Dintotdeauna urmându-mi destinul am încercat să trec prin viață neobservată pe cât a fost posibil din cauza în-lăuntrurilor mele zbuciumate, rezultatele unor circumstanțe mai mult sau mai puțin dramatice pe care nu le doream expuse în văzul tuturor, teama mea fiind că odată ajunse la suprafață nu vor fi înțelese și acceptate.
În acel ecou de atmosferă bine stabilită după perioada interbelică, anii ’60, ’70 a fost de-a dreptul dificil să găsesc un loc în societatea de care ar fi trebuit să aparțin. Oficial. certificatul meu de naștere arăta: 1950, Strada Academiei nr. 1, București, mama Rusanda (Lungu), născută în1930, iar tatăl Vasile Oborocianu, 1929. Neoficial, dintotdeauna am avut acel sentiment de apartenență cum numai satul ți-l poate sedimenta cu taina veșniciei, prin vocea sângelui trecut de la strămoși în vinele fiecăruia…
Prea tineri, părinții mei încă adolescenți și orfani de la vârsta de 10 ani fiecare cu mai multi frați și surori și fiecare cu câte un părinte pierdut din cauza războiului, deveniseră ei înșiși în mod neplanificat și neașteptat niște copii-părinți, dăruiți cu un copil – eu! Mama mea, aparținea unui sat din Bacău, iar tatăl, comunei Corni, din Botoșani, descendent al unei familii dintrun arbore genealogic comun cu pictorul Octavian Băncilă și a cărui bunică, bună prietenă cu mama viitorului pictor l-a și botezat. Ca mulți alți copii, părinții mei au plecat fiecare din diferite părți ale Moldovei pe la începutul anilor ’40 în căutare de lucru din cauza lipsei de hrană și celor necesare pentru viața de zi cu zi, neoprindu-se din drum de loc, decât acolo unde avea să ajungă și trenul la destinația finală… București! El, băiat de prăvălie pe la greci iar ea, fată în casă, lucra pe unde găsea prin recomandare la case de oameni înstăriți.
Rezultatul romanței lor ce avea să se întâmple peste câțiva ani am fost eu care însă le-am îngreunat viața prin prezenta mea, fiind foarte determinată să exist. Ca urmare aveau să mă ducă la țară, satul adoptiv al mamei, după ce bunicul văduv din timpul războiului s-a mutat recăsătorindu-se în cel mai frumos sat din lumea copilăriei mele pentru care am melancolia locului natal și în care am crescut până la vârsta de școală. Satul ce nu m-a părăsit niciodată chiar dacă eu am plecat din el! Mai este încă, Plopu’ din Comuna Dărmănești situat in Valea Uzului, Bacău, și considerat cel mai frumos loc din Moldova și pe care l-am descris de când mă știu ca fiind acea „gură de plai…” mioritică… Acolo am fost încredințată surorii bunicului, fără sa mai aibă alți copii după moartea celor două gemene născute prematur în același an cu mine și care mi-a mângâiat copilăria de la primele luni pentru mulți ani din viață, până la acei timp când m-am înălțat la cer întrun avion australian numit Qantas, pe 10 aprilie 1984, împreună cu familia.
Despre înclinațiile mele spre literatură ce pot să spun? Au început să apară semnele imediat de cum am început să citesc și din nefericire nu prea am multe de spus altceva decât că inventam poveștile mele înainte sa fi învățat alfabetul alergând repede, repede, din gradină, numai la buna mea să i le spun cu descrieri pline de comicăriile artistice ce le puteam aduce la viața la trei, patru ani, mimând gazele și viermișorii prin tot felul de gesturi și țopăeli. Altfel nu vorbeam mai de loc, căpătând porecla nedreaptă de „Muta” care s-a risipit în aer după vârsta adolescenței!
Cu mult de începerea școlii primare mă deprinsesem să ascult toate piesele de teatru și poveștile pentru copii de la difuzor cu buna mea mătușă, iar mai tarziu, cu cele doua mame din viața mea, pe cele radio-difuzate în anii ’50 și chiar începutul anilor ’60, incluzând Shakespeare! Treceam în liniștea lumii mele secrete după ora de culcare continuându-mi poveștile și basmele începute ziua, la lumina de lanternă, sub pătură.
