Mariana Gurza a cladit o cetate a poeziei
Mariana Gurza, iubită de familie și la rândul ei,
iubind-o, era vecina mea de peste drum, o palmă de
loc, între două conglomerate umane, așa că ne
puteam certa – dar n-a fost cazul – de pe balcoane.
Fiorul poeziei ei reverbera spre mine fără ca altcineva să-l
„intercepteze”. Şi asta pentru că era autentic, că avea putere, că era
încăpăţânat s-o reprezinte pe Mariana Gurza în lumina ei. Când unii se
„scremeau” să înjghebe câte un poem, ea avea deja câte un volum, în el
strecurate poeme cu nădejdi şi cu iluzii. Ştia şi simţea că-şi scrie de fapt
actul de osândă la o viaţă de calvar şi amărăciuni. Gloria ar fi putut fi la
un pas și poate că a și atins-o – am regăsit poeta prin multe reviste din țară
-, dar n-o căuta și doar aduna versuri eliberatoate din zgura existențială.
Căuta mai degrabă liniştea sufletească şi putere să-şi descarce prea plinul
liric, să construiască o cetate poeziei.
Eu cred și acum, când poeta e pe un alt tărâm, cel fără de dor, că a fost
o mare visătoare. Şi aşa a rămas până la sfârşitul vieţii.
Când a cunoscut-o era într-o perioadă senină, dar atunci avea sufletul
proaspăt şi deschis.
O striga viața. În ea poposea și tot acolo își reînprospăta resursele
sufletești. Şi viețuia în ea cu credință, cu dragoste de oameni și de
confrați de literatură. Nu știu dacă-i lua vieții sale pulsul, dar sigur afla
la ce limite se încadrează ritmul vieții celorlalți. Că din starea lor de bine
se energiza.
Dar a venit o vreme – și ce vreme! – când din lăuntrul ființei ei suna o
alarmă, ceva greu de neauzit, ceva de care era cu neputință de fugă, ceva
ce-i măcina echilibru spiritual. La prima vedere părea să fie că se temea
de anii ce veneau, de bătrâneţe, de neputinţă. Și colo… fugea de suferință,
de boala care duce la neființă.
Învăţase că toate adevărurile trebuiau spuse, spre descătuşare, dar ea,
așa cred, n-o putea face. Se mângâia cu puterea sa de a uita răul, căşunat
de te miri unde, şi cu înlesnire cultiva şi reţinea toate întruchipările
binelui, atunci când simţea că porneau din inimă.
Constatase că alţii sufereau mai mult decât ea dar aveau răbdare ca
acea desferecare să se-ntâmple de la sine.
S-a mutat și Mariana, a trecut strada și poezia. La braț, alt loc le-a
găzduit. O revistă „On line” era copilul de suflet al poetei, o gazdă bună
și la îndemână pentru mereu scormonitorii de versuri și de rime. Și n-am
mai văzut-o. Știam că e, și asta îmi era de-ajuns. Am aflat apoi că Mariana
e de dreapta Marelui Iubitor de Oameni…