Dintr-o fericită întâmplare colegială am rămas cu un cadou, o carte interesantă: ”Teohari Antonescu. Jurnal (1893-1908)” sub îngrijirea istoricului clujean Lucian Nastasă-Kovacs. Cartea a apărut cu ocazia jubileului la editura ieșeană Junimea. Istoricul Lucian Nastasă-Kovacs are calitatea de a fi un istoric analitic și scormonitor, care vede dincolo de scena vieții curente și caută cu o curiozitate indicibilă, în culise, după fragmente de viață care pot completa un adevăr istoriografic abscons. Specializat pe istoria scrisului istoric românesc la cumpăna secolelor XIX și XX, Lucian Nastasă Kovacs a fost parcă predestinat să developeze memoria marelui arheolog de la Iași, junimistul din a doua generație Teohari Antonescu. Primind jurnalul istoricului de la Muzeul literaturii din capitala Moldovei, Lucian Nastasă-Kovacs îl adnotează științific cu acribia sa specifică dar și cu plăcerea intima de a scoate la lumină faciesuri ale unei lumi interesante, de consolidare a intelectualității românești la cumpăna modernității. Cartea se bucură de prefața marelui istoric ieșean, parcă uitat pe nedrept în ultima vreme, Alexandru Zub, care se interoghează în legătură cu apariția acestui Jurnal: ”Teohari Antonescu era deprins a-și observa, adesea cu ochi critic, propriile fapte…scris mai cu seamă în momente de tensiune, discontinuu, secvențial, Jurnalul în cauză are un aspect de însemnări intime…”. Prefațatorul nu-l uită și pe îngrijitorul editării jurnalului, Lucian Nastasă Kovacs, care ”cu ani în urmă, editorul de acum a făcut un rodnic popas en historien în epoca descrisă de jurnalul pe care îl scoate acum. Publicând apoi volumul Generație și schimbare în istoriografia românească (Presa Universitară Clujeană, 1999), la origine o teză de doctorat, el a pus în lumină mărturii inedite sau puțin cunoscute, susceptibile să contribuie la definirea momentului de cristalizare a școlii critice”. De altfel, istoricul clujean în studiul introductiv îl încadrează pe arheologul Teohari Antonescu în perimetrul istoriografic junimist, fiind un discipol al lui Titu Maiorescu și un continuator în a doua generație a celebrului grup de intelectuali de la Junimea, care a dat direcția culturii române la sfârșitul secolului al XIX. Lucian Nastasă Kovacs, face un portret esențial al istoricului ieșean: ”Situat între eforturile magistrale ale lui Al. Odobescu și Gr. G. Tocilescu de la finele secolului XIX, pe de o parte, și cele ale lui Vasile Pârvan, I. Andrieșescu, D. Berciu, R. Vulpe și mulți alții care au ilustrat cercetarea arheologică în prima jumătate a veacului XX, pe de altă parte, Teohari Antonescu aproape că s-a pierdut în anonimat, neoferind nimic senzațional sub aspectul descoperirilor în teren.” De altfel, istoricul clujean îl apostrofeză cu simpatie, peste timp, ca autorul uitat al cărții ”Lumi uitate”. Teohari Antonescu se trăgea dintr-o familie foarte modestă din Giurgiu (născut în 1866), tatăl decedându-i imediat după naștere, mama recăsătorindu-se cu alt nume, fapt ce a creat viitorului istoric un complex, care l-a urmat toată viața. Studiul și ambiția au fost instrumentele cu care a reușit în viață. Facultatea o urmează la București, unde se bucură de participarea la cursurile lui Gr. Tocilescu, B. P. Hașdeu, V.A. Urechia, Al. Odobescu sau Titu Maiorescu. Își redactează lucrarea de licență la Al. Odobescu, cu titlul și subiectul inedit: ”Cultul cabirilor în Dacia”. Poate apropierea de acest cult misterios și ocult originar din Grecia l-a apropiat de Titu Maiorescu, în care intră în cercul ”protejaților” acestui factotum al culturii instituționale române din epocă, care făcea și desfăcea cariere universitare și aranja căsătorii între tineri săraci și studioși cu fete bogate din lumea bună. Datorită intimității intelectuale cu Titu Maiorescu primește o bursă și face o călătorie exhausivă de studii la Paris și în Germania. E interesant că pe urmele lui Titu Maiorescu devine un critic al învățământului superior francez și un admirator necenzurat și ”suspect” al celui german. De asmenea, e trimis să facă săpături arheologice în Grecia, unde cunoaște crema arheologilor germani, italieni și britanici, inclusiv pe Sir Arthur Evens, descoperitorul palatului de la Cnossos. Deși adept al istoricului german W. Dorpfeld, Teohari Antonescu se aruncă cu frenezie în studiul unei istorii fantastice a dacilor, care-l apropie de colegul de generație N. Densușianu. Se pare că era o modă a vremii să scrii: ”Dacia, patria primitivă a popoarelor ariene” (1895) sau ”Cetatea Sarmisegetuza reconstituită” (1905). S-a ocupat și de monumentul de la Adamclisi. Din păcate nu a apucat să scrie mult, Teohari Antonescu decedând la numai 44 de ani, în 1910, vârsta în care istoricul abia atunci începe să-și cristalizeze opera de maturitate. Spirit conformist, pentru că numai așa a putut să obțină, deși era dintr-o familie umilă, o carieră de succes.
