Ziua Culturii Naționale se sărbătoreşte în majoritatea localitățile din țară, la Chișinău, Cernăuți și în comunitățile de români din Europa, SUA, Canada, Austraia, în alte zone din lume, prin manifestări fizice şi online, în funcţie de starea pandemică actuală. ,,Sus Naţia!” Spiritul lui Eminescu, nevoia de Eminescu este reală şi benefică pentru cultura română şi poporul român pe care l-a iubit cu toată fiinţa sa.

Este al doilea an când Asociaţia cultural-umanitară Bogdania din Focşani sper şi ultimul an în care ne manifestăm, online, dragostea şi ataşamentul nostru faţă de cultura română. Împreună cu Biblioteca municipală „Elena Lahovary” din Adjud, directoare Prof. Tatiana Valea, aducem în memoria noastră scriitori de valoare internaţională şi o recunoştinţă aparte faţă de toţi cei care au contribuit la creşterea patrimoniului cultural românesc, la cunoaşterea, răspândirea şi îmfrumuseţarea limbii române, comoară nepieritoare a neamului.

Dintotdeauna poeţii, scriitorii, pictorii, sculptorii, muzicienii şi toată galeria de artişti consacraţi ori amatori, au adus contribuţii la promovarea valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti, la înălţarea altarului sfânt din sufletul nostru mereu încercat şi mereu primind lumina continuităţii şi mântuirii. Cultura, flacără vie a unui popor, matrice a identităţii naţionale cuprinde: valori, norme, atitudini, convingeri, obiceiuri, nevoi spirituale, etc. Prin educaţie, cultură omul devine mai puternic, mai înţelept, liber şi stăpân pe destinul său.

Din galeria oamenilor de cultură amintesc: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Preda, Ion Creangă, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Simion Mehedinți, Mircea Eliade, Constantin Noica, Constantin Brâncuşi, George Enescu și lista este foarte mare, impresionantă şi mereu se adaugă noi nume, acesteia. Creatorii limbii române au aprins şi întreţinut flacăra candelei iubirii şi dăinuirii într-u frăţie şi armonie. Printre aceştia se numără şi inegalabilul poet Mihai Eminescu. Astăzi, 15 ianuarie 2022 se împlinesc 172 de ani de la naşterea Luceafărului poeziei românești. A fost şi prozator, dramaturg, filozof, cugetător și strălucit gazetar. De aceea filosoful Constantin Noica l-a numit pe Eminescu: ,,omul deplin al culturii româneşti”. Eminescu, omul universal, ,,românul absolut”, este încă ,,expresia integrală a sufletului românesc”, după cum afirma savantul Nicolae Iorga.

Mihai Eminescu a rămas viu în inimile noastre, flacăra vie a neamului nostru. Prin creaţiile sale nemuritoare, dăruirea până în ultima clipă pentru naţia română, rămâne un strălucit exemplu pentru noi şi pentru generaţiile viitoare. Eminescu ne-a luminat viitorul, ne-a învăţat ce înseamnă veşnicia. În toată ţara, dar şi pe plaiurile mioritice există o puternică forță creatoare, mulţi scriitori care fac cinste Vrancei, literaturii şi culturii contemporane. Se impune ca necesitate creşterea respectului faţă de oamenii de cultură români, a dragostei faţă de cartea românească şi de valorile româneşti din toate domeniile de activitate.

Revista de cultură „Bogdania”, intrată în anul al zecelea de existenţă, a cuprins în paginile sale numeroase articole, creaţii literare şi documentarii cu referire la istoria şi cultura română. Şi prin cele zece ediţii derulate ale Festivalul-concurs internaţional de creaţie literară Bogdania, am stimulat pe tinerii creatori români de pretutindeni să contribuie la cunoaşterea, răspândirea şi afirmarea literaturii şi culturii române în lume. Şi în acest an continuăm cu proiectele Bogdaniei şi cred într-o revigorare a culturii române și în afirmarea identităţii şi conștiinței naţionale, româneşti. Vă mulţumesc dvs., domniilor voastre pentru slujirea permanentă şi la cote înalte a literaturii şi culturii române şi vă asiguer de toată dragostea şi admiraţia mea şi a colectivului revistei Bogdania. Multă sănătate, putere de muncă şi de creaţie în demnitate şi frăţie. Doar îmbrăcaţi în iubire şi strivind răutatea vom putea trăi în armonie şi fericire. Dumnezeu să ne ajute!

