„Stimată și dragă Poetă, mulțumiri pentru volumele atât de vii, vibrante, închinate iubirii de viață și poezie adică Iubirii. Exilarea în Tara Exilaților v-a priit, cred, dacă mă iau nu după superba declarație patetică de pe copertă ci după paginile în care a rodit cuvântul românesc cu atâta farmec și căldură. Vă doresc tot binele alături de Omul predestinat și în poezia din care v-ați făcut DESTIN. Cu toată Afecțiunea, Norman Manea”
O scrisoare care m-a tulburat. Da, cuvântul românesc a rodit în Țara Sfântă, Țara Exilaților, limanul cu dragoste al atâtor și atâtor creatori români în căutarea unei vieți care înseamnă speranță, lumină, o mare familie… Maria Găitan Mozes și soțul ei iubitor de carte, primul ei critic, au pășit pe acest liman unde ajunseseră, înaintea lor, atâția mari scriitori și cărturari evrei plecați din România și care au făcut din Israel o nouă grădină, paradisiacă, mult visată, a culturii și literaturii româno-israeliene. Lor li se datorează aducerea noastră aminte, scriitorilor, jurnaliștilor care au primit-o cu brațele deschise pe Maria, în atmosfera Cenaclului „Punct”, a Editurii și revistei „Minimum”, mai târziu a Editurii „Familia”.
Așa cum îmi spunea marele scriitor Amos Oz în locuința sa din Ramat Gan, în Tel Aviv-ul unde Fania Oz mi-a fost ghid: „Este un cântec naiv, popular, cunoscut diverselor generații de pionieri, părinților lui Nilly, părinților mei și care spune că: «Aici, în țara strămoșilor noștri, toate visurile noastre se vor împlini»”.
Israelul este, într-adevăr, îndeplinirea unui vis. Un vis străvechi readus și azi, cu recunoștință și durere la Zidul Plângerii. Această carte este ofranda lirică a autoarei către Țara care a primit-o cu dragoste. Limanul ei cu dragoste al ei și al tuturor celor care au făcut alya,au urcat către acest vis. Al tuturor celor care, încă de la 1882, veniți din România, desțeleneau pământul sfânt cu sângele lor, îl udau cu lacrimile lor, îl încălzeau cu inimile lor. Rosh Pina, Zikhron Ya’akov, rădăcini românești, lupte, muncă, vis… Maria Găitan Mozes intră cu evlavie, cu pași de poezie, în acest vis…Un vis numit Israel, limanul cu dragoste al tuturor acestor visători…O țară dăruită mai departe, copiilor, de generații și generații de soldați… Ofrandă de viers românesc adusă Israelului care se dorește a fi citită de un public internațional cât mai larg. Alătur buchetului de poezii al autoarei, urarea mea de suflet: „Binecuvântat fii, Israel!”
Dr. Irina Airinei,
12 decembrie 2020, București
Președintele Asociației interetnice ANIMA FORI
***
MARIA GĂITAN MOZES – POEME (1) – PĂRTAŞĂ
PĂRTAŞĂ
Pământul acesta mi-a fost
sortit şi mie. Mi s-a dăruit
precum un talant.
Să mă culc pe o ureche
aşteptând din neant râuri
bogate de lapte ulcioare cu
miere ori blidul încărcat să
mi-l aducă un altul şi-n
puf şi mătăsuri să mă
primească patul?!
Mă vreau parte şi eu acolo,
unde se cere.
Umărul să-l pun atâta cât
pot fără să dau târcoale la
trudă
si să fur ca un trântor
din rod.
Vreau
ca şi lacrima mea
să fie în plâns
iar cântecului
să-i adaug pe portativ
şi notele mele
de bucurie
fiindcă inima mea
aici
a găsit
îmbărbătare
şi omenie.
CINE-S EROII
Cine-s
adevăraţii noştri
eroi?
Şi cine scrie istoria?
