Sculptorul
Brâncuşi îşi ciopleşte gândul
peste inima pietrei
în forme de sărut.
Poarta se deschide,
îndrăgostiţii trec
sculptorul moare.
Se aşază masa tăcerii,
pe scaune doar doisprezece
cei care l-au iubit,
Jiul doar murmură.
Spiritul său se înalţă
prin coloana fără sfârşit,
apoi familia împuţinată
aşezată pe şase scaune
la masa de parastas
varsă lacrimi în tăcere.
Coloana infinitului
Cine caută
în sferele atinse de lumină
găseşte prin ere,
datina şi oasele strămoşilor
la porţile de ceară dintre nopţi
fulgeră inima în iernile lunii,
se sting ochiuri de stele;
nimicul îl şterge…
Coloana infinitului
virtute a liniei frânte
împleteşte suflete.
visează şi păsările
înălţându-şi aripile
prin siluete de metal,
în zbor,
cerul străpung.
Brâncuși
E o masă a tăcerii la care stă
Gânditorul de la Hamangia.
Brâncuşi obosit după călătoria prin lume,
se aşază şi el la masa rotundă din lemn
şi gustă roadele pământului originar.
Suferinţa din gând îşi vede simbolurile
cum se nasc din lucruri simple.
Ideile se cioplesc în masa tăcerii,
pleacă fecund spre poarta sărutului şi coloana fără sfârşit
după ce a iniţiat himere,vrăjitoare, domnişoare, prinţese…
şi zborul unor păsări văzute la Hobiţa
chiar peşti ori ţestoase zburătoare.
Urmaşii un timp n-au priceput nimic
considerându-l un copil plecat!
Sculptorul este prezent în piatra, metalul şi lemnul lumii
mai mult decât în conştiinţa noastră
de neînsemnaţi muritori.
Zidind în piatră
Încrezători
dau drumul la semne,
zidind în piatră porţi
cu sărutul pe ambele feţe.
Ascultă cântec din fluier
la masa rotundă şi-n taină
foamea a plecat să se culce,
ochii în ochi se pătrund
şi se satură.
Brâncuşi are un mugure ascuns,
izbeşte cu dalta în piatră,
scrie sfârşind în cuvântul
ce iese din fântâni spre cer.
Atingând cu privirea un cuib
rotitor ca un izvor în cremene,
unde lumina gândeşte pe Unul
şi ceilalţi se întrevăd în EL.
Cu zâmbetul, în numele lui,
fructul celest se naşte
cu inima roşie ori verde,
moştenire pământului să-i fie.
Rămâne doar zborul
Noaptea-şi omoară întunericul
cu o lamă de cuţit,
pieptul pământului absoarbe
rădăcini din anotimpuri.
Inima închide nesomnul ceasului
în aşternuturile pieptului.
Călare pe caii vântului de nord
ochii mei se sting de aşteptare
şi îşi sapă lumina prin minereu.
Pietrele statui gânditoare
deschid drumul eternităţii,
lăcrimează în clipele de răgaz
în piaţetele oraşelor
durerea lui Brâncuşi.
Se deschide cerul
sub aripile păsărilor,
ne mai rămâne doar zborul
ori mutarea în noi înşine
urcuş prin romburi la infinit.
Poarta sărutului
Abur la poarta unui sărut
unde bat să deschidă,
mirosul fierbinte al pâinii rupte
ce urcă o rugă spre inimi,
magica poartă
în faţa luminii cosmice.
Aştept cu palmele lipite
dulcele ei surâs,
tăcerea care o alungă
cu ochii minţii.
În piatră se coace infuzia
pe care buzele mele o simt
dragoste devenind.
Întruparea
Nimeni nu mai stă la masa tăcerii,
bunicii sunt plecaţi după piatră
până în miezul munţilor înalţi
unde vor să cioplească porţi
prin care să treacă nepoţii viitorului.
Până la sosirea lor la cină
râul se pregăteşte de învierea sculptorului,
din sub brazda numelui său
ideile devin păsări în zbor
deasupra de coloane nesfârşite.
Ele luminează-n măduva cerului
de unde duhul sfânt coboară
se întrupează în suflete de piatră
ce nu mai mor.
Coloana fără sfârşit
Oul e infinitul care se multiplică
şi rămâne la forma perfectă,
păsările sunt doar ideea
care iese din inima lui vie,
cu lecţia de zbor în aripi.
Tăcerea rămâne un gest
de împărtăşire a gândurilor,
care nu stă la masă,
aleargă să prindă un scaun de timp,
să-şi mărturisească taina-n sărut,
înflorind stâlpii porţii.
O bucurie dăltuită-n durere
şi apoi rugăciunea
spusă de cuminţenia pământului,
înainte de a se ridica la cer
domnişoarei Pogany.
Pe urmele recunoştiinţei,
Dumnezeu înduioşat şi-a cioplit
piatra cerului său
în care urcă coloana fără sfârşit.
Oul
Oul îmi absoarbe micul infinit,
se divide întruna
şi capătă forma perfectă.
Păsările sunt ideea
care ţâşneşte din inima lui
cu lecţia de zbor în aripi.
Tăcerea e doar un gest
de împărtăşanie a gândului;
nu stă la masă –
Aleargă pe alee să prindă scaunul timpului,
memorează forma sărutului
cu o bucurie născută din durere.
Lasă rugăciunea – sufletul pietrei –
în ochi, la cuminţenia pământului,
înainte de a se ridica păsările la cer
pe urmele recunoştiinţei.
Dumnezeu şi-a cioplit cu dalta
marmora cerului nepieritor,
lacrima şi-o sloboade prin ploi,
peste meseni, în curtea casei,
unde i se păstrează în taină un loc.
Brâncuşiană
Bat clopotele-n dungă prin oraşe,
Turnurile se-nclină spre apus,
Sub salba rugăciunilor golaşe
Sufletul rămâne-n piatră un’ l-ai pus.
Masa plină de tăceri de-atunci
Pe mal de apă a rămas stimgheră,
Păsări măiastre o să vină-n lunci,
Să le aşezi în ochi câte-o himeră.
Cioplite fin să le dai zborul
Şi oul să rămână sus pe masă,
De sete îţi va fi de infinit, izvorul
Să vină şipotind pân’ lângă casă.
Şi pe alei cu scaune rânduite
Să-şi treacă oamenii sărutul,
Pe sub poartă, nimeni să nu uite
Că nu împărăteşte el pământul.
––––––––––
Nicolae VĂLĂREANU-SĂRBU
Sibiu
10 Martie 2018