De ziua Culturii Române primiţi  un călduros şi frăţesc LA MULŢI ANI!  Sus naţia română!

––––––

Ionel MARIN

scriitor

Redacţia revistei Bogdania

Focșani, 15 ianuarie 2022

DĂ-MI O ȘANSĂ, DOMNULE!

dă-mi o șansă, domnule cu fular roșu,

eu te aștept

în sunet de fanfară

și miros de tuberoză

culcată

pe foile timpului răbdător;

dă-mi o șansă, domnule cu fular alb,

eu te aștept

la căderea amurgului

în noaptea dansului

în pijamale

pe sofale

de mătase alunecoasă;

dă-mi o șansă, domnule cu fular verde,

eu te aștept,

floare a soarelui nerotită,

să-mi mângâi petalele nesărutate

de roua dimineții;

pleoapa ochiului stâng se zbate –

frântă aripă de fluture în zbor

pierdut printre gene,

ochean căprui ce lăcrimează

obosit

de prea multă așteptare;

dă-mi o șansă, domnule!

PRIETENELE MELE

Prietenele mele – cuvintele, frumoasele,

Cântă în vârtejul gândurilor,

Dansează pe muzica sufletului,

Îi împerechează pe oamenii îngeri,

Fulguindu-i cu magice vise,

Sau îi desparte, stând triste

În palmele destinului…

Cuvintele sunt pescărușii

Care plutesc peste voalul unduit al mării,

Tăind aerul

Cu albele lor aripi larg deschise.

Ele ne îmbrățișează

Sărutând lacrimile bucuriei

Și pe cele ale tristeții,

Vindecând rănile știute

Și neștiute,

Râzând în hohot,

Viclene mirosind fericirea…

Oftează  când timpul se zbuciumă

Mângâind moartea,

Musafir nepoftit în cămara

Trupului obosit.

Zâmbind în sunet de harpă,

Cuvintele sunt

Coloana infinită a vieții

Binecuvântate

În Grădina Maicii Domnului,

Unice și nepieritoare,

Cimentând tainicul ființei.

PĂSĂRILE

Între cer și pământ

sunt ele,

păsările lui Aristophane,

care vin din adânc de vreme

și ne îmbrățișează visele,

utopicele vise

despre bunătate, înțelegere,

pace, fericire…

Universale vise.

Dragostea lor de viață

creează

între cer și pământ

propriul lor oraș,

orașul zborului spre nemurire.

Oare

oamenii acceptă

să piardă propriile lor puteri

și să acorde libertate deplină

păsărilor?

Eu ador libertatea păsărilor…!

NIMIC NU MAI E CA IERI

Nimic nu mai e ca ieri

Când păru-ți flutura în blonde primăveri,

Când zgomotosu-ți zâmbet naiv mă-mbrățișa,

Când viața ta senină pe-a mea o alina.

Nimic nu mai e ca ieri

Când împărtășeam aceleași bucurii și dureri,

Când gura ta cea dulce cu foc mă săruta,

Când florile plăpânde râdeau în mâna ta.

Din neștiute ceruri tu astăzi mă privești,

Din magice unghere cu dor mă ocrotești.

Cu abisale gânduri din inimă tu pieri,

Nimic nu mai e ca ieri.

Nici luciul perlei de pe inelul meu

Pe care stă culcat de-a pururi

Norul lui Dumnezeu…

VAZA TINEREȚII MELE

Pe fotoliul îmbrăcat cu piele fină

de căprioară ucisă

de-un nemilos vânător,

stau

și-mi așez privirea pe vaza ce zace de ani

pe servanta din lemn de stejar –

vaza tinereții mele,

păstrată cu sfințenie;

nu-i nici un  Murano,

nici cristal de Bohemia,

e o sticlă românească,

albă

cu flori de nu-mă-uita,

primită într-o însorită zi de mai.

Sub coroana încărcată cu flori

și-n zumzet de albine,

la poarta casei cu cireși

a apărut El,

cu licurici în priviri

și-un zâmbet de amețit îndrăgostit:

”La mulți ani, draga mea!”, a zis

și mi-a pus în brațele

moleșite de fericire

o vază,

vaza tinereții mele.

Am strâns-o la piept,

am mângâiat-o,

era cel mai de preț dar

primit de ziua mea.