Cei care pier
sfârtecaţi în atentate şi
gloanţe,
cei schilodiţi,
ori cei ce rămân
să ducă prin timp
amintiri
şi dureri?
Cine-s eroii
şi cine scrie istoria?
Cei mulţi
ori cei ce se află în frunte?
*
Caut cu înfrigurare eroii.
Dar alături, doar oameni
cu îngrijorările zilei,
mărunte,
grăbind după treburi,
veselindu-se
când se iveşte prilejul,
ori
înghiţiţi de vârtejul
altor necazuri
ce se petrec pe la noi.
Aceştia, oare,
să fie eroi ?
Aceşti anonimi scriu, oare,
pământului nostru
istoria?
ÎNTÂLNIRE
Drumuri se despletesc
din răscruce.
Oameni feluriţi
grăbesc şi grăbesc.
Unul vine,
altul se duce.
Se întretaie mecanic
precum într-un joc.
În mişcarea continuă
şi monotonă,
un scurtcircuit
temporar.
O întâlnire neaşteptată,
duioasă.
Tatăl, concentrat,
e în drum către Gaza.
Feciorul,
ostaş,
se-ntoarce-n permisie
acasă.
Fulguie scame de zîmbet.
Ochii
sub umbre de griji
ca în „morse” – şi vorbesc.
Şi fiecare
se îndeamnă
cu câte o ţigară
tovarăşă de gânduri şi drum
deşi aroma
e iute
şi ama
SOLDATELE
Mai rotofeie,
mai subţiri,
mărunte,
brune
ori roşcate,
au pasul hotărât
şi sigur
şi le stă bine
ca soldate.
Instrucţia
nu seamănă a rock.
Pe umăr
arma
nu e joacă.
Din noapte,
zi –
au învăţat
să facă
şi de primejdii
nu le pasă.
Pe-un timp,
răsfăţul mamei
a rămas acasă
şi flecăreala
e ceva mai rară,
au taine
şi-ndrăzneală multă
şi deseori,
supuşi,
băieţii
de ordinele lor
ascultă.
Aşa cum sunt
mi-s dragi
şi mă amestec
printre ele
şovăitoare şi neîmpăcată,
că-i prea tîrziu
şi nu pot
fi
în rândul lor,
măcar
o zi,
soldată…
SOLDATUL MEU
Soţului meu, Iosef
Nu-i prea uşor
ca după
ani şi ani
să fii din nou
în haina militară,
să porţi
pe umăr
arma grea,
bocanci
şi să veghezi
sub arşiţa de vară.
Dar nu te plîngi
şi nici nu-ţi încolţeşte
sămînţa gândului
la dezertare.
Puterile
încerci să ţi le-aduni
şi datoria-ţi faci
ca fiecare.
Te ştiu călit –
dar
ca femeie
tremur,
şi-aş vrea-n aceste clipe
să m-alătur
ţie.
Să-ţi pot fi
sprijin
şi părtaşă,
soldatul meu
cu tâmplă argintie…
OSTĂŞEŞTE
Rücksackul
câte mai ştie
şi câte mai are:
rufe murdare,
nisip
şi sudoare,
tranzistor,
reviste, ziare…
Poate
c-aşa-i ostăşeşte,
cu toate
de-a valma.
Pe-un umăr
e arma,
pe frunte,
tăcută,
se-ntrezăreşte
o proaspătă cută…
Ţigara
o soarbe adânc,
pe-ndelete
şi-n fumul dulceag
şi-argintiu
trecute-ntâmplări
se şterg
şi se scriu…
Paşii
se-ndeamnă
spre-acasă
şi asfaltul ating
într-un zbor.
Pârjol
e-n amiaza sub soare
şi buchetul de flori
pentru mama
de mult
se vrea
slobozit
din a mîinii
strînsoare…
LA RECRUTARE
Tinerii par
căpriori îndrăzneţi,
încercuiţi într-un ţarc
de plasele nerăbdării.