Țin minte, cam pe la zece ani, când am arătat tatălui meu a doua poezie scrisă de mine cum l-au podidit lacrimile. Nu am înțeles de ce, iar când am întrebat-o pe soția lui, aceasta mi-a răspuns simplu și direct, parcă prezicându-mi viitorul, precum o sibilă: „Toți poeții ăștia au suferit, iar tata te iubește mult și nu vrea să devii nefericită cum au fost ei toți. Uită-te și tu la Eminescu, Bacovia, Labiș și mai știu eu care! El vrea să trăiești pentru tine.” Nu avea decât patru clase primare și la fel tot o orfană de un părinte cu o droaie de frați și surori. Încă și astăzi mă mai minunez de cuvintele ei…
Nici o vorbă despre prima mea poezie nimănui, fiind secretă, cum secret avea să fie pentru mulți ani acel sentiment puternic, deosebit, care a apărut pe neașteptate precum un semn providențial pentru un băiat din clasa vecină, având o naționalitate diferită de a mea, dar care numai prin prezența lui și doar a câtorva gesturi spontane a reușit să-mi atragă toată atenția, aruncându-mă definitiv pe tărâmul minunat al acelei inocente afecțiuni de copil precoce romantic, afecțiune plecată și dintr-o scânteie de compasiune tainică, precum tainic rămăsese acel timp în care vitregită de soartă prin divorțul părinților, la numai trei ani de la căsătoria lor și doi de la nașterea mea, transferasem un fel de alinare gingașă iubind și învăluindu-mă în bucuria unui basm de copil cu aceasta iubire inocentă.
De acolo au urmat curiozitățile mele necontenite despre Israel și locuitorii lui, dar fără prea multe surse exceptând biblia, pe care nici nu știam cum să o citesc decât orice altă carte de la cap la coadă dar pe care am găsit-o fascinantă de la primele pagini și de toate poveștile ei istorice, pildele înțelepte, fără sa mai menționez inexplicabilele miraculoasele întâmplări.
Citind și „Jurnalul Anei Frank”, după nopți de neîncetate coșmaruri printr-o putere contagioasă de transpunere, m-am înspăimântat de moarte descoperind încet, dar sigur, lumea nefastă în care trăiam. Cum ea se împarte în oameni buni și oameni răi și cum de multe ori cei răi se omorau plini de cruzime între ei, doar că îi omorau și pe cei buni la fel, cu aceeași ferocitate demonstrată dușmanilor, iar copiii nu erau nici ei ocoliți. Am încercat să înțeleg de ce se întâmplau încă războaie, crime și ucideri, dar niciodată nu am știut să încapsulez aceste trăiri într-o frază așa zis normală pe care să o prezint la școală cuiva mai deștept decât mine și a toate știutor… cum credeam ca sunt profesorii noștrii.
Cu problemele masive din familie, având mamă de a doua, de altfel la rândul ei și ea tot o victimă de pe vremea războiului, orfană de tată, fără sa aibă disciplina necesară ea însăși să poată educa un copil cu doar 17 ani mai tânăr – mi-am găsit un adevărat confort în literatură. Scrise în mod sporadic, explozii de gânduri și printre rânduri o revoltă mută vis a vis de vicisitudinile vieții față de mine și semenii mei erau încercări disperate să explice abilitatea oamenilor de a se omorî unii pe alții. Am supraviețuit acelui aspect al vieții care îmi apărea foarte clar ca fiind cel mai înfricoșător și mai urât dintre toate pe pământ și îmi tăiau sau reduceau respirația. Peste ani se pare că am căpătat „Sindromul lui Oblomov” și o anghină pectorală, companioanele mele devotate de foarte, foarte mult timp…
La terminarea școlii primare, cum aveam o frică soră cu moartea simțind din plin acea rară stare catatonică la examene, totuși am reușit printr-o minune să intru la Liceul Sfântul Sava (Nicolae Bălcescu) urmând cursurile la fără frecvență și la care am pierdut primul an cu succes datorită totalei mele inadaptabilități pentru științele exacte. Cam în acea perioada pentru un timp de câțiva ani am frecventat cenaclul „George Bacovia” unde mă simțeam cumva „printre ai mei”. De scris – scriam și scriam întrun ritm de ploaie lentă așezată de toamnă sau furtunoasă, scurtă și repezită, cum numai acea ploaie binecuvântată și veselă de vară ce ne întoarce la viață.