De atunci

ea stă cuminte pe servantă,

veghindu-mi zilele,

mărgeluțe deșirate

ca-n vis trecute toate.

De atunci

umplu golul inimii

cu tainice suspine,

ștergând praful de pe vaza mea.

O iau în căușul palmelor,

o mângâi cu tandrețe,

îi șoptesc ,

sărut sticla rece –

martoră a frământărilor mele

de-un sac de ani.

Ea tace,

înțelege,

ține în adâncu-i

secretul inimii mele,

știe cât l-am iubit,

cât l-am urât,

cât am oftat,

cât am plâns,

cât m-am tot întrebat:

de ce, totuși, a plecat?!

Floarea sticlită

stă ciobită

pe servanta scorojită,

mută,

tremurând

sub parfumul amintirilor

și al viselor

neîmplinite…

CA MACUL ÎN LANURI

Amețite de dansul

gâzelor minuscule,

razele se împleticesc

printre spicele de grâu

spălate în zori de rouă –

lacrimi ale timpului

în fuga cailor sălbatici.

O ciocârlie înalță imnuri

de slavă soarelui,

bucurând iia cu altițe

ce tresare mângâiată

de atingerea vicleană

a vântului,

roșind de plăcere

ca macul în lanuri,

sărutată de privirea lacomă

a secerătorului

cu păgâne vise.

În zare,

fântâna își leagănă

ciutura agățată de cer,

cădelnițând viața.

CEEA CE RĂMÂNE

Sub mângâierea vântului,

mândrele spice se leagănă

în cânt de ciocârlie,

înălțând ciorchinele de boabe

coapte

în cuptorul verii.

Culcate la pământ,

ele încolțesc

și pregătesc o nouă

bogată recoltă

ce bucură cuptorul cu pâine

mirosind a viață.

Mereu și mereu

spicele cad pradă secerelor,

dar boabele lor

duc viața în veșnicie,

așa cum muritorul,

culcat în pământ,

este salvat de nemiloasa uitare

de ciorchinele de litere

rămase în tainice cântări,

ducând în nemurire

numele truditorului cuvintelor.

FURTUL LA OLTENI

Pe drumul greu ca o amintire

Se-așază praful pe anii plecați

Cu lacrimi multe, cu lungi suspine

Acoperite cu vălul dorului de frați.

În sat, la răscruce, plânge fântâna

Cu ciutura spartă, cu fierul ruginit.

La umbra ei fost-a odată

Un mândru flăcău îndrăgostit.

Voalul cu stele acoperea lutul,

După un nor luna privea

Cum bucuros el primea sărutul

Iei cu flori și-n brațe o lua.

După multe refuzuri și rugăminți,

Pe mândră o fura de la părinți

Și-o ascundea în casa lui,

Pe dealul cu vii, cu pruni și gutui.

Trei zile ținea în curte negoțul,

Pe fată acasă înapoi să o dea.

Prea îndrăgostit era acum hoțul

Și, zău! nici fata să plece nu vrea.

Strigăte, lacrimi, vorbe cu ură

Auzitu-s-au între părinți și copii,

La fată sau la flăcău în bătătură…

Cearta se termina…cu cununii.

Nunta se făcea toamna târziu

Cu lăutari și cu vin rubiniu.

                                                                                                                                            MI-E ATÂT DE DOR!

Chircită pe valurile timpului,

slăbită și îngândurată

mă ofilesc ușor

pentru că mi-e dor;

mi-e dor de prunele din curtea vecinului

la care priveam cu jind și,

uneori, reușeam să sar gardul

să iau o poală de prune zemoase

păzite de Stalin, câine flocos și furios;

mi-e dor de via de la marginea satului

pe care o păzeam ziua,

ascunsă la umbra bordeiului din coceni,

unde mâncam pâine cu struguri

(zaibăr, ananas, tămâioasă)

spălați de ploaie;

mi-e dor de copiii vecinilor

cu care jucam șotronul, coarda

sau oina pe ulița satului;

mi-e dor de caii cei mândri ai tatei

cu care mergeam vinerea la târg,

eu ținând frâiele

așezată pe capra șaretei

ca un adevărat vizitiu;

mi-e dor de rochița de stambă cu flori

pe care o spăla mama

și o apreta să stea bine călcată

cu fierul încins cu cărbunii din vatră;

