Pe buze-ți stau cuvinte
Privesc în ochii tăi, frumoși ca mura coaptă,
Umeziți de doruri… mai caută iubirea
În anotimpul sterp, adulmecând o șoaptă,
Ce-n foșnet pe alei sub tălpi îi simți zdrobirea.
Rana se-adâncește,străpunge zid de-albeață
Și obosit te-așezi, om bun și fără teamă
S-asculți cum plânge-n tei o voce șugubeață…
Îți strigă anii tăi, dar nici n-o bagi în seamă!
Și nu găsești în timp nici vreri nici lecuire,
Un gol spre amândoi îți rătăcește-n suflet
Când șoaptelor din vânt le dai o tâlcuire,
Iar pașii tăi greoi îți poartă-n vreme-un umblet.
Pe-un răsărit de vis ce-ți tremură-n lumină
Ai vrea să guști din el, pe buze-ți stau cuvinte…
Ca-ntr-un ceaslov deschis pe-al slovelor stamină,
Tu mă priveai în ochi, uitând de cele sfinte.
Și patru ochi râdeau… sortiți într-o chemare
De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic
Se scuturau din cer povești din nopți amare…
Pe umeri îmi așterni sărutul tău obraznic.
Iaca mi-a venit fetița!
(Poezie dedicată mamei mele care suferă de Alzheimer )
E tristă casa ta măicuță…
Și-au scuturat castanii frunza
Iar florile-au murit în glastră,
Păienjeni țes prin colțuri pânza,
Iar tu îmi pari așa… micuță!
La casa ta e-o țiglă spartă,
Pe lângă hornuri, ploaia plânge
Odaia-mi pare-acuma sumbră,
Fiorii reci îmi trec prin sânge,
Tu ții o cană, strâns de toartă.
Și nici nu vezi că sunt acasă…
-Aștept să-mi vin-acum o fată!
Am ochii ațintiți pe poartă.
Tu cine ești așa-ngâmfată?
Când vezi că grija mă apasă.
Auzi…? A scârțâit portița…
-Nu-i nimeni, mamă! Poate vântul
Că s-a pornit de două zile,
Din pomi a scuturat veșmântul!
-Ba… iaca, mi-a venit fetița!
Că a plecat din zori la școală
Și plouă și-i cam dezbrăcată.
Am să îi fac chiar azi șosete
Și-n gânduri sunt neîmpăcată
Că mâine va pleca iar goală.
-Off,mamă… tu nu mă vezi aici?
Am fost și eu odată mică…
Dar azi sunt mamă și bunică.
Mama tot puilor dumică!
-Ce spui acolo…? Ce vrei să zici?
Ia…vezi, că latră și un câine!
Eu fata mea aștept să vină
Iar tu imi pari a fi străină!
Pe cer se-arată lună plină.
I-am spus… la-ntors, să ia o pâine.
Unde o fi…? De ce nu vine?
-Măicuță azi este ziua mea…
Și uite… eu ți-am adus un șal!
Când s-o schimba afară vremea.
Probează-l! Vezi dacă-ți convine.
-E călduros și e de lână…
Am și șosete croșetate
Și un fular, papuci și ghete
Și bune-s pentru-a mea etate!
Surâde când o țin de mână.
*iaca-iată, uite, vezi, ascultă
*goală-(aici)-îmbrăcată neadecvat in comparație cu vremea
Frânge tăcerea
De-atâta tăcere adoarme-anotimpul
Iar dorul ce doare stârnește furtună,
Adună toți norii și fulgeră, tună
Par clipe funebre, oprit e și timpul.
Se-ntunecă gândul, mocnește… tăciune
Când cerul dispare, cu-aripile arse,
Se rupe de lume-n fuioarele toarse
Se-afundă în hăuri și-a lor goliciune.
Mai spune o vorbă și frânge tăcerea,
Întoarce clepsidra când ceasul sfârșește,
Pe-aleile mute cu grijă pășește
Și lasă din viață să curgă plăcerea.
Vor plânge orgolii în palmele sorții,
Când… zdrobite de stânci vor pieri în ecou,
Sub creasta de munte prăvălite-n tablou
Vor șade în cioburi pe brațele morții.
Din miez de cuvinte se naște iubirea
Ținută-n zăbrele și-n culori de apus,
Răsăritul va fi slujitorul supus,
Strălucire în ochi… Glasul ei, vorbirea!
O umbră rămasă
Mai lasă-mi iubirea, ferită
De ochii reci, șireți și vicleni
Într-un colț de toamnă, smerită
Să asculte doar glas de țicleni.
Când tremurul ploii va curge
Prin ramul gol,umed și sobru
Umila tăcere parcurge
Noianul sub albul celebru.
Mai lasă-mi vioara să cânte
Valsul, tangoul, romanța
Și taina iubirii să-mplânte,
În suflete hâde, nuanța.
Ascunsă-n ceasornic, o vreme
Căruntă, pribeagă și goală,
O umbră-i rămasă, se teme
S-adune-amintirea în poală.
Mai lasă-mi iubirea, spre seară
În bob de mărgean și smaralde ,
Sub clarul de lună, de ceară
În marea cea mare s-o scalde.
Pe înserate
Și-a destrămat toamna în fluturi
Răvășite, palide culori
Peste-ntinsele ținuturi
Și stăpâne-s ale ei palori.
Înlăcrimați și goi mi-s ochii!