Îşi încearcă forţele,
ca înainte de salt,
adulmecând necunoscutul,
de dincolo
de perdelele zării.
Din punctul acesta,
de la răscruce,
nu se ştie,
care şi încotro,
o să apuce…
Unii – se visează eroi
pe trena de valuri
din Mediterană,
ori, defrişînd un petec
din sterpul pămînt,
tămăduindu-l ca pe o rană.
Alţii – ascund
sub câte-un zîmbet fugar,
muguri de teamă.
Datoria
e însă una la toţi.
Armata îi cheamă.
Părinţi şi copii
risipesc, între ei, glume,
discuţii banale,
împărţindu-şi fără să vrea
îngrijorarea
în părţi egale…
Porţile cerului sunt larg
deschise
pentru cutezători.
E prezentă
şi marea ispită
de a ajunge ostaş
în unităţi de elită…
Furtuni de frămîntări
şi de vise.
Unele-n zbor,
altele, poate, ucise.
Aici, însă, e startul
Piatră de grea încercare
şi pentru foştii ostaşi –
astăzi
părinţi
şi pentru tinerii, încă, copii –
strînşi împreună
la recrutare.
Mereu alţii iau startul.
Noi salbe
de nopţi nedormite
pentru neobositele mame.
Alte examene de maturitate
cerute de viaţă.
Şi tinerii, n-au temere,
– învaţă.
ŞTIRI…ŞTIRI…
Ţipete de sirenă, ambulanţe
în goană…
Sfredelul durerii,
scormoneşte, iarăşi
nevindecată rană.
Un alt atentat…
Sub ce formă şi unde,
îndată se află
prin imagini şi unde.
… Se numără morţii,răniţii
– evidenţă dureroasă, amară –.
Noi ceilalţi
rămânem pe dinafară
întregi,
neatinşi,
perpelindu-ne, doar,
pe cărbunii durerii
răscoliţi
şi aprinşi…
… Peste care din case-n
această clipă
moartea-şi înfige
smolita aripă?
Cine-s orfanii?
Cine e văduv?
Cine şi-a lăsat
cu inima-n ţăndări
părinţii?
Cine-i mireasa rămasă
văduvă?
Care e mama care-şi duce la
groapă pruncul?…
îndată, se află,
prin imagini şi unde…
………………………………..
Ştiri…ştiri…
ce ne otrăvesc sufletul
până la măduvă…
MESTECĂ GUMĂ SOLDAŢII…
Mestecă gumă soldaţii apatic,
fără baloane şi zgomot
cu zâmbetul strepezit
între dinţi.
Au devenit dintr-odată
mult prea cuminţi.
Pe chipuri durerea,
le-a altoit ciudate contururi
încolţurate
şi dure
cum sunt şi colinele sure,
acolo,
pe pământul liban. Puful
din bărbi e în vraişte, cuibul
inimii,
mic,
neliniştea-i ciupeşte de umeri
şi-i scutură
de parcă e frig.
… Golul acela… de lângă… şi
Cel de alături de Lior…
şi mestecă gumă soldaţii cu
toate-amintirile lor…
în tainiţe, întrebarea vitală
roade adânc şi persistă….
… la câţi eroi, fără voie,
s-a ajuns
pe-a istoriei listă
si care din noi este oare la
rând?…
DERUTĂ
Pâlcuri de porumbei în
derută, –
se învolbură printre
dărâmături si ruine
gângurind în răstimpuri,
parcă-a ruşine,
că-s purtători, fără rost, ai
crengilor de măslin…
Lumea ia foc!
Galilu-i
Sub pârjol de katiuşe.
Libanul
din rărunchi zdruncinat.
Pământu-i ascunde în pântec
cuiburi
de arme si ură,
iar spinarea martirizată de
arsură
poartă mulţimile disperate-n
exod.
Apocaliptic, văzduhul e-n
clocot.
Moartea trage de clopot
şi omenirea, deoparte,
contemplă,
fără să pună teroarei
frâu.