mi-e dor de lampa cu gaz,

din piatră albă, cu picior,

la care îmi făceam lecțiile

pe masa din bucătărie;

mi-e dor de mirosul de cozonac

copt în cuptor,

parfumând toată casa,

lăsându-mi gura apă de poftă

să-l mănânc cald

spre supărarea mamei care

nu mă lăsa să-l rup imediat;

mi-e dor de zilele Crăciunului când,

la Ignat, tata tăia porcul,

îl pârjolea cu paie apoi

eu primeam vârful urechii

cel moale, cu zgârci, cu miros de fum;

seara veneau lăutarii din sat

cu colindul

și era mare veselie la noi în curte;

mi-e dor de pălăria maro a tatei,

ținută cu semeție pe vârful capului,

cunoscând de departe că e a lui;

mi-e dor de clipa aia când,

la plecare de acasă,

tata îmi da 10 lei să am de drum;

mi-e dor de ciorba de curcan a mamei,

de lubenița scoasă rece din fâtână,

de masa așezată la umbră, sub cireș;

mi-e dor de ligheanul

în care făceam baie

cu apă de ploaie

din butoiul de sub streașina casei;

mi-e dor de pâinea coaptă în țest,

mare cât roata carului –

îi rupeam colțul fierbinte,

puneam la mijloc brânză de la vaca noastră

și mâncam pe nerăsuflate;

mi-e dor de dudul cel mare

în care mă urcam până în vârf

după dudele mari și dulci;

mi-e dor de șorțul mamei cu miros de mâncare

pe care mă culcam fericită;

mi-e dor de anii mei pierduți prin timpuri,

când roșii ca macul în lanuri,

când ofiliți ca frunzele sub bruma

îngălbenitei toamne;

mi-e dor de toate, Doamne,

și de atâta dor

sufletul și oasele mă dor!

ZBORUL

Păsările din cartea cu vise

zilnic își iau zborul

spre cerul privirilor curioase.

Mai întâi, se pregătesc de plecare

în mare taină.

Se așază, în liniște, una după alta,

în ordinea ideilor,

verifică semnele de punctuație,

să nu rateze direcția sensurilor,

se scutură de balastul cuvintelor

fără rost

(ar atârna greu),

beau din apa tușului

bun pentru creare

și, când se luminează de viață,

o pornesc lin

spre lumea largă –

stoluri de litere

mângâiate

de vânătorii de frumos

pe tejgheaua cu vise.

–––––––––-

Marinela CAPȘA-BELU, născută la 25 mai 1947 în comuna Vișina, județul Olt. Absolventă a Facultății de Filologie, Universitatea Craiova (1974), profesor grad didactic I, specialitatea limba și literatura română, la Colegiul Național „Alexandru Lahovari” și la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea. A colaborat cu televiziunile locale pentru emisiuni culturale; a fost consilier artistic la Teatrul Municipal „Ariel” din Râmnicu Vâlcea; este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a Ligii Scriitorilor din România, a Forumului Cultural Vâlcean, vicepreședinte al Asociației Seniorilor din învățământ, știință și cultură și membră a multor cenacluri literare din țară. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Pe aripile vieții” ((2014); în 2016 i-a apărut volumul de versuri „Dansul cuvintelor”; 2018 – volumul de versuri satirice „Mă doare gura dacă tac”; 2019 – volumul de versuri „(B)Arca ideilor”; 2020- volumul de versuri româno-albanez „Anotimpurile vieții / Stinet e jetes”; 2020 – volumul de versuri pentru copii, româno-englez: „Poeme pentru Adya / Poems for Adya”; 2021- jurnalul de călătorie „India, dincolo de timp”. (George ROCA – Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

„Este primul mare poet european al României!”

(Zoe Dumitrescu-Bușulenga)

„Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor.”

