M-am născut în luna septembrie a anului 1978, în orașul Craiova. Studiile liceale le-am urmat și finalizat la Colegiul Național „Frații Buzești”, urmând apoi facultatea de Științe Economice cu specializarea „Relații Economice Internaționale” și un Master în „Integrare Economică Europeană”.
Am început să scriu versuri în timpul studenției, ca o modalitate de dialog sincer cu mine insămi, cu tot ce trăiam. Nu am mințit vreodată coala de hârtie și am prezentat trăirea mea, cruntă adeseori, în toată goliciunea ei. După mulți ani, acum un an, am simțit nevoia să deschid caietele mele în fața cititorului. Poeziile mele au fost publicate în antologia „Vara Cuvântului”, antologie realizată sub conducerea scriitorului Ioan Romeo Roșiianu, colaborări cu reviste de specialitate – cu revista „Sintagme literare” – redactor – poetul Geo Găletaru, în care lunar, îmi sunt publicate poezii, dar și proză, Revista „Oltart”, sub conducerea Profesorului Constantin Voinescu, revista „Poezia” sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
În anul 2018 am publicat volumul de debut „Cuțite la țintă vie”, editura „Scrisul Românesc”, o autobiografie în versuri. Criticii consideră poezia mea un elogiu adus suferinței. Eu spun altfel: Nu elogiez suferința. Poezia mea este pătrundere în sine, introspecție, dar eu merg în colțurile în fața cărora mulți oameni (pe bună dreptate și pentru autoapărare) pun ziduri. Acolo eu dărâm tot, intru și le trăiesc. Sau mi le amintesc și le evoc. Așa este atmosfera în toate poeziile mele. Nu mi-am propus fericirea ca tematică, nici durerea, nu a fost „la alegere”! Am scris ce am trăit. Da, am avut nevoie de „amorsa cu morfină”, adjuvant în stările mele de rău, în întâlnirile cu mizeria umană, da, „Urletul zace în mine” odată cu plângerea pierderii copilului meu…și apoi „Mi-au tras clopotele” a moarte peste viață…Cine nu are dureri? Dar câți spun? Mai mult, câți scriu? Eu am propus varianta „live” a poeziei, am jucat la masa campionilor inducției stărilor de bine, cu așa cărți mici, fără flacoane cu parfum.
***
POEZII
NUFERI LA BUTONIERA FRACULUI MEU DE MIREASĂ
la marginea drumului
au crescut nuferi,
peste noapte…
o cămila înfometată îi culege
rădăcină cu rădăcină
şi mi-i dă pentru cinci lei…
îi îndes în capătul mâinii,
în podul nepodit al palmei
şi-i plantez dincolo de dune
unde-i nisipul mai fin şi se încălzesc
cobrele negre
de păcate …
ieri am înălţat un zmeu cu aţă peste ei
şi la umbra lui
au încolţit şi alţii !
nu mai am vise colorate,
nu mai am sahare de cules,
lacuri de secat,
nu mai am voce să te strig!
fermoarul ăsta mi-a scrijelit buzele cu care te sărutam
pe interiorul
cordului, cînd fugeai pe drumul
mireselor de-o noapte !
din cer cad pietre lucioase…
le ţin într-un echilibru precar
în gură…
voi fi un mare orator,
un nebâlbâit orator
la banchetul nunţii mele!
trebuie să ţin un discurs în lipsa
tatălui
mort …
mâne voi culege nuferi
şi-i voi pune la butoniera
fracului meu de mireasă !
ACEASTA NU ESTE VIAȚA MEA
Aceasta nu este viaţa mea şi
nici nu a fost!
Eu trăiesc mereu înapoia sau după
minele retuşat cu cărbune de turbă
în toate zilele impare .
În zilele pare am alte treburi..
îmi reconstruiesc venele smulse,
spăl geamurile ochilor cu irişi
infipţi haotic în barul de azi noapte,
când am jucat darts ,
aorta o leg bine de inimă.
mi-a scăpat de câteva ori
şi a făcut ravagii…
Îmi ascut durerea şi scrijelesc
pielea degetelor până la os…
cu falangele las mai uşor
urme pe sufletul oricui,
plus că …sunt albe!
Toată bucătăria asta de
autoaranjare sintetică o impachetez
linistită!
si liniştită o arunc in abisurile mele…
doar balenele ucigaşe o mai ciopârţesc uneori
lovind un ocean de vise
cu coada îndoită…
Eu doar mă uit!
Este un spectacol uluitor !
am gene bune…din păcate…
NEINCESTUOS
În fiecare zi adun cioburi
şi le pun concave şi convexe
în fasciculul de lumină al sufletului !
