DE LA TĂLPILE PĂMÂNTULUI
Ce mândră, ce izvor cântă
pasărea aceasta, într-o curgere a culorii,
a culorilor, dorite toate de minte,
împotriva țesăturii minciunii.
Dincolo de cuvintele noastre
sau fără cuvintele noastre,
e un gol nenumit până astăzi-
tăcere ce lovește templul.
Și am văzut amețeala în indigo,
e amețeala sângelui care te
roagă să revină în trup
și să curgă invers,
de la tălpile pământului
spre inima păsării desenată vie de mine.
UN PESCĂRUȘ ȚIPĂ NUMELE TĂU
Nu vreau să plecați, prieteni, oamenii mei,
că această petrecere de iad și de rai
e oricum pierdută pentru toți, dar ne mințim,
ieșind cu lumânările aprinse din cârciumi.
Au rămas în ecoul cuvintelor siaj
mateloții, nebunii și diluatorii de băuturi,
blestemați de Villon, ce-și au teritoriul
știut dinainte, iertați cu o lumânare aprinsă în sticlă.
Priviți cât puteți de puternic în ei și în voi.
Uite o minge, sau părerea de minge, uite
Un val, animal de animal nascut,
un vapor, un plug ce ară cerul din oglindă.
Toate sunt ale mele, ale voastre, ale noastre,
cum flacăra lumânării aparține nopții,
și-un pescăruși cuprins de turbulențe
țipă al dracului de frecvent numele tău.
VOR PLÂNGE ÎN GENUNCHI
Ai apărut cu vișine în păr,
vântul le scutură plăcut la
intervale egale de secunde și de întrebări.
De ce nu vrei să accepți când plutesc mari
plase de păiajeni, pregătite să planeze
până ajung peste tine, peste puținul
soare ascuns sub cenușa din temelia casei,
de unde iese mielul ce-a fost odată.
Nicio tristețe nu străbate fructele și vulturii
desenați pe un fundal adus dintr-un alt poem,
dacă povestea a început demult și
se încheie astăzi, cu tine, alergând cu vișine-n
păr, cu râsul ce apinde verdele ca apa și ca ochii tăi,
chiparoșii atunci vor plânge cum știu ei de frumos,
în genunchi rugându-se să rămâi peste tot.
RACHETE DE ÎNGROPAT DANSUL
Dans de cifre și cifre în dans,
balet obsesiv pe scoarța pământului,
pe scoarța lucrurilor create sau necreate,
plângând după somnul nașterii
cu ochii ce nu se deschid așa de
ușor în balta luminii din jur.
Observator afară, observator în poem
rămân cât doresc topind totul doar cu privirea.
Mișcări încete, alungite și dornice
de alte mișcări, de crezi că toți
s-au transformat în cifre, și cifrele dansează
lasciv, născând alte cifre
pulverizate de un avion rătăcit
ce aruncă semințe și rachete
de arat și de semănat-rachete de îngropat dansul.
Rămân cât doresc topind totul doar cu privirea
observator afară, observator în poem.
VISCOL DE DINCOLO
Și dacă am știut păcatul că soarele
apus și răsărit în văile străjuite de vârfuri
rugătoare la cer e că frica nu-l îmbânzește
pe cel ce nu a cunoscut-o, prins
într-o cavalcadă nebună a ideii de fulger,
în nopțile hoților de cai, prin bălțile Dunării.
Mugurii înfloreau alți muguri
în ritmul pe care-l învățăm mereu și mereu
îl uităm până dimineața, când tu apari
într-o caleașcă, făcându-mi de adio cu vârsta.
Stau, cum am stat, în ploaia de grindină, și puține
petale peste margini de timp, iar
tu vei găsi târziu caleașca răsturnată și
caii zburând plictisiți în aceeași ninsoare,
în același viscol venit
printr-un horn de dincolo
SCRIS ȘI RESCRIS
Scriu pe cer c-un creion tocit
și nimeni nu-mi interzice mâna
ce se ridică mai mult decât
vulturii și avioanele de sub lumină.
Scriu pe pământ cu o bucată de
cretă, găsită într-un ghiozdan
rătăcit într-o casă de ultimul
elev părăsit de școală.
Scriu pe malul bălții scrisori
scurte cu tineri tunși de rafalele
vântului care a dus cu sine
anii răsăriți și apuși odată cu
apele verzi și tulburi deranjate de broaște.
Scriu pe apă, cel mai frumos înec,
literă cu literă;rămâne sonor
cuvântul ce-l rostesc în cer, pe pământ, pe apă,
iar noua săgeată de rază
dă foc unui ghem de idei.
ȘARPELE DIN COPILĂRIA GRĂDINII
Am revenit între pământ și ape, cum uneori,
de plângerea luminii colorate-n cioburi,
întoarcem matca râului de la vărsare
spre izvor-sânge de plantă și om arzând.
Mă lasă teii sfâșiat, împrăștiat în
atomii primordiali, încerc din
acel nimic iluzoriu să refac
o grădină, un măr și un șarpe.
Târziu, fără oblon de apus, fără noapte în mine,
am văzut cum miile de omizi țâșnite de nicăieri
au potopit frunzele, și fructele au căzut,
așa cum cad nebunii din înalt
după terminarea visului.
Am văzu ce-am văzut când caii
mulți alergau fără călăreți
goniți de șarpele din copilăria grădinii.
AUTOPORTRET SAU
BANAL EXERCIȚIU DE IMAGINAȚIE
Spre miezul nopții pătrund în
sala cu tablouri, privitor rătăcit
în lumina filtrată prin ochii
culorilor, cu pensule înghețate demult,
într-o pardoseală tivită
de insomnia călărețului ierbii.
Un dirijor nevăzut în simfonia
nebunilor dă tonul jocului
și-ncep să coboare, peste ramele grele, transpirate,
de la lecțiile de anatomie,
sărind apoi în lanul cu floarea-soarelui.
Alții au continuat nestingheriți
să patineze pe gheața minții tremurânde.
Împărați, împărătese, clovni
și zugravi, flori suspendate în
creștetul așteptării mele, spectator.
***
Văzusem umbra unor chiparoși,
ce creșteau peste ramele aurii ținute
cu grație de brațe -lăstari din pădurile mele.
Am ajuns la un spectacol ce continua,
un spectacol ce continuă, fragmentat în pauze
de schimbat decorurile unui poem ce se naște.
De undeva, când totul era firesc, banal de firesc
pentru zugrav și cel din urmă spectator,
a bătut gongul, personajele mele au devenit ceață.
Am rămas suspendat acolo,
ca ultima cărămidă a zidului,
cu o daltă de aur sub formă de pană.
ZBOR ÎNTR-UN OCHI DE VULTUR
Frunze-secunde, frunze-ore, frunze-ani,
frunze-cuvinte, frunze-idei, frunze-cărți,
piedestal creat pe scoici sfărâmate.
Spoim totul cu alb sau cu nuanțe și culori,
învățând pe de rost ceea ce „om” rostim,
când funii din cer cad peste noi,
hrănindu-ne cu toții în cuibul
de unde vin și pleacă zodiile.
Adaug:frunze în ochiuri de baltă,
plutind pe ape-frunze și războaie-frunze,
lovite de frunze arse de atâta plăcere.
Ce ușor compar, ce greu desenez
elementele din ele însele, să
lipeșc cât mai multe aripi, inutile zborului,
din cerc, vreau să înțeleg aerul
lovit de o aripă crescută din trup.
***
Cum e zborul-frunză cu o aripă
oferită cadou în noaptea nunții
de șiruri de inși ce-ți lasă în palmă bănuți de înot.
Iubesc frunzele, și revenirea lor
mă aprinde cât cerul
pe care-l visez zbor într-un ochi de vultur.
ROSTOGOLIRI DE PAIE PE VĂILE PLANETEI
Cine a făurit tabloul acesta cu luna
în apă unduită de rasuflarea
pruncilor aduși la mal?
L-am privit coborând dealul din fața
casei, străjuită de cei doi pini
mai tineri mereu decât mine.
Aurul din apă, în noapte, se ridică
pe mii de raze drept catalige
pentru cei care vor să se arunce
dincolo de cuvinte, unde e pace
și curge albastrul ca ploaia.
Din când în când un nebun sau
mai mulți aruncă pietre în
apă pentru a apuca strălucirea pe iarba roșie-
piele sfâșiată printre fire de păr.
Cine a pictat tabloul acesta în negru fluid
cu rostogoliri de paie în limbi de foc
pe văile planetei adormite?
––––––––-
Mihai PĂCURARU
București, 1 iunie 2019