Pâlcuri de porumbei în
derută…
se-nvolbură printre nouri de
fum…
Cine, cu ce îi ajută? Nimeni
n-are vreme de ei!
Aripile
li-s arse, rănite, –
fraţi
sfârtecaţi.
Naivi, se-avântă,
totuşi să zboare,
dar nu mai ştiu încotro…
N-AI ÎNCOTRO
Nu-ți este
inima
rodie
nici fagure
și cu ideea
greu te împaci
că mâna
e de atâta vreme
pe armă
cu degetul tremurând
și totuși lipit
pe trăgaci.
Întrebări
și îndoieli
te macini într-una
și-n centrifuga gândirii
uneori, amestecul
ți se pare neclar:
în Liban
katiușe și șarje
cu moartea te întâmpină
în sarabande.
În Hebron
sticle incendiare
și bolovani.
Liniște
nu-i nicăieri
și strada e încordată
cu ochii deschiși
că s-a întâmplat
și nu
o singură dată
99
ca trecătorii ei pașnici
în atentate
să fie uciși.
Ura-i aceeași, oriunde
și picurul
îi este negru și greu
n-are importanță
de-i femeie
bătrân
ori dacă e prunc.
Ținta-i
să fie evreu…
…………………….
Nu-ți este inima
rodie
AŞTEAPTĂ
Focul şarjei
nu vede, nu întreabă,
dacă între flăcări
şi fum
e pasăre,
om,
gânganie, floare,
ori firul de iarbă
plăpând şi-nrourat.
Focul şarjei
nu vede,
nu întreabă.
Lasă doar durere
si fum…
Doamne,
câte şarje au ars,
ţărâna pământului
nostru
până acum!
Şi făptaşii aşteaptă
Să aibă din nou
calea lor, liberă.
***
ISRAEL, THE HARBOR OF LOVE
„Dear poet, I would like to thank you for such lively, vibrant volumes, dedicated to the love of life and poetry, that is, to Love. The exile in the Land of the Exiles fits you, I think, if I consider, not the beautiful statement on the cover, but the pages in which the Romanian word bore fruit with so much charm and warmth. I wish you all the best with the predestined Man and in the poetry from which you made DESTINY. With all the Affection, Norman Manea ”
A letter that troubled me. Yes, the Romanian word has borne fruit in the Holy Land, the Land of the Exiles, the loving harbor of so many Romanian creators in search of a life that means hope, light, a big family…
Maria Găitan Mozes and her husband who loves books and poetry have stepped on this harbor where so many great Jewish writers and scholars had left before them, who had left Romania and made Israel a new, paradisiacal garden, much dreamed of, of the Romanian-Israeli culture and literature. They are due our homage, all these enlightened minds and warm souls who welcomed Maria with open arms, in the garden of the Cenacle „Punct”, of the Publishing House and the magazine „Minimum”, later of the Publishing House „Familia”. As the great writer Amos Oz told me, at his home in RamatGan, in Tel Aviv, where Fania Oz was my guide: “It is a naive, popular song known to various generations of pioneers, Nily’s parents, my parents and which says, «Here, in the land of our ancestors, all our dreams will come true.»”
Israel is, indeed, the fulfillment of a dream. The dream of generations who cried with tears of blood for its fulfillment. An ancient dream brought today, with gratitude and pain to the Wailing Wall. This book is the author’s lyrical offering to the country that received her with love. Her harbor with love, hers and of all those who climbed to this dream. Of all those who, since 1882, have come from Romania, cleared the holy land with their blood, watered it with their tears, warmed it with their hearts. Rosh Pina, Zikhron Ya’akov, Romanian roots, struggles, labor, dream… Maria Găitan Mozes enters this dream with piety, with poetic steps… A dream called Israel, the loving harbor of all these dreamers… A country given to children of generations and generations of soldiers… A connection between Israel and Romania, between Israel and all those who will read this book in English, everywhere. Along with the author’s bouquet of poems, my soul’s wish: ”Blessed be you, Israel!”.
Ph.D. Irina Airinei
President of ANIMA FORI, Interethnic Association,
Editor-in-chief of afnews.ro, University Lecturer at SNSPA, Bucharest
***
MARIA GĂITAN MOZES – POEMS (1) – PARTAKER
PARTAKER
This Earth was given to me too.
It was given to me as a talent.
I indulge myself
Waiting from nowhere
For rivers of milk,
And jars of honey
Or for the heavy dish
To be brought to me
And for the bed to receive me
Between silk and soft covers!
I want to be a partaker
Where needed.
To help just as much as
I can,
Without too much labor,
And to steal, like a thief,
From the crop.
I want for my tears to be in my cries,
And to give my notes to my song,
To give praise to the joy
Because here I found
Reassurance and kindness.
WHO ARE THE HEROES?
Who are our heroes?
And who writes our history?
Those who die cut down by bullets,
Those who are maimed,
Those who remain
To carry through time their pains and memories?
Who are the heroes and
Who writes our history?
The many or those who rule?
*
I’m anxiously looking for heroes.
But there are only people
Who worry about the day’s petty chores,
Who hurry to work,
Enjoying themselves when they can
Or
Engulfed by the storm of other troubles
That happen sometimes.
I wonder if these are the heroes?
Do these nobodies write
The history of our land?
ENCOUNTER
Roads drift away from the crossroads.
People of all kinds hurry and hurry.
One comes, the other goes.
Crosses as if in a game.
And in a never-ending and dull movement,
A temporary short-circuit.
An unexpected, endearing encounter.
The father, enrolled,
Is on his way to Gaza.
The son, solider,
Comes back for a leave.
Pale smiles emerge.
The eyes,
Covered by worries,
Talk in “Morse”.
And each enjoys a cigarette
Forever companion of thoughts and travel,
Although the flavor is harsh and bitter.
WOMAN SOLDIERS
Chubbier,
Slimmer,
Shorter,
Dark-haired
Or red-haired,
They walk decisively
And this walk fits these woman soldiers.
The training does not look like rock.
The weapon on a shoulder is not a game.
From dust to dawn
They learned to work
And do not care for danger.
For a while,
The mother’s spoiling
Was left home
And the chatter,
Not so often,
Is less so now
And most times,
Obedient,
The boys
Abide by their orders.
They are so dear to me
And I mingle,
Hesitant and unappeased,
That it’s too late
And I cannot be
As them,
At least for a day,
A woman solider…
MY SOLDIER
To my husband, Iosef
It’s not too easy,
After years and years,
To wear again the uniform,
To carry the heavy weapon on the shoulder,
In boots,
And to watch
Under the summer sun.
But you do not complain
And don’t even think about desertion.
You try to gather your strength
And do your duty, as everybody else.
I know you are seasoned,
But, as a woman,
I am afraid
And I wish, in these moments,
To join you.
I wish I could be your support
And partaker,
My soldier,
With snowy temples…
SOLDIERLY
The backpack
Knows a lot and has a lot:
Dirty laundry,
Sand
And sweat,
Transmitter,
Magazines and
Newspapers…
Maybe this is soldierly,
Everything is
Helter-skelter.
On a shoulder,
There is the weapon,
On the forehead,
There is a new wrinkle…
A cigarette is being smoked
And in the sweet and silver smoke,
Memories are erased and written…
Steps want to go home
And they hastily touch the pavement.
The day is burning under the sun
And the flowers for the mother
Want to be released from the hand’s grip.
UPON RECRUITMENT
Young people look like
Daring deer
Circled by the mesh of impatience.
They test their strength,
As if preparing to jump,
Whiffing the unknown
Beyond the curtains of the horizon.
From here
To the crossroads
No one knows
Where the road will take them…
Some of them imagine themselves heroes
On the ridge of the waves
In the Mediterranean
Or clearing a patch from the barren soil,
Healing it.