Teohari Antonescu nu a putut să crească la umbra marelui Titu Maiorescu fără să-l inhibe intelectual. Se observă complexul istoricului față de magistru în jurnalul său, dintre anii 1893 – 1908. Numit la presiunea magistrului ca profesor la Iași, pentru a controla cluburile socialiste din oraș, tot mai puternice, Teohari Antonescu intră în cercul unei puteri ”intelectocratice” coordonate cu intuiție, inteligență dar și despotism de Titu Maiorescu. Tinerii istorici au primit catedre, onoruri și soții bogate, dar nu și-au depășit mentalitatea doar de ucenici ai maestrului, care dirija cultura română în epocă. Teohari Antonescu devine liderul Junimii de la Iași, încearcă să o reînvie ca pe vremea fratelui Eminescu, dar dezbaterile nu reușesc să aducă idei originale și creații noi. Apăsarea personalității maiorescene s-a pus ca un giulgiu peste ideile tinerilor istorici și literați. Teohari Antonescu s-a căsătorit în 1899 cu Eugenia Vârgolici, care era minoră. Un sfat de familie al minorei a aprobat prin proces-verbal căsătoria. De altfel era o modă în epocă ca profesorii universitari să se căsătorească cu minore. Vezi cazul lui Ștefan Micle care a luat-o în căsătorie pe Veronica Micle, când era doar fetiță. De altfel și în jurnal răzbate o simpatie erotică (aproape pedofilă?) a istoricului peregrin față de fetițe frumoase întâlnite pe strazile Europei. Jurnalul merită citit mai mult pentru a surprinde atmosfera acelei Belle Epoque în intimitatea ei cea mai profană. Este descrisă o Europă a intelectualilor și studenților în care schimbul de idei fecund în peisaje pașnice și bucolice nu prevedeau măcelul de peste câțiva ani din primul război mondial. Descrierea unei Grecii barbare și decăzute, o umbră a vechii Elade fascinează. Sunt de reținut pseudo-fastidioasele întruniri de culise ale Iașului începutului de secol, care scot în evidență o concurență acerbă pentru favoruri și sinecuri în intelectocrația patronată de Ttitu Maiorescu. Jurnalul este și o radiografie a moravurilor românești din lumea ”bună”, cu tineri vânători de zestre și fete luptându-se acerb cu bârfele și cleveteala ieftină pentru a pune mâna pe o partidă promițătoare. Umbra lui Caragiale te urmărește când citești jurnalul. Ca anecdotă trebuie reținut că în 1908, la aniversarea a 45 de ani de la înființarea Junimii și 41 de ani a ”Convorbirilor literare”, Iacob Negruzzi, care a spus cu aer pașoptist: ”Domnilor, originile Junimii se pierd în noaptea timpurilor” (sic), adică într-o noapte senină din vara anului 1863, când Titu Maiorescu și Teodor Rosseti, într-un local suspect (adică la curve, vorba lui teodor Nica din public), lângă biserica Banului, au pus bazele glorioasei societăți care a schimba soarta literară a țării. Prin această restitutio, istoricul Lucian Nastasă-Kovacs nu-și dezminte stilul istoriografic inedit: râvnitor, iscoditor și descoperitor de comori rare.
————————-
Ionuț ȚENE
Cluj-Napoca