Marilena Ion CRISTEA: Septembrie (poesis)

Septembrie,
te-am așteptat mai mult ca niciodată,
deși, fața ta e puțin cam ciudată,
când galbenă, când roșcată,
când arămie,
eu cred că ai stat prea mult în vie!
Când bobul de strugur a apărut
mic, timid, abătut,
tu te-ai schimbat la față subit
și ai îngălbenit!
Frunzele tale, timid,
s-au transformat în petale,
și, parcă, au înflorit!
Când bobul de strugur s-a făcut rozaliu,
ți-ai tras de pe frunte un val argintiu,
iar tenul tău s-a făcut auriu!
Privirile tale de foc,
nu și-au găsit alt loc,
decât într-o frunză
mută, tristă, confuză,
pentru că nu a crezut că, așa, dintr-o dată,
dintr-o frunza galbenă și cam ofticată,
ea va deveni, brusc, roșcată!
Când bobul de strugur s-a înnegrit,
frunzele, toate, au înnebunit,
și, alergând printre struguri și vii,
fără sfială sau să intervii,
au devenit arămii!
Septembrie,
te-am așteptat mai mult ca niciodată,
și ai venit,
în splendoarea ta, toată!
Un soare timid, dimineața,
îmi colorează iar viața,
un soare călduț, la amiază,
trimite spre mine o rază,
iar într-un vânt molatec și cald,
privirile, toate, îmi scald!
O bancă, in parc, nu prea înțeleaptă,
se lasă sedusă și-așteaptă,
și mii de culori,
mă-ndeamnă spre tine în zori!
Sunt fericit, fiindcă eu,
în inimă am curcubeu!

 

 

Miros a tine…

 

Astăzi miros a tine,
nu știu de când am mirosul în mine,
dar simt că îmi aparține,
deși nu ne-am întâlnit niciodată,
iubirea noastră, cam demodată,
a fost brodată,
la capăt de fir,
cu un trandafir, acceptată!
Tu, pe internet,
mi-ai trimis un buchet,
iar eu,
în felul meu,
ți-am trimis o poză cu mine,
o tipă ciudată,
la vis condamnată,
și cu speranța de bine !
Și, deodată,
am simțit un miros,
atât de frumos,
mirosul de tine,
dintre cele mai fine!
Îmi părea cunoscut,
mirosea a trecut,
a prezent nenăscut,
și de atunci,
nu știu ce se mai întâmplă cu mine!
Miros a gutuie,
cam amăruie,
a prună coaptă,
și înțeleaptă,
a mere si nuci,
acre sau dulci,
miros a cânt,
a plete in vânt,
a aer, pământ,
a jurământ!
Miros a frunză,
roșcată și zuză,
sau tristă, confuză,
ce-mi plânge pe buză!
Miros a ploaie,
ce piatra inmoaie,
miros a floare,
scăldată în soare,
a privighetoare,
in zbor, călătoare,
Miros a vie,
puțin brumărie,
a poezie,
a dor de câmpie,
a brâu și cu ie,
miros a cuvânt,
cu miezul rotund
a nori care toarnă,
miros iar a toamnă!

 

 

Atâtea frunze…

 

Atâtea frunze gem într-o vâltoare,
Se-neacă într-o toamnă cu idei,
Se învârtesc lovind, care pe care,
Nu-și mai găsesc o bancă pe alei!