De ce n-am spus:”-Rămâi cu mine…!”
În brumă-ți lași aprinse rochii
Și doruri arse în cămine.
Crizanteme-mbobocite,plâng
Ruginite frunze… arămii,
De vânt, tinerii lăstari se frâng,
Sunt cuprinse-n zori de anemii.
Și mai tresare pentr-o vreme
Privind spre nori, pe înserate
Boem… un suflet care geme,
Spre-apusurile-nsângerate.
Stă ferecat ca-ntr-o odaie,
Tomnatic timp, ce se ascunde
Sub lacrimile reci de ploaie
Și numără, în ceas… secunde.
Chicotește-ades tăcerea
Peste gânduri miruite
Noi veșminte toamna țese,
Par de brumă, văruite!
Nostalgia de „prințese”.
Chivotește-ades, tăcerea
Printre răni nevindecate,
Legănându-se-n plăcerea
Vremilor de mult plecate.
Degetele ei plăpânde,
Îmi vor bate în fereastră,
Dezmorțind clipe flămânde,
Dor de zarea mea albastră…
Desfăcută în șuvițe
Curcubeu de violete,
Gândurile văduvite
Scri-vor iarăși triolete.
Rătăcită-n triste-amurguri
Și prin „gara dintre vise”
Voi pătrunde-n miez de muguri…
Toamna care îmi tivise
Gândurile indamine…
Pare-se că zăbovește,
Prin flori și-ale lor stamine,
Și în ochii mei privește.
*larguri-întins, vast,locuri depărtate.
*indamine-culoare albastru verzui
*triolete-poezie de opt(sau Șapte) versuri-a câte opt silabe fiecare- primul vers identic cu al 4-lea și cu al 7-leaiar al 2-lea cu al 8-lea
Doine frânte, istovite
M-am trezit… afară-i toamnă!
Zilele lui Brumărel
Scurse sunt în trup de doamnă…
Lividă-i prin lăstărel.
Bate-un vânt răzleț și plouă,
Scutură frunza din ramuri,
Este frig… dar luna nouă
Lui brumar bate în geamuri.
Stau in vârf de lastarisuri
Grauri-n cânt ciripesc
Zboară-n stol către podisuri
Peste vii… și se rotesc!
Sunt pustii și făr’ de boabe
Palidă-i și frunza lor
Păgubită de podoabe
Și de darul zeilor.
Pare-a fi natura moartă,
Clipe reci și umede,
Brumă e haina ce-o poartă…
Ziua trece repede!
Nopțile fără de stele,
Umbrite vor fi de nori,
Visele… solistele
Nu ai cum să le ignori.
Printre ramuri văduvite
Doar vântul ne va cânta
Doine frânte, istovite…
Gândul lin va frământa.
Venit ca un sol
-Ce este iubirea… ? Ce înseamnă „a fi”?
Privesc către lume și-apoi către țărm,
La gândul ce-mi pare că vrea a-mi jertfi
Amintirea… și-un dor ar vrea să îl sfărm.
Aud pași ca-ntr-un vis c-o voce-n ecou,
Privesc timpul… e stins! E frig ca la Pol…
Ore ninse mă dor, nimic nu e nou!
Fâlfâit ca de corb, venit ca un sol.
Se frânge un suflet, se-mparte la doi
Sfințită poruncă topită-n neant,
Se-agață de norii ce-n furtună-s liant
Răzlețe cuvinte rămase în noi.
-Mai lasă-mi iubirea… ce știe-a iubi!
Lacrima caldă, ce-mi curge, izvor,
Iar timpul, mai lasă-l… ! Și nu-l mai grăbi!
Pe umerii nopții, când stau în pridvor!
M-ai ales
-sonet-
Din flori albe, plutitoare,
Prinse de un lujer-frunză,
M-ai ales…și-s gânditoare…
Aș fi vrut să îți fiu muză!
Din poveștile nescrise,
Cer senin și-albaștri fluturi,
Râuri printre rânduri scrise,
M-ai ales… să-ți picur muguri.
Dincolo de timp și vreme,
În castelul mării mele,
Sufletul, de dor, îmi geme,
M-ai ales… stea între stele.
Doar boemii mai aleargă,
Flori de nufăr să culeagă.
În firul crud
-rondel-
În firul crud, de iarbă cad
Petale ninse, de cais,
Și toate strânse-ntr-un opis,
Cu amintiri ce curg în vad.
Îs multe licăriri de Jad,
Mărgăritare-ntr-un Iris,
In firul crud, de iarbă cad
Petale ninse de cais.
Și totuși sufletu-i ca-n iad
De verde crud pare ucis
Și-alunecă într-un abis…
Iar toate acele de brad,
În firul crud, de iarbă cad.
Se-aștern tăceri
-rondel-
Se-aștern tăcerile în noapte,
Himerile pătrund în gânduri,
Pana-i lăsată printre rânduri,
Să-mi scrie vorbele în șoapte.
Se-aștern tăcerile în noapte,
Inimii să-i caut leacuri,
În umbra ce-i lăsată-n lacuri,
Din voluptatea Lunii coapte.
Se-aștern tăcerile în noapte,
Cu frânte aripi printre zboruri,
Cu-n tremur de atâtea doruri,
Și strigăte ce nu pot scoate.
Se-aștern tăcerile în noapte.
——————————-
Nastasica POPA
27 noiembrie 2019