Acel care sunt
Doamne, cât de puțin
seamănă acel care sunt
cu cel ce a fi mă doream…
Mă întreb în care răscruci
am tot pierdut din mine câte-un colț,
pe ce cărări pietroase m-am tot fărâmițat
și-n care crânguri
printre falange visele s-au scurs?
Măcar genunchi pe care să se plece
ori mâini întinse-a rugi ori răzvrătiri
străinu-mi suflet de ar mai avea…
Până și gura
o peșteră zidit-a devenit, iar ochii
doi stinși tăciuni sub a trecutului cenușă…
Cum te voi regăsi cândva și cum
putea-vei să mă recunoști,
un ciob
din amfora care eram odată?
Poate șoptindu-Ți cu sfială:
,,Tată…”
Trezește-mă cu salve
Plâng…
fierbinți,
pe soclul propriei umbre
lacrimile mi se transformă în aburi
ori poate numai în vise
care la rându-le plâng…
Ocean de durere
la picioare-mi se-ntinde…
La tine gândind,
far,
stau de veghe așteptându-te,
corabie în larg…
Cu salve de șoapte
trezește-mă pentru a aprinde
în candela pustie a sufletului
lumina speranței.
Veșnică primăvară
Între degetele mele
ești liliac înflorit…
Eu privighetoare
îmbătată de mireasma ta,
cântându-ți frumusețea…
Împreună,
unul de altul bucurându-ne,
veșnică primăvară…
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
20 ianuarie 2019