Atât de frumoasă…
Iarna aceasta ce-mi aduce-n priviri,
Lumini vindecate de alte iubiri,
Iarna aceasta ce vine la mine,
Înmiresmată de flori și de tine,
Mă mir că mai poate să ningă și azi,
La fel ca și ieri în pădurea de brazi,
Fiindcă nici râul nu-ngheață ca ieri,
De parc-au venit prin păduri primăveri,
Iar iarba ascunsă, pe jos, printre stânci,
Pare că-i vie, tulpinile lungi,
Copacii îmi par înfrunziți peste noapte,
Deși gându-mi pleacă atât de departe,
Ziua mai lungă și mai călduroasă,
Cu iz de parfumuri venite de-acasă,
Atât de frumoasă îmi pare că este,
Iarna aceasta cu nopți de poveste..
Mai știe cineva…
Mai știe cineva ce-nseamnă iarna?
Ce-nseamnă să fii rece și prea nins?
În sufletu-mi e-un nor ce noaptea toarnă,
Și mă cuprinde-n brațe ca-ntr-un vis!
Mă ninge noaptea fără încetare,
Și îmi așază părul într-un coc,
Să nu se vadă neaua, ce-ntâmplare,
Ce tocmai azi m-atinge cu noroc!
Cu fulgii care zboară peste casă,
M-așteaptă iarna mea sus pe un ram,
Să-mi spună ca zăpada e frumoasă,
Chiar și atunci când o privesc prin geam.
Peisaj de iarnă
Un petic de nea ascuns într-o vale,
își vede-n tăcere de ale sale,
își suflă în pumni, ușor, stând pe spate,
fiindcă mai frig de atât, nu se poate!
Iar pe pământul albit, într-o parte,
stau niște ierburi așa de uscate..
gerul le pișcă și vântul le bate,
sunt înlemnite și foarte-ncordate!
În depărtare se profilează,
ramuri de-argint ce, parcă, dansează,
în unduiri domoale și lente,
goale de tot și prea indecente!
Iar între ele, copacul în soare,
se arcuiește, ceva parcă-l doare,
nu-i mai citești bucuria pe buze,
fiindcă-a rămas fără vis, fără frunze!
De-l vei privi, n-o să-ți pară stingher,
ajunge cu vârful până la cer,
iar norii, in franjuri de pânză de ceață,
îi mângâie vârful și îl răsfață!
Și sub perdeaua aceea de pânze,
copacul visează și ramuri și frunze,
se-nalță spre ceruri într-o splendoare,
întâmpinând răsăritul de soare!
Crăciunul cu miros de portocale…
Crăciunul cu miros de portocale
E sentimentul că poți fi mai bun,
E ramura albită dintr-un prun,
Și nopțile de iarnă ancestrale!
E-o dimineață cu un ceai fierbinte,
Cu gustul său divin de scorțișoară,
E liniștea ce-n casă se strecoară
Și-și face loc în noi printre cuvinte.
Crăciunul cu miros de portocale,
E gândul la un cozonac pufos,
Crescut în miezul nopții, maiestuos,
Purtând amprenta mâinii mamei tale!
E-acel Crăciun ce îl visez mereu,
Cu bradul ce creștea până-n tavan,
Cu lumânări, aceleași, an de an,
Și-n care Moș Crăciunul eram eu!
Crăciunul cu miros de portocale,
Mă poartă înapoi către un loc,
Cu vinul aburind ce dă în foc,
Și se așază singur în pocale.
Suntem chiar noi in jurul unei mese,
Și bucuria ce-o simțeam în jur,
Momentul de simțire cel mai pur,
Când închinam bucatele alese!
Crăciunul cu miros de portocale,
E un colind pe care-l cânt și-acum
Copilăria cu al ei parfum,
Și dealurile care curg domoale…
———————————–
Marilena ION-CRISTEA
Ploiești
13 decembrie 2019