Mi-am prefăcut brațele în maluri, iar tu, mare ai devenit.
Strângându-te la piept trăiam sentimentul că respirația îți era maree mereu crescândă. Dorințele, repetate talazuri, se preschimbau în îmbrățișări. De fapt se petrecea ceva inexplicabil; simțeam că trupul tău, vârtej încrâncenat de lut încerca să mă înghită, iar mintea, stâncă impenetrabilă se opunea.
Ți-am sărutat pleoapele, aprinzând lumina. Simțeam cum sub epiderma înrourată vâlvătaia pasiunii se întețea. Era chestie de timp să răbufnești…
Ți-am agățat la urechi cercei de șoapte iar gâtul ți l-am înnobilat cu un colier de săruturi fierbinți. Involuntar, brațele tale, aidoma unor gâturi de lebădă s-au arcuit chemându-mă. Unghiile îmi străpungeau umerii înflorindu-i.
Durerea îmi făcea bine… Mă umaniza, îmblânzind fiara cuibărită în sufletul meu, care te vânase zile, luni, ani… Acum savuram victoria!
Savuram? De fapt sufeream împreună cu tine; mă sinucideam lent, cu fiecare zvârcolire renăscând în tine. Fiecare unduire a ta ducea cu sine o parte din nisipul sufletului meu, făurind pe crucea iubirii clepsidre înăuntrul cărora claustram îngeri.
Din când în cânt, pe promontoriul pleoapei se rostogolea o lacrimă argintie. O desalinizam și ți-o picuram între petalele rubinii ale buzelor. O primeai zâmbind șăgalnic apoi mă răsplăteai cu valuri de șoapte. Mă las purtat ca o bucată de catarg plutind spre infinit.
Câte un pescăruș se odihnește pe mine preț câteva secunde țipând sălbatic. Este tinerețea care mă cheamă pe insula pustie a speranței.
Doar noi doi…
Tu, mare fremătândă în încorsetarea brațelor mele, eu mal purtându-te în căușul sufletului, presărat cu urmele pașilor tăi în care dorm cuminți perle…
Mai fură-mă iubito… mai zămislește înăuntrul tău corăbii cu vele de vise… Ninge-mă cu acordurile valurilor tale adormindu-mă.
Poate nu ești decât cărarea spre căutatul Eden!
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
2 august 2018