Inițiată la Bacovia de cei care îmi păreau deja mari candidați la posteritate pe piedestalul succesului în literatură: Virgil Carianopol, Claudia Vulcănescu cu soțul, Dumitru Ichim și Florica Bațu, Vasile Andronache, Vera Hudici, Andrei Ciurunga, George Păun, doamna Agatha Bacovia cu fiul, Gabriel Bacovia (nu, nu scria nimic să poată fi elogiat, ci doar era prezent cu sufleul la cenaclu!) și alții care majoritatea s-au mutat între timp în cele mai înalte sfere (cele cerești) m-au răsfățat pur și simplu din cauza privilegiului vârstei pe care o aveam cred eu.
Mai mult sau mai puțin, cu știre sau fără, întrun fel sau altul, de la fiecare am învățat câte ceva la timpul potrivit fie și numai asistând la lecturile sau criticile lor pozitive. Pot declara astăzi, când posed cuvintele necesare și pot să mă exprim, cum ei toți au fost mentorii mei – chiar dacă nu pas cu pas în mod tradițional ci doar ascultându-i vorbind între ei sau citind din creațiile lor și foarte important pentru mine aducând încurajări vitale în critica lor de discuții după lecturile programate cu grijă și respect, nu numai pozitivă dar și foarte sincera! Aveau abilitatea să nu jignească nici pe cei care numai de dragul de a fi printre poeți și scriitori aduceau și ei încercări timide, rimate naive la citit.
În acea perioada am publicat în mod sporadic pe la multe din revistele și ziarele literare de atunci: Luceafărul, Rebus, Curtea de Argeș, Săptămâna, Contemporanul etc. Din cauza eșecului de la liceu am plecat la Arad și absolvit un curs de Optică Medicală de doi ani, școală devenită postliceală echivalând cu un an și jumătate de Politehnică după ce generația mea a primit diploma de absolvire („La barza chioară face Dumnezeu cuib!”) și de unde m-am întors la sfârșitul școlii căsătorită, la 18 ani, cu entuziasmul așteptării primului copil!
Dacă am scris în acest timp? O da! Am scris și am tot scris având senzația epuizării după fiecare poem, fiind convinsă că nu voi mai scrie niciodată în viața mea, absolut nimic, de nici un fel. Familia mea, aparent decentă, privită din afară părea fericită, doar că eu, la 20 de ani, treceam printr-un divorț oribil și nemeritat care a durat trei ani. În toți acești ani, în ciuda vicisitudinilor vieții, am citit tot ce mi-a căzut în mână refugiindu-mă în gândurile și viețile altora.
Îmi amintesc cum la biblioteca școlii primare… nu au mai avut cărți să îmi dea, pe care nu le citisem! La fel mi s-a întâmplat cu biblioteca din cartier unde veneam cu lista făcută de mine… din ce auzisem că citiseră alții. La librării mă împrietenisem cu vânzătoarele și acestea îmi opreau cărți, fie proză sau poezie, să le cumpăr, de autori precum: Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Adrian Păunescu, Constanța Buzea, Veronica Porumbacu și tot așa… Aceste „celebrități” ale poeziei, la vremea aceea, făceau parte din cărțile pe care le cumpăram „pe sub tejghea”. O „carte bună” însemna fericirea mea pe o săptămână două sau trei! În rest trăind printre oameni – mai auzeam câte o expresie inedită sau o întâmplare de suferință ori bucurie romantică.
