Nostalgii la scocul morii
Ba îmi leg pe ochi cocorii
Spre-a putea zbura înalt,
Ba admiri la scocul morii
Cioburi fine de cobalt,
Ba mă simt bogat de stele
Ba de tine sunt sărac,
Ba la aripi port atele
Ba sunt înger, ba sunt drac.
Nu-s același niciodată,
Plâng în hohote ori râd,
Sparg oglinda ce m-arată
Când frumos, când foarte hâd.
Nici nu știu măcar destinul
Ce mi-a hărăzit să fiu…
Uneori prea acru-i vinul,
Alteori m-aș vrea chefliu.
Ba aș vrea să fiu mai tânăr
Ba m-aș vrea bătrân de tot,
Anii nici că îi mai număr
Și-mpotrivă-mi fac complot.
Singur cuc la scocul morii
Cioburi de cobalt inspir,
Herghelii îmi strâng cocorii…
Sunt cocor!… De ce mă mir?
Galbene falange…
Îmi trece toamna galbene falange
Prin părul negru cu argint la tâmple,
Minuni încep în vii să se întâmple
(Aleargă umbre gri pe picioroange)
Ascult privighetori pe malul apei
Al căror tril dezbracă plopii, triștii,
Fazanii țipă-n buza porumbiștii
În timp ce luna țese-n jurul pleoapei
Miraje printre stelele bitange…
E început de lume și de vreme,
Minuni încep prin vii să se întâmple
Și-n timp ce scriu pe buza ta poeme
Prin părul negru cu argint la tâmple
Îmi trece toamna galbene falange…
Aripi la tâmple
Întotdeauna am avut pleoapele grele;
pe una,
agățată în cârcei de lumină
port umbra cerului,
sub cealaltă
dansând în vârtejuri
ascund umbra mării…
Între cele două,
mânz nedeprins cu zăbala
tropotește sufletul meu iscoditor
inspirând vise.
Dincolo de ele cioburi de infinit
însângerându-mi tălpile…
De aceea aștept
să îmi crească aripi albastre
la tâmple.
Fac cercuri
Fac cercuri Doamne, fac cercuri
din care se adapă îngerii alungați.
În rest, decojesc de odăjdii pepenele lunii pline
scuipând sâmburii între loitrele Carului Mic
și cam nimic…
Pierd și eu viața la ruletă,
pentru a simți că trăiesc…
Tu?
Tot zâmbitor, Doamne, tot zâmbitor,
cum te știam din icoanele bunicii,
și tot scump la vorbă
de nu ne mai cerți?
Eu,
fac cercuri în balta asta mirosind a stătut
aruncând vise
după care sar îngeri să le salveze,
în zadar.
Târziu
Mi se pare atât de târziu răsăritul acesta firav
încât îmi ascund sufletul sub pledul durerii…
Prea îmi rănesc ochii zâmbetele voastre
și îmi apasă pe umeri curcubeiele amintirilor…
Desfrunzesc vise fluierând a neîncredere
încercând să îmi oblojesc rănile,
rușinat de cicatricea albastră.
Doamne, mai trage clopotul a primăvară
întru pomenirea robului tău apus
și trimite un înger cu argintata candelă
a speranței
pentru ultima blagoveștanie
că simt că mi-a intrat prea mult cenușiu în oase
și mă cuprinse din senin
un dor nebun de albastru.
Ce număr ai Doamne,
să îți mai aduc din când în când aminte
că încă exist?
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI