,,Multe știe, multe-adună,
hai, Dunărea mea,
Vorbă rea și vorbă bună,
hai, Dunărea mea,
Vorbă bună, vorbă rea,
curge și le ia cu ea,
nu le dă la nimenea,
hai, Dunărea mea!,,
( din folclorul nord-dobrogean)
Vâslește umbra lui cu-atâta forță,
Că sparge somnul somnilor apatici,
Iar fruntea i se-aprinde ca o torță
În calea celor mulți și singuratici.
Lumina-n trestii doarme iepurește,
Ca nu cumva din plauri să apară
Vreun hoț jinduitor la raci și pește
Sau și mai rău, la sfânta-i călimară.
Își poartă barcagiu-n plete anii
Și slova-n care-a vrut să se înece,
Dar a căzut din alfabete stranii
Pe coama unei ape veșnic rece.
Atât de drag îi este azi condeiul,
Cum dragi îi sunt năvoadele și vântul,
Cerneala mult mai grea decât uleiul
Și urletul mai greu decât pământul.
S-a apucat să taie fluviu-n două,
Să prindă crapi când lebedele pleacă,
Din când în când, să smulgă luna nouă
Și manuscris din raza ei să-și facă.
Răzbate cu mișcări nepământene
Prin stufărișul vânăt ca o boală,
Din alge verzi își scutură catrene
Și lasă-n sălcii dâre de răscoală.
Această umbră albă și târzie
Bea delta dintr-o cană fără toartă,
O Dunăre se miră că e vie,
Cealaltă-i face val spre Marea Moartă.
—————————-
Mihaela BORZEA
09 octombrie 2019