În spațiul dintre bătăile inimii
Câmpuri, sfere, dimensiuni și-atâtea lumi de explorat.
În această mare călătorie,
lumina albă, strălucitoare, o regăsești
în suma tuturor culorilor.
Câți îngeri pot dansa pe vârful unui gând?
În visul unui trecut îndepărtat cobori năvalnic, ca și apa,
în căptușeala de la piept a hainei îți coși tainele,
o lume întreagă poți construi
în spațiul
dintre bătăile inimii.
Un timp imaterial de speranță, un timp de iubire!
O flacără se ridică în văzduh
și forțe nevăzute
se-nvolburează sub pielea diafană.
Un curcubeu abia se vede,
dar știi că e acolo.
Pleoapa ți se răcorește.
În spațiul dintre cuvinte și priviri,
plăsmuite insule,
cascade, maluri și râuri, unindu-se,
se varsă, palpabile, în inimă.
Un măr îl mănânci doar când e copt.
Dacă cineva aude, atunci să audă,
dacă cineva vede, atunci să vadă,
dacă cineva simte, atunci să simtă!
În lumina aurorei, Nemesis, fiica Nopții, te privește.
Bucuria avântată e strâns împletită
cu primejdia despărțirii veșnice
ce-atârnă ca lama de cuțit.
Nimic prea mult.
Sufocată, inima-ți strigă, agită cerul,
mult timp un strigăt rămâne în văzduh,
găsește-o altă inimă,
cuvântul devine trup, călcând pământul.
O clipă de o intensitate tragică ai la dispoziție să o străbați.
Un timp ne-a fost sortit.
Nemuritoare, clipa, s-o facem!
În piatră îți gravezi numele.
Lumea din jur și lumea dinlăuntru se reînnoiește.
Pe drumurile pe care le faci mergi spre Cer.
Insulele Aleutine
Cu tine, o lacrimă
și ploaia
șiroind
pe buzele tale,
mirosind a tine
și a migdale senine.
O stea aprinsă.
În norii destrămați de vânt,
învinsă de dor, o fină spărtură
s-a ivit chemător.
– Vino, iubito, și mușcă-mă tot,
așa cum îți place,
mușcă-mă,
cu iubirea din tine!
Mușcă-mă năvalnic,
cum numai iubirea ta
o poate face!
Vino, iubito, și mușca-mă,
ca o salbă a vieții,
clocotind de iubire!
Mi s-a întâmplat că te iubesc,
nu știu cum, năvalnic,
ceva necunoscut
a pus stăpânire pe mine.
– din adânc, mă strigi.
Cu mine, o lacrimă
și ploaia
șiroind
pe buzele mele,
mirosind a tine
și a migdale senine.
Când luna a trecut,
învăluite în ceață,
murmure umede,
prin cercul de foc,
se topesc în amintiri,
ca-ntr-un joc,
tainic și nedescifrabil.
Raze de lumină
se revarsă
în zorii iubirii,
pe drumul către
Capul Bunei Speranțe.
Ens summum
În calea căutătorului, poemul ermetic al vieţii
se ţese cu multe fire – mai scurte, mai lungi,
înnădite sau nu,
albe, aurii, roşii sau negre…
Prin derularea trecutului ce biruie timpul,
cu ajutorul Simurgh-ului
de pe muntele Kaf,
( muntele care dă ocol pământului,
acolo unde sălăşluiesc djinii şi demonii),
un strigăt straniu, o chemare
îi trezeşte pe cei adormiţi.
O imensă flacără ai simţit că-ţi arde
în mijlocul frunţii
şi, în aceeaşi clipă, fâlfâirea
şi umbra de gheaţă a unor aripi imense.
Cuprins de o viziune dublă,
ca prin ceaţă, priveşti concomitent
în amândouă lumile.
De ceva timp crezi
că înaintezi printr-un tunel.
Lumina de la capăt nu se vede,
ieşirea nu mai apare,
deşi presimţi că este bine.
Te îndoieşti mult de tine,
de ce poţi, de ce vrei,
de unde şi de ce ai pătruns aici.
Închizi ochii şi îi deschizi,
în faţa ta se apropie
o leoaică imensă, puternică.
În ochii ei te uiţi fix,
ştii că e acolo
să-ţi dea un mesaj,
ochii ei ţi-au trasmis atâtea,
iubire, compasiune, iertare, blândeţe.
Priveşte-i bine!
Mai au un mesaj pentru tine, alesule?
Cu-aceste daruri îţi continui drumul
ca şi cum ai fi nemuritor.
Prin Graţia Lui, Lumina e în tine,
nimic în plus!
Fantezie în f minor
Nu știu cum voi juca decât pășind pe scenă,
nu știu cum voi dansa decât intrând în horă,
nu știu cum voi contura pe pânză, tabloul vietii,
decât luând creionul, pensula, paleta de culori.
Să fiu o briză, zefir, rază de soare, Ishtar,
nu știu de-ai suporta prea mult
albastrul cer senin,
pastel, lied, romanță,
un susur de izvor,
cu fluturi și petale,
plutind ușor, ușor,
nu știu cât timp
le-ai respira, zâmbind,
să te întrebi, apoi, de-i vis,
sau, încă, mai trăiești.
Să fiu vulcanică, năvalnică,
șăgalnică,
furtună și imbold,
un cer brăzdat de nori,
nu știu de ți-ar surâde
să naufragiezi, un timp, în mijlocul lor.
În căutarea noastră, popasuri, un zid de foc,
privirea se poate odihni,
pe pânza plină de culoare
efecte de umbră și lumină, natură golită,
paravane și suluri delicat pictate,
cais înflorit în coaja căruia
s-au încrustat poeme,
mișcările ne sunt precum dorințele
– o scriere cuneiformă gravată pe lut moale,
arse, ascunse-n noi,
o artă între râuri,
febrilă, expresivă,
andante sau allegro,
in quasi una fantasia – Clar de lună,
sonata – Appassionata – în fa minor.
–––––––––––
Irina Lucia MIHALCA
București
6 iulie, 2017
VERY GOOD POEMs