Sunt o geană de lumină
lângă un nor plumburiu..
Zâmbetul îmi e arămiu,
rămas așa dintr-o toamnă
înecată toată-n aramă..
Mă încolăcesc inele
în noapte,
mă plimb printre stele,
mă strecor mai departe,
cu visele prinse în păr,
în bucăți de-adevăr,
cu speranțele cusute pe bluză,
și zâmbetul lumii pe buză..
În loc de mâini
am aripi atinse de vers,
și mi-ar plăcea să nu zbor fără sens.
Sunt o rază mică ce se strecoară,
ca trenul minuscul în gară
între pământ și alt univers..
Valiza-mi este atât de ușoară,
și stau pe scară,
părul îmi flutură-n vânt,
fericită că sunt..
Sunt o geană de lumină
printre nori plumburii,
o fereastra senină,
ce deschide o zi..
Noapte de iarnă
Ninge peste lume, norul, fulgii albi cad râuri, râuri,
Iarna prinde pomii-n chingă, în imaculate brâuri,
Până la genunchi îți intră, grav, piciorul în zăpadă,
Iar ninsoarea, cade, cade, cu mult zel și în cascadă..
Mă învăluie căldura unui dor pierdut în noapte,
Printre fulgii de zăpadă, printre ale iernii șoapte,
Tâmplele zvâcnesc în focul, care arde-ncet, mocnit,
Iar ferestrele închise nasc izvoare de argint!
Și-i atâta alb in juru-mi și în suflet simt că-mi ninge,
Fiindcă-i noapte și-ntuneric, iar felinarul se stinge..
După-o oră de ninsoare, s-a înseninat, și cerul,
Printre stelele albastre parcă iar își cântă lerul!
Peste fulgii de mătase se așază blând lumina,
Se oprește langă-o floare ca să-i mângâie tulpina,
Mă patrunde, mă-nfioară, mi se-așază, sus, pe frunte,
Înflorind cu-a sa răceală semne albe și marunte..
Este noapte și-n tăcerea-i stelele se-afundă-n ceață,
Stau ascunse într-o pânză până către dimineață,
Iar în zorii reci și umezi care pâlpâie la geamuri,
Se aruncă de pe boltă risipindu-se prin ramuri..
Ziua aceasta
Ziua aceasta
se scaldă în roua dimineții
atât de dulce si clară!
Nu-i primăvară,
dar sufletul meu
înfrigurat de atâtea tăceri
înflorește si azi,
prin pădurea de brazi,
deschizându-și petalele albe
și, prinzându-și în salbe,
parfumul iubirii
de ieri..
Ziua aceasta
mi-a înrourat privirea,
mai mult ca niciodată..
E o zi de iarnă ciudată,
care-mi picură-n suflet
numai zumzet de-albine
și cântec,
triluri de păsări în zare,
două raze senine de soare,
visul frunzei, deja, înverzit,
într-un poem cu final
fericit..
Ninge…
Am lăsat soarele
Să-mi mangâie tâmplele
Cu razele lui schimbătoare..
Întâi, una mică,
Și-apoi, una mai mare..
Mi-am pus pe buze o floare,
Sorbind cu nesaț din ninsoare..
Pentru că ninge în visele mele,
Cu fulgi în formă de stele,
Și-mi luminează poteci
Întunecate si reci..
Ninge în calendar,
Iar fulgii-i primesc ca pe-un dar
Venind dintr-o noapte albastră
Cu flori înghețate-n fereastră..
Și-mi luminează un drum
Pierdut într-o pânză de fum..
Ninge acum..
Iar ziua si noaptea-mpreună
Se iau cu timpul de mână..
Mă scurg ca într-o clepsidră,
Prin iarna aceasta toridă
-Un fir de nisip temporar-
Dar nu mă scurg în zadar..
Prima zăpadă
Mă înconjoară o zăpadă pură,
Fragilă ca un cântec de vioară,
Și, aparent, fără vreo legătură,
Ceva, în zborul ei, mă înfioară!
O simt cum mă atinge cu arcușul,
Și o răceală dulce mă cuprinde,
Iar printre corzi își caută culcușul,
Și-un sunet de departe se aprinde.
Aud cuvinte, sunete rebele,
Aduse de un val, de nicăieri,
Și le primesc, mă-mbrațișez cu ele,
De parcă, le-am îmbrățișat și ieri!
E prima mea zăpadă, și-o magie,
O simt în zboru-i blând, imaculat,
Ea a venit, deși, un pic, târzie,
Și pe pământ, cântând, s-a așezat!
Eu merg cu pași ușori peste zăpadă,
Aproape zbor, cu-aripi de-nchipuiri,
Ca urma-mi de pantof să nu se vadă,
Și să fac loc nestinselor iubiri..
———————————–
Marilena ION-CRISTEA
Ploiești
7 ianuarie 2020