„Cea mai mare bucurie a vieţii este să fii convins că eşti iubit.” – Victor Hugo
„Bărbaţii creează prin imaginaţie, însă femeile creează prin iubire.” – Rabindranath Tagore
– Iubirea este mugurele vieții din arborele genealogic. – Maria Filipoiu
Se spune că „la început a fost doar „Cuvântul”, care, însuflețit de o forță divină, a fost purtat în fuiorul vântului năvalnic, până când a ajuns în caierul zeiței din Tărâmul Mitologic, ce torcea fire, urmând a fi țesute mituri cu destine omenești. Astfel a fost țesut și mitul iubirii, în care au fost plăsmuite zeițele iubirii și frumuseții. Zeițe au existat în toate mitologiile lumii, menite cu daruri divine, ce le făceau dedicate și responsabile, atribute pentru care erau venerate de societățile antice.
Legendara zeiță Venus – patroana iubirii și frumuseții, fiica lui Jupiter și mama lui Cupidon – era corespondenta zeiței Afrodita din Grecia, inițial fiind zeița italică a vegetației și grădinilor, a renașterii și fertilității, asociată cu venirea primăverii.
De la strămoșii daci, românii l-au moștenit pe legendarul Dragobete, simbolul renașterii și iubirii, având origini slave, care este sărbătorit pe 24 februarie – Ziua Îndrăgostiților.
Dragobetele – sărbătoarea dragostei la români – își are rădăcinile în tradițiile dacice, simbolizând zeul iubirii, bunei dispoziții și renașterii primăverii, cunoscut în vorbirea populară ca: „Dragobetele pupă fetele” sau„Dragobete iubește românește”
În vechime, ziua de 24 februarie marca începutul primăverii, când natura se trezește la viață, ursul iese din bârlog, păsările încep să cânte și să-și construiască ori să-și refacă vechile cuiburi, iar omul își înnoiește sentimentele, participând la bucuria naturii.
În timpurile moderne, islamicii tradiționaliști au considerat sărbătoarea a fi o contaminare culturală din Occident, un rezultat al globalizării în India și se încearcă revitalizarea unei vechi datini, a serbării „Zilei Părinților” – cea mai populară în India.
În România, sărbătoarea populară a lui Dragobete, și-a pierdut din admiratori, fiind înlocuită cu sărbătoarea comercială a Sf. Valentin (14 februarie), care a câștigat timp și admirație în fața fiului Babei Dochia, rămas în credințele populare strămoșești ca cel mai venerat.
Dragobetele este prezentat ca un zeu tânăr, al iubirii și vegetației, identificat cu Eros sau Cupidon.
Este descris ca o ființă mitologică, tânăr, voinic și frumos, care umbla prin lume ca Sântoaderii sau Rusalcele, de-a intra în suflete inocente, cu sentimentul iubirii, fiind numit și „Năvalnicul”.
De aceea, în Ziua Îndrăgostiților, tinerii își oferă simboluri ale iubirii în forme de inimă, porumbel, aripile lui Cupidon sau flori.
Legendele spun că în această zi se împreunează toate vietățile pământului, motiv pentru care i se mai spune și „Logodnicul Păsărilor”, Dragomir sau„Cap de Primăvară”.
Mergând pe firul legendei, aflăm că în această zi, păsările îşi aleg perechea pe şi se unesc în construirea cuiburilor pentru depunerea ouălor și creșterea puilor în ele. La sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobete oficia „nuntirea păsărilor” în cer. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi. În timpul împerecherii păsărilor nu are voie omul să intervină, deoarece va avea parte de necazuri, fiind interzisă și sacrificarea animalelor sau păsărilor în această zi.
Se mai spune că Dragobete este înzestrat cu puterea Soarelui și aduce primăvara în natură.
Sărbătoarea este identificată cu echinocțiul de primăvară, simbolizând începutul primăverii astrologice.
În tradițiile populare se spune că în această zi se fac descântece și focuri de purificare a naturii din anotimpul de iarnă, se merge în pădure dupa flori de primăvară, iar toata lumea trebuie să fie fericită, Dragobete fiind zeul iubirii și fericirii.
Fetele și băieții se întâlnesc pentru ca iubirea lor să dureze tot anul, precum a păsărilor care „se logodesc” în această zi. Prin unele zone ale României se practică obiceiul, ca fetele să strângă zăpada rămasă pe alocuri, numită „zăpada zânelor”, iar cu apa rezultată prin topirea ei să-și spele fața, spre a fi la fel de frumoase ca zânele, apa fiind considerată ca având proprietăţi magice în iubire şi în descântecele de iubire, dar şi în ritualurile de înfrumuseţare. Se credea că această zăpadă s-a născut din surâsul zânelor.
Legendele lui Dragobete și ale mamei lui, Baba Dochia, sunt printre cele mai importante mituri ale poporului român din mitologia populară.
Baba Dochia este prezentată ca o zmeoaică rea sau ca mamă vitregă. Ea își punea nora să îndeplinească sarcini imposibile: să înnegrească lâna albă la râu sau să spele lâna neagră până se face albă. Fata a scăpat de pedeapsa nemeritată, după ce a primit mesaj de la Sf. Petru (care ține cheile anotimpului călduros), că vine primăvara. Baba Dochia, auzind această veste, a pornit spre coama muntelui cu oile la păscut, îmbrăcată cu 9 cojoace, dezbrăcând câte unul, când simțea căldura Soarelui, până la ultimul. Atunci s-a pornit un ninsoare cu viscol, iar Dochia s-a transformat în stană de piatră.
Dând cojoacele jos s-a transformat în stană de piatră. De aceea se spune că alegerea „Babei” în din aceasta perioadă este o predicție a vieții personale pentru restul anului.
Revista Boema – 144 (2/2021), pag. 17
http://www.boema.inforapart.ro/reviste/Boema144.pdf
–––––––-
Maria FILIPOIU