Mi le drămuiesc să ţină apa
sau s-o îngheţe în stalactita
irisului tău ,
efigie a mea în nopţi fără lună !
De sus, râd criptic sfinţii pierduţi
şi strămoşii în dureri levitate
…unii nici n-au ajuns în cer,
alţii pe pământ bântuie !
Eu oricum sunt o mitocondrie
ce „respiră” între două lumi
şi tu carnea mea albastră
din care am muşcat de Crăciun
ca din măr…
De ce vrei cu amprente să mă laşi zăcând
în balta trupului tău?
Oricum mi-a îngheţat molecular sângele
ce nu-l am!
„du-mă fericire în sus”…
Mi-au ieşit ochii prin tâmple
şi mă uit la tine din lateralul meu
ştii? toate genele ţi-ar transmite ADN-ul
pe linie maternă
chiar dacă similar cloroplastului mă oxido-reduc
pentru liniştea respiraţiei tale
şi în final neincestuos plec!
DE SUS, DUMNEZEU ÎȘI ACOPERĂ UN CĂSCAT !
stăteam pe marginea casei tale,
desculţă în botinele
cu glanţ…
îmi flutura părul
peste ochii negri .
croşetam două şoseste
pentru iernile în care-ţi
voi pleca
şi lăsam călcâiul neterminat,
pentru aduceri aminte
şi femei arcaş cu vigilenţă
pe coapse…
mâinile îmi oboseau sacadat
şi atunci
mă descatuşam de ele,
le desfăceam încheieturile
să stea libere
pe o bucată de frunză
de nuc…
mă privesc încet în rama unui tablou
pictat când
purtam rochia tivită cu iubire…
acum am riduri la colţul buzelor
sfârtecate de dinţi .
„să bei!
pofta să bei””
spunea Poe cand venea pe la mine, în vizite necordiale
cu sinele .
mă uit de-a lungul cimitirului Saint- Vincent
spre aceste meleaguri galante
unde morţii stau…
ca sardelele.
mă uit dezmembrată de gânduri .
într-un colţ, un înger îşi coase pene pe aripi ,
ramele ochelarilor i se aburesc
a batrâneţe.
zâmbesc în colţul gurii…
amar…
De sus, Dumnezeu îşi acoperă
căscatul cu mâna albă
a tuturor sfinţilor…acceptaţi …
SCURTĂ AUTOBIOGRAFIE
ţipă durerea în toate venele
unele de teama crestăturilor în oglindă
au luat-o spre un sanatoriu de glumeţi în forme mai mult sau mai puţin comice
nu ştiu ce s-a întamplat cu tragicul…stă ascuns sub paşii mei de o viaţă
nu am o flotă de aripi am o pană degerată pe un unghi ascuţit la zece grade
metamorfoze trăiesc doar noaptea, când am ochii deschişi
şi pot dansa o Mata Hari mincinoasă fără uniformă
cu mâinile îndoite concav…pentru ploaia ce va curge din păr
ştiam că va fi furtună dar când nu este …
Hei, astăzi am coliere de vânzare spune din când în când un gând
adăpat de rachiul prunelor băut de tata în ziua facerii mele
Da! m-am născut dintr-o sticlă de rachiu şi o mamă în roşu…aprins
la marginea unei case cu firma dansantă
gemetele îmi sfredelesc şi astăzi auzul
de aceea …eu tac
Tic-tac…pe suflet
care suflet? nu am…am o zăbală din care muşc în fiecare dimineaţă
pentru curajul unei alte lumini.
când am iubit prima dată mi-am pictat o inima în podul palmei
şi am pus-o pe fruntea lui
m-a cuprins în braţe şi mi-a făcut un buchet din dracila de la marginea bălţii
– „Ia de sângerează, acum!” mi-a spus încet şuierător şi a plecat râzând în hohote
am sângerat dar nu eu
a doua zi i-am adus doi nuferi galbeni…i-am pus pe coşciug
zâmbind în colţul asimetric al gurii
restul iubirilor a fost de o formă diformă toţi aveau mustăţile lui Dali
dar gândeau ca Diego Rivera…
comunist
…cu cartele raţionalizate la orele de făcut dragoste
şi un gust total neadecvat pentru vin…alb
mă încorsetau hidos sub privirile lacome dar se mişcau încet…lent
le număram câte doi neuroni…rar
Ce Frida ar fi stat aşa?
Mi-am întors privirea spre o femeie…neagră.ele ştiu să numere să facă dragoste şi copii şi au gustul strugurilor tămâioşi
Mda…cam asta se întamplă în viaţa oricui, nu?
–––––––––––
Irina ALEXANDRESCU
Craiova, 20 martie 2019