celor 65 de ani, să ne readucă în memorie anii de studenție, prin „Gorunul magic”, al statuii lui Blaga de la Cluj, pe care îl șlefuiește și „rafinează neîncetat versul de tip sonet, integrându-l marii literaturi reprezentată de scrisul contemporan” (p. 13). El călătorește prin Europa și spre Muntele Atos, dar nu spre a muri, ci spre a renaște în spiritul poeziei. Prin Pașcu Balaci, „panteonul spiritual” de la Lancrăm revine în actualitatea poeziei, iar Blaga, trăiește o nouă „vivificare poetică”. A fi în poezie, încheie prefața prof. univ. dr. Mircea Popa, înseamnă „a retrăi eternitatea altfel, iar eternitatea blagiană are sarcofagul acoperit cu petalele sonetului lui Pașcu Balaci, într-o formă de nemurire” (p. 14). Apreciere care răsplătește cu această frumoasă coroană de mulțumire, meritată pe deplin de poet.

Admirabile, elogioase și binemeritate laude la adresa celui care s-a aplecat cu grijă și răspundere să secere „mirabila sămânță”, s-o adune în mănunchi ca „un snop de lună aruncată în fereastră”, ca ofrandă de admirație pentru cel ce n-a „strivit corolade minuni a lumii” veni în Ardeal, „La Cina cea de taină, cu ciobani, / Aur, cetăți, păduri, statui ecvestre / Și-un Orfeu născut între țărani” (Când țara se-ntregi după Unire…, p. 21).

Mesajul sonetelor lui Pașcu Balaci e blând, chiar iertător, oarecum cu înțelegere față de cei care au inițiat și întreținut în „râpe roșii”, cu acces de furie dementă, defăimarea marelui poet, sub semnul „luptei de clasă” spre a nu recunoaște „cununa de Nobel laur”, de aur suedez a lui Blaga, cel ce-a „creat o lume din silabe” (p. 23).

În sonetul Monologul poetului Lucian Blaga, (p. 28) poetul se simte „mic în Oradea Mare” de-atâta vorbă străinească, fapt pentru care ar vrea „Spre Lancrăm. Chiar pe ger și sub ninsoare, / Aș vrea să zbor: doar aripi să îmi crească / Ca Slavici spun: Din București răsare / Un soare pentru lumea românească! /. Apoi, adaugă revolta sa interioară față de zgomotul surd și înfundat al „fierăstraielor ce defrișează codrii seculari”, făcându-i parcă să ne fie și ei dușmani, după cum alții ne cataloghează : leneși, hoți, cozi de topor…în timp ce poetul indignat grăiește: „tăiați goruni și brazi, nu-i nici un păcat, / V-acoperim cu legi și cu decrete! / La zgomotul de  drujbe, fierăstraie, / Toți Zeii noștri ne-au fugit aiurea, / Urmați de urși, lupi, cerbi, de cucuvele / (p. 38, Nu mai ni-e codrul frate bun, poete..), blestemându-i în veci pururea!

În admirația sa nemărginită pentru Lucian Blaga, poetul zice în frumoase rime: „Un filozof profund, original, / La fel de dăruit ca Eminescu / Și instruit ca Titu Maiorescu, / Acesta-i Blaga – fără de rival../ poet și prozator, un demiurg, profet ascuns verb de eseist, Teoretician și dramaturg, / Șlefuitor de perle, de-ametist: Din gura lui, curat izvor lin curg / Cuvinte blânde ca din Acatist…/ (p. 43, Om de cultură, adânc, universal).

În pelerinajul său spre Lancrăm, poetul Pașcu Balaci surprinde cum pe ulița satului suie „Spre Munții Apuseni unde răsare / Cel mai mângâietor din lume soare/ Ce fără nici o plată de alduie./ Ce coace luna-n cer ca o gutuie / Și-al mei bătrâni vecini poartă-n spinare / Poveri de ierburi amirositoare – /Munții în a ieslei Cetățuie./ Cu bivolii în zori, ieșeam supus, /Să mă-ntâlnesc c-un alt Păstor: Preasfântul, / Iar mai târziu, spre lumea mare, dus, / Pierdut-am și mireasma și avântul./ Astăzi revin, la Lancrăm, blând, răpus, / Ca gângavul ce a uitat Cuvântul …/ (p. 46/47, Ulița satului domoale suie). În admirația sa fără de margini pentru Blaga, poetul îi dedică frumoase sonete, de la cotitura Crișului Pietros, exprimându-și mulțumirea că pașii l-au purtat spre Lancrăm, de rugăciune pentru Blaga, pentru ca să caute mai apoi Marele gorun magic, și ca în final să-și ia Adio, dar rămân cu tine Blaga, sonet care încheie volumul.

Un volum frumos rostuit, cu profundă filozofie închegat, cu un frumos mesaj de prețuire, admirație, venerație și ridicare a trofeului pe care Lucian Blaga, neînțeles și chiar umilit în timpul vieții, a dăltuit-o spre nemurire în opera sa poetică și filozofică. Altruist, cum îl știm pe Pașcu Balaci, a mulțumit soției Antița și feciorului pentru sprijinul moral și financiar acordat pentru a oferii în dar de Crăciun participanților la evenimentul cultural ce omagiază opera poetică a lui Lucian Blaga, dar, în același timp  și încununează și marchează, prin 31 de reușite tipografice strădania neobositului cărturar bihorean, manifestată pe multiple planuri de expresie și creație literară.

Evenimentul din 21 decembrie 2021, de la Protopopiatul Ortodox Oradea a fost moderat de prea-cucernicul pr. Dorel Octavian Rusu, alături de care, la prezidiu, cu scurte intervenții au fost: Ioan Moldovan (Revista Familia), Viorel Micula (președinte Transilvania), Miorița Săteanu (Cetățean de Onoare Oradea), Pr. Ștefan Avram (Ed. Aureo). Au dat reprezentări artistice Corul Veteranilor „general Traian Moșoiu”, surorile Ghib și Maria Matei, care au interpretat frumoase colinde românești.

–––––––––––––––

Col. r. Dr. Constantin MOȘINCAT

Oradea, decembrie 2021