(Alexandru Vlahuţă)

A-l plasa pe Eminescu într-o anumită epocă istorico-literară nu ţine decât de sfera îngustă a detaliului biografic şi nimic mai mult, deoarece creatorul de limbă naţională Mihai Eminescu nu aparţine în exclusivitate nici segmentului romantic, nici spaţiului modern şi cu atât mai puţin actualei postmodernităţi controversate, ci el se constituie drept parte integrantă, dar şi integratoare a timpului ca atare privit în ansamblul său, unul neîngrădit între coordonate fixe şi supuse desuetudinii din punct de vedere conceptual. Cu alte cuvinte, omul de cultură şi jurnalistul Eminescu transcend, deopotrivă, limitele profane ale oricărei temporalităţi statistice, topind simbiotic în templul interior spiritual propriu o formă de gândire autentică, globală, lucidă şi, nu în ultimul rând, detaşată complet de nivelul reducţionist al specificiului cotidian, uneori, reprobabil, din perspectiva culoarului de mentalitate a unui anume veac. Este şi motivul pentru care poziţionarea, în ziua de azi, a unora în perimetrul fad al pulsiunilor cu caracter vădit antieminescian nu reprezintă neapărat o palmă adusă remarcabilelor opere de critică literară născute de ilustre personalităţi precum Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Edgar Papu, Rosa del Conte, Alain Guillermou, Dumitru Panaitescu Perpessicius, Amita Bhose, Pompiliu Constantinescu, Eugen Simion, Lucian Drimba, Al. Oprea, Mihai Cimpoi, Dimitrie Vatamaniuc, George Munteanu, Dimitrie Murăraşu etc., cât, mai degrabă, o modalitate personală de a expune, în anumiţi termeni, o serie de opiniuni argumentate în chip diferit, viziuni ce vin să întărească, de fapt, contrar aşteptărilor autorilor respectivi, extraordinara capacitate a operei eminesciene de a se resemnifica pe sine în mod continuu şi de a se detaşa total, prin profunzime şi superioritate stilistico-semantică, de noroiul greu al variilor raţiuni postmoderne.   

Eminescu a avut o puternică viziune integratoare a naţionalului în universal şi invers, tocmai de aceea apare ca element surprinzător faptul că, pentru foarte mulţi inşi ai contemporaneităţii, Poetul nu mai este la „modă” azi. O nouă formă de sacrificare a sa – a doua, după Theodor Codreanu, a treia, după Zoe Dumitrescu-Buşulenga -, un clişeu lipsit de fundament solid, dar care i se înfige, ca un scârţâit metalic de balama ruginită în conştiinţă, naţiei române. „Este oare un păcat aşa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contimporanilor tăi ş-a te ridica cu mult deasupra timpului ş-a societăţii în care te-ai născut?…”, se întreba, în 1889, scriitorul Alexandru Vlahuţă, care îşi construia, de altfel, de unul singur un răspuns categoric la propria-i interogaţiune: „Pedeapsa e din cale-afară de grea.” Dacă la final de secol XIX, lucrurile stăteau, din punct de vedere axiologic, în registrul celor menţionate anterior de către autorul „Icoanelor şterse”, al „României pitoreşti” etc., iar alungarea din timpul fizic a gânditorului şi jurnalistului Mihai Eminescu era aşezată sub auspicii politico-economice complet nefaste, la începutul veacului XXI avem, însă, de-a face cu un nou tip de „modă” – evident, efemeră, la rândul ei – impusă de unele cercuri societale postmoderne, care îşi exhibă nonşalant, din păcate, caracterul frivol şi inconsistenţa, ca şi cum autoconţinuta lor vanitate ar fi în stare a substitui vreodată, în mod exhaustiv, valoarea substanţială a operei cuiva.

Iată ce sublinia Zoe Dumitrescu-Buşulenga, făcând referire la întreg lanţul de acte sacrificiale îndurate antum, dar şi în postumitate de către autorul, printre atâtea alte capodopere literare, a „Odei (în metru antic)” şi a „Geniului pustiu”: „Eu aş zice că au fost trei sacrificări: prima în timpul vieţii lui, când era privit de contemporanii săi ca o ciudăţenie. El venea ca un mare întemeietor de limbă poetică, venea ca un european. Este primul mare poet european al României! A doua a fost în anii ’50, când sovieticii aveau în plan să ne reteze rădăcinile. Şi a treia se întâmplă în momentul de faţă, promovată, din păcate, dinspre vest, ceea ce e o mare tristeţe.” Şi continua cu înţelepciune manifestă acelaşi cunoscut critic literar român: ”Eu înţeleg globalizarea, integrarea, dar nu fără identitate. A încerca să dărâmi acest “monument” – închinat, de alţii, în cinstea lui –  înseamnă să-ţi ignori tu puterile tale, de nevrednică şi măruntă creatură. Şi ceea ce e cel mai grav, să loveşti în valorile culturii tale tradiţionale. Asta nu înseamnă să te integrezi într-o cultură europeană, căci fără aceste valori nu vom putea nicodată supravieţui.” Fapte de o gravitate ieşită din comun, atroce chiar, putem afirma, privite, desigur, din unghiul deschis a ceea se înseamnă identitate naţională, a definibilului nostru definitoriu, să-l numim, fapte cărora nu li s-au stabilit, cel puţin deocamdată, la nivel oficial, autorii direcţi, totul fiind prezentat, de mai bine de un secol si jumătate, aidoma unui mister, cu voie parcă întreţinut, şi acoperit de poleiala orbitoare a neadevărului pervers.