Other hide traces of fear under a passing smile.
The duty is one for all.
The army calls them.
Children and parents
Exchange jokes,
Dull conversations,
Equally sharing their worries…
The gates of the heaven are wide open
For the daring.
There is the great temptation of being a solider
In elite units…
Storms of doubts and dreams.
Some, maybe, killed while flying.
But here is the beginning,
A stepping stone,
For soldiers of the past –
Today parents for the young –
Still children –
Gathered together
Upon recruitment.
New ones always begin.
New batches of insomnia
For restless mothers.
Other comings of age
That life still imposes.
And the young are not afraid
They learn.
NEWS, NEWS
Sounds of siren,
Emergency cars,
In a hurry…
The blade of pain
Pounds, yet unhealed, in the wound.
Another bombing,
Where and how is known in a glimpse
Through images and waves.
… The dead, the wounded are counted…
– Painful and bitter reminder -.
The rest of us are left outside,
Whole,
Untouched,
Just burning on the tar of pain,
Dismayed and disheartened…
…Which house is Death ransacking now?
Who are the orphans? Who is left spouseless?
Whose parents are broken?
What bride is widowed?
What mother buries her child?
All is known in a glimpse
Through images and waves…
………………………….
News, news that poison our hearts
To the bones…
SOLDIERS CHEW GUM…
The soldiers chew gum,
Without bubbles and noise,
With a smile frozen on their lips.
They are all of a sudden too tame.
On their faces the pain chiseled
Dark and sharp shapes
As the barren Lebanon Mountains.
Their beards are unruly,
Their hearts are fearful,
Dread grabs them by the shoulders
And shakes them in terror.
…That emptiness … close
The one next to them
To Lior…
And they chew gum
With their memories…
In secret, the main question
Festers and lingers…
How many unwilling heroes
Are there on the history’s list
And who is next, I wonder?
****
The soldiers chew gum,
Without bubbles and noise,
With a smile frozen on their lips.
CONFUSION
Flocks of pigeons
Confused, –
Crowd the ruins and wrecks
Cooing from time to time,
As if ashamed
For being the carriers, without meaning,
Of olive branches…
The world is on fire!
The Galil is under the fire of Katyushas,
Lebanon shattered to its core.
The soil hides, deep down,
Nests of weapons and hate,
And the burnt mountains carry the frantic crowds
In the exodus.
The skies are on fire,
Death rings its bells
And people, aside, just watch
Without ending the terror.
Flocks of pigeons
Confused, –
Crowd the clouds made of smoke…
Who helps them and how?
Nobody has the time!
Their wings are burnt, hurt –
Their brethren
Killed.
And people are not to blame.
The innocent still try to fly
But they don’t know where…
THERE’S NO OTHER WAY
Your heart is not a pomegranate,
It is not a honeycomb,
And it’s hard to think
That your hand has been on that weapon
For so long
With your finger trembling,
But still glued to the trigger.
Questions and doubts
Keep eating your brains,
And your thoughts seem every so often blurred and unclear:
In Lebanon,
Katyushas and bullets
Bring about your death.
In Hebron
Fire bottle
And rocks.
There is no peace
And the street is tense,
With its eyes wide open,
Because not once
It happened
That its peaceful passers-by were killed in bombings.
Hate is the same everywhere,
And its blood is black and heavy.
If it’s a woman, a man or a child
It has no importance.
The goal is to be Jewish.
***
Your heart is not a pomegranate.
You are not a honeycomb –
And it’s hard to find peace,
But for the chip of joy and harmony
There’s no other way
Your finger is ready
On the trigger…
WAIT
The fire of the charge
does not see, does not ask,
whether between the flames
and the smoke
there is a bird,
a man,
a beetle,
a flower,
or the blade of grass
fluttering and dewy.
The charge fire
does not see,
does not ask.
It leaves only pain
and smoke …
God, how many charges have burned,
the soil of our land
so far!
And the perpetrators
are waiting
to have their way,
clear again.