Speranța îmi da putere
Să fie oare iubirea trecătoare ?
Îmi pun prea des această întrebare
Căci dacă azi îți spun că te iubesc ,
Nu cred că mâine eu te părăsesc !
Când simt în suflet că îmi este dor,
Doar plec în căutări cu gândul călător
Şi dacă dorul tău aprig mă doare ,
Găsesc mereu în vis mereu o alinare .
Chiar dacă lumea îmi pare a fi străină ,
Eu lumii niciodată nu îi caut nici o vină
Căci gura lumii știe doar să clevetească ,
Iar sufletele nu-i îndeamnă să iubească !
Datoare n-am rămas nicicând în viață,
Doar cu blândețe altora le-am dat povață
Iar dacă e-un păcat ca-n viață să iubești ,
Răspunsul doar în iubirea pură îl găsești !
Cu soare-n suflet și-n privire eu simt iubirea,
În armonie și recunoștință ea naște fericirea
Căci ziua îmi este plină cu bucurii, cu vise ,
Speranța îmi da putere când ele sunt atinse!
Sufletul nu-i obosit
Să iert clipa trecătoare,
Să iert tot ce m-a durut
Să iert timpul din iertare,
Să iert tot ce n-am făcut!
Să iert visul ce îmi moare,
Să iert gândul meu hoinar
Să iert dorul ce mă doare,
Să iert tot ce e-n zadar!
Am uitat să iert uitarea,
Am uitat să iert dorința
Am uitat să iert mirarea,
Am uitat să iert căința!
Dar să uit cât am iubit,
Niciodată n-am putut
Sufletul nu-i obosit,
Vreau s-o iau de la început!
Atâta dor am adunat
Să-mi treacă clipele pe rând
Tu îmi rămâi în inimă și-n gând,
Te voi păstra o veșnicie
De tine numai sufletu-mi să știe.
Atâta dor am adunat
Din clipă-n care te-am lăsat,
Și pașii mei tot rătăcesc
Printre străini, loc nu-mi găsesc!
De-aș fi știut cât mi-e de greu
Aș fi rămas acas* mereu ,
M-am înșelat.crezând că-n viață
Tot ce-i mai greu ,ușor se învață.
În lume un rost am vrut să-mi fac
Chiar dacă ție nu ți-a fost pe plac,
Azi vreau s-o iau de la început
Greșeala știu cât ne-a durut !
Am obosit și trupu-mi este istovit
Și plâng acum când iar ne-am regăsit,
Tu ești la fel, în brațe iar mă ții
Căci ne iubim la fel în nopți târzii!
Ciocârlia
Se spune că trăia odată
la marginea unui cătun,
O mândră, prea frumoasă fată
săracă cum nu pot să spun.
Sătenii toți o îndrăgeau pe Lia,.
căci fata astfel se numea,
Din borangic albit îi era ia
iar în cosițe flori ea își prindea.
Din zori de zi și pană pe-înserat
muncea cu spor și hărnicie,
Iar chipul îi era senin, curat
și-n zâmbet radia doar bucurie.
Chiar Soarele se minuna în zori
vrăjit fiind de-atâta frumusețe,
Ades se tot oprea din mers
ca fetei zilnic să în dea binețe.
El astfel își uita menirea
cu razele fierbinți ardea pământul,
Pe-ogoare oamenii trudeau
și așteptau sa vină asfințitul.
Iar ziua devenea prea lungă
viata lor în timp era prea grea,
Căci Soarele rămas pe loc uita …
spre miază-noapte tot întârzia
Dar mândra Lună în așteptare
văzând ca Soarele nu mai venea,
Se hotăra ca pe frumoasa fată
din calea Astrului s-o ia.
Printr-o magie mandra Lună
pe Lia… în pasare o preschimba,
Iar Soarele uitând de fată
el calea nu și-o mai schimba.
Şi astfel pasărea numita Ciocârlie
în zborul ei neobosit,
Se-naltă dornică spre Soare
dar razele o întorc iar pe pământ!!!!
——————————-
Maria HOTEA
18 octombrie, 2018