Cine știe! Poate asta a fost aceea „taină a scrisului meu’”, plus ritmul vieții pe care îl trăiam lucrând cu publicul și căpătând o psihologie aparte. Am conștientizat imediat că nu întotdeauna aceleași cuvinte creează aceleași imagini și nicidecum aceleași sentimente pentru toți.
Mai târziu în Australia am studiat la universitate (secția „Fine Arts”, la materia „Estetica Artelor”) ceea ce știam din viața de toate zilele deja, dar nu înțelesesem până atunci ce importanță covârșitoare aveau esența certitudinii valorii acestor cunoștințe bine stabilite mai exact „legalizate”. Întotdeauna m-a însoțit acel ghid empiric, invizibil și loial care m-a purtat sigur spre filozofia conceptului artistic pe care trebuia să îl produc peste noapte impus de curriculum cursurilor respective.
Anii au trecut și mi-am dat seama că eram de mult „acasă”, fie în România sau Australia, trăind în lumea artelor și că nu era necesar să explic nimănui nimic în stilul acela ortodox după care toți din jur alergau să-l exprime în fraze originale pe cât posibil. Nu aveam decât să fiu eu însămi și să dau tot ce pot pentru a-mi ajuta semenii invitându-i în lumea mea unde artele se întrețes și împletesc într-o bună pace atât de dorită!
Legătura dintre minte și mâna care lucrează obiectul de artă este cea mai puternică și aplicabilă în literatura care cuprinde toate cele șapte arte. Dar cum biblic am înțeles felul în care se explică printrun verset pe care l-am pierdut și a cărui esență va dăinui în mine căci ceea ce avem în minte există în suflet și se va arăta neîndoielnic la lumină prin cuvinte mi-a adus pace referitor la zbuciumul creației. Nu am idee cum să explic mai precis la întrebarea ce mi s-a pus de către o prietenă care mi-a destăinuit cum mereu primea nota 10 la compunerile literare la școală și la alte materii opuse cum ar fi științele exacte – cum fac de scriu, de ce nu îi spun și ei! (Experiență foarte similara cu cea povestita de scriitorul și poetul nostru româno-australian Daniel Ioniță în eseul dumnealui despre „Taina scrisului”!)
Sentimentele s-au revoltat instant în mine în forma de implozie (Mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta!) totuși lăsându-mă întro stare de cumplită dezolare pentru că nu puteam să explic nimic. Activitatea mea educativă, artistică și literară s-a împletit de-a lungul timpului fără o ordine specifică ci aproape la voia întâmplării sau cum îmi place mai bine zis să specific – a providenței. Ajunsă în Australia, la Sydney, unde am emigrat in 1984 cu familia (soțul și doi copii) am făcut în primii trei ani diferite munci, în diferite fabricii, pană în 1987 când în urma unui accident de muncă (leziuni de minoră fisură la coloana vertebrală) a urmat un divorț rapid și neavenit, iar viața mea luând brusc o direcție neașteptată. Au urmat tratamente și o compensație sub formă de pensie. Neobișnuită cu inactivitatea și izolarea socială am urmat diferite colegii în „Fine Arts„ precum: în „Ceramică și Desen” incluzând un curs universitar în arte vizuale și în paralel un curs de „welfare” (ajutor social) unde am lucrat cazual sau voluntar cu persoane și copii cu dizabilitați sau autism – plus mai târziu ca subiect electiv în „Art Therapy”.
Am publicat până în prezent: „Antologii de Poezie” (Vol. I & Vol. II), „Fel de fel de stihuri” (Editura Hoffman, 2016); „Dialog cu Versul Iubirii” (Editura Armonii Culturale, 2016), „Iubirea, o armă letală?” (Editura Contrafort, 2016); Volumul de poezii „Plagiatoare de natură” (Editura Inspirescu, 2017), iar mai recent în 2018: Antologia „Scriitori români uniți în cuget și simțiri” sub îngrijirea doamnei Eugenia Enescu-Gavrilescu. Am în curs de apariție câteva din volumele mele de poezie și câteva cărți pentru copii la o editură din Israel.
––––––-
Maia KODRIN
1 iulie 2019
Sydney, Australia