După atâția ani de la naşterea geniului eminescian, se poate vorbi nu numai despre a treia, ci şi despre a patra sacrificare a Poetului – cel care avea „conştiinţa clară a a geniului şi a destinului său ca poet şi ca om” (Alain Guillermou) -, de data aceasta nu în nume personal, ci în nume colectiv, al poporului căruia i-a i-a reformat definitiv cultura şi limba. Căci ultima parte a intervalului dintre cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Eminescu a trăit şi a creat, şi primul sfert al veacului XXI, când postmodernitatea apare ca o ciudată ieşire din timp şi poziţionare vădită împotriva axiologiei deja construite până în prezent, a lovit din plin structura fiinţei naţionale, căreia Poetul i-a fost, în vremea lui, „sociologul” prin excelenţă, după Ilie Bădescu, al tipului de „precaritate ontologică” caracterizant. Un gen de precaritate întâlnit, de altfel, pretutindeni şi azi, când „negustorii de vorbe” (M. Eminescu), „indivizii sterpi, cultivatorii frazeologiei goale, vânătorii de slujbe şi politicienii” inundă cu identitatea lor discutabilă spaţiul public comun, născând, cu alte cuvinte, din ignoranţă şi împiedicare în nenumărate malversaţiuni ucigaşe, o dinamică societală de tip împiedicat, cu excluziuni condamnabile şi formule de progres moral-material îndoielnice. Considerăm că nu trebuie lăsată deloc între paranteze sau între filele unei cărţi de specialitate substanţa fundamentală a cadrului ontologic şi a sociologiei politice eminesciene, tocmai fiindcă ambele se constituie într-un pas deosebit de important în ceea ce priveşte recompunerea istoriei complexe a chipului de lumini şi umbre specific organismului statal demagogic din vremea sa. Căci, scrie acelaşi Ilie Bădescu, „Ontologia eminesciană face posibil realismul sociologic.”, Poetul fiind deschizătorul de drum al „seriei realismului sociologic oriental.”, fapt care invită nu numai la aplecare temeinică asupra acestei ample dimensiuni sui-generis a operei sale, dar şi, deopotrivă, la recunoaşterea actualităţii laturii lui de gândire novatoare, raportarea continuă a studiilor contemporaneităţii la acest reper constituind în sine un pas necesar pentru o diagnosticare justă a realului postmodern.

Cu mari personalităţi a cadorisit de-a lungul timpului divinitatea istoria acestui neam. Din acest punct de vedere, românii au privilegiul să se numere printre cele mai binecuvântate popoare ale planetei Pământ. Caracterizându-l pe Eminescu, istoricul Nicolae Iorga construia unul dintre cele mai cuprinzătoare tablouri realizate în spaţiul cultural autohton, şi anume: „…N-a fost om care să cunoască mai bine viaţa românească din toate provinciile şi scrisul românesc din toate timpurile.” Urmărind aceeaşi latură a valorii culturale a Poetului, Vlahuţă îl descria, la rândul său, astfel: „Cititor pasionat, el era unul dintre cei mai adânci cunoscători ai limbii şi literaturii noastre din cele mai întunecate vremuri.” Cu toate că ilustrul Poet al literaturii române şi universale nu are nevoie de suplimente metaforice exprimate conjunctural, putem, totuşi, formula, în cheie strict personală, despre începătorul de limbă poetică naţională următoarele: Eminescu a fost acea matcă tumultuoasă a nemarginilor infinitului mic, în care s-au revărsat, în mod miraculos şi unic, nenumărate dintre tainele ascunse ale Infinitului mare…

––––––––

Magdalena ALBU

15 Ianuarie 2015 – 15 Ianuarie 2022

Râmnicu Sărat – București