CÂT MAI HIBERNEZI, LUMINĂ?
Vă e plânsu-așa departe, țara nu vă mai aude,
Nepăsarea trâmbițează până dincolo de Rai,
Arde-n suflete dreptatea ca un foc în paie ude,
Iar cenușa lasă-n urmă tați și mame fără grai.
Mi-a fost inima prea mică, n-am putut a vă cuprinde,
Nici fereastra către aer n-am știut să o deschid,
Căci păstram în cuibul palmei mere dulci pentru colinde,
Nu vedeam că neputința se înalță ca un zid.
Astăzi îmi aplec privirea peste fluviul ce îngână
Lumânări topite-n valuri și tăciuni în ochi de pești,
Cât mai hibernezi, lumină, ce nebuni te tot amână,
Câte aripi să te strige, în ce secol te trezești?
Fumegă eternitatea, de la „Colectiv” încoace,
Peste voi, „uitații” lumii, peste pruncii din Damasc,
Firul morții însăilează pântece în patru ace,
Când iubirile gravide se aruncă-n foc și nasc.
—————————-
Mihaela BORZEA
30 octombrie 2019