Nu toate biografiile scrise de Tatiana Niculescu sunt reuşite. Cea despre viaţa lui Arsenie Boca musteşte de ideologica propagandă futilă a vremurilor noastre. Totuşi, în recenta carte publicată, de fapt o isagogie, Tatiana Niculescu îşi recapătă echilibru intelectual şi ne oferă o biografie sentimentală a filosofului Nae Ionescu, acest teolog mefistofelic reprodus în pictura iadului într-o biserică ortodoxă de către patriarhul Miron Cristea – „Seducătorul domn Nae. Viaţa lui Nae Ionescu” (Ed. Humanitas). Nae Ionescu a fost un profesor şi filosof complicat şi complex, care a creat şcoala trăirismului sau existenţialismului interbelic, de la care şi-au tras sevele telurice un Cioran, Eliade, Noica sau Mircea Vulcănescu. Să scrii despre brăileanul Nae Ionescu nu este uşor. „Spre sfârșitul secolului XIX, în 1890, anul nașterii lui Nae Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit și mai prosper oraș al țării.” Personajul s-a dublat mefistofelic sub fascinaţia faustiană a lui Goehte. Născut dintr-o familie săracă şi rămas de foarte tânăr orfan, Nae Ionescu şi-a direcţionat inteligenţa sclipitoare spre o ambiţie de a parveni în marea cultură şi în elitele societăţii. Cu o studenţie sub semnul modestiei materiale, dar atins de marea cultură germană Nae Ionescu sprijinit de C. Rădulescu Motru obţine o bursă în Germania, la Göttingen. Aici învaţă cu sârguinţă, dar nu este neapărat sclipitor. Caracterul sentimental i se oţeleşte în dragostea pentru Elena Margareta, o fată dintr-o familie distinsă, care refuză alianţa cu un scăpătat. Elena Margareta fuge de acasă şi i se dăruieşte ca logodnică lui „Domn Nae”, care după un periplu complicat sentimental prin Germania belică, prin lagăre şi restrişti, se căsătoresc ortodox. Prin căsătorie, Nae Ionescu devine un mic moşier, chiar dacă mai mult sentimental, ridicându-se în scara socială. Nae Ionescu devine un admirator al culturii germane, dar şi un reprezentant al firmelor din Republica de la Weimar sau Reich în România, situaţie care îi aduce bani şi un Mercedes. El înţelege repede că politica şi femeile din înalta societate îl pot duce pe culmile succesului în Bucureşti. Se reîntoarce în ţară, unde devine profesor la Mănăstirea Dealu. Sub influenţa unui autor englez impune cercetăşia la tinerii aleşi pentru a urma acest liceu al viitoarelor elite româneşti. Din carte aflăm o informaţie interesantă. Nae Ionescu i-a fost profesor de liceu lui Corneliu Zelea Codreanu, viitorul căpitan al Mişcării Legionare. Poate de la Nae, liderul Legiunii să fi învăţat metodele cercetăşiei care le-a aplicat în cuiburi? Ajuns profesor la facultatea de Litere din Bucureşti, Nae Ionescu devine idolul noii generaţii naţionaliste din România. El a folosit maieutica, metoda socratică de a fascina auditoriul tânăr. Era spontan şi teatral la cursuri. Unii îl acuzau că îl preda pe Oswald Spengler ad litteram.
La cursurile sale cu ore înainte se aşează studenţii pentru a-l asculta pe maestru. „Îi place să i se spună Nae. Împământenește un limbaj teologic românesc, face din predarea filozofiei o împărtășire a înțelep-ciunii, le deschide studenților gustul pentru metafizică și gândire speculativă, învigorează scrisul gazetăresc, participă la primele mari proiecte editoriale românești, se implică în mișcările de tineret, e mândru să fie sfetnic de taină al regelui Carol II. Cu inteligența, umorul și farmecul lui aparte își conduce discipolii pe cărări politice periculoase. Este deopotrivă venerat și detestat: un seducător al minților și al inimilor, pentru care Maria Cantacuzino (Maruca), prietena reginei Maria, e gata să se sinucidă. Imensul orgoliu intelectual îi este zeu și călăuză în toate contradicțiile existenței sale” scrie autoarea. Se visa deja şef al Siguranţei, aşa cum îi spunea în secret discipolului său Mircea Vulcănescu.”Perspectiva de a deveni șef al Siguranței în România Mare din secolul următor și la o vârstă apropiată de cea la care tatăl său îndeplinise ultima slujbă a vieții sale ca șef al poliției va fi adus multe amintiri în gândurile Profesorului, în timp ce studenților le vorbise despre arhangheli, serafimi, heruvimi, domniile, stăpânirile și începătoriile îngerești”. Nae Ionescu devenise prin publicaţia sa „Cuvântul” o voce respectată şi temută în România Mare. Avea o cultură catolică, prieten cu monseniorul Vladimir Ghika, dar se afirma ca cel mai „ortodox dintre ortodocşi”, iar „românul era sinonim cu „a fi ortodox”. Mulţi îl acuzau că introduce un catolicism abscons în teologia ortodoxă. Prieten cu Nicolae Malaxa, de la care împrumuta bani să-şi ridice casa din Băneasa, de un alb imaculat în contrast cu figura sa negricioasă şi sprâncenele mari, Nae Ionescu trăia ca un rege în mijlocul generaţiei sale tot mai fanatizate în lupta împotriva vechilor structuri. Chiar şi un scriitor evreu s-a lăsat sedus intelectual de el, Mihail Sebastian, care i-a cerut să-i scrie o prefaţă la cartea „De două mii de ani”, o critică a autorului în stilul ideologic al epocii. Se îndrăgosteşte de Maruca Cantacuzino, prietena reginei Maria, care-l introduce în aristocraţia bucureşteană. Îl sprijină pe Carol al II-lea să revină pe tron în iunie 1930, dar se ceartă relativ repede cu acesta când intră în conflict suveranul cu Mişcarea Legionară. Nae Ionescu din alcovul amantelor sale dorea să devină ideologul noii mişcări naţionaliste şi omul de legătură cu palatul regal. Între timp îşi ridică o casă în stil mediteranean la Balcic să fie aproape de regina Mamă şi artişti. Se desparte de Maruca Cantacuzino, care încearcă să se sinucidă, dar apoi se consolează cu Enescu, pentru a se arunca în braţele unei tinere Lucia Popovici Lupa fiica unui profesor universitar cu influenţă în Mişcarea Legionară. Cu noua amantă se afişează oficial la toate seratele şi piesele de teatru, sub privirea indignată a soţiei de care nu a divorţat. Şi casa din Balcic a construit-o pe numele tinerei amante.
Nae Ionescu trece şi prin câteva arestări în urma conflictului cu Regele Carol al II-lea. În lagărul de la Miercurea Ciuc, Mircea Eliade îi face un panegiric. Închisorile lui Nae Ionescu erau dotate cu cameră separată, bibliotecă şi cadă cu apă caldă. Amantele sale interveneau la potentaţii vremii să fie eliberat. Ultima mare iubire a lui Nae Ionescu a fost pianista Cella Delavrancea, care-i aduna flori de pe câmp şi i le aducea la vila sa de la Balcic, spre ciuda Luciei Lupa, care devenea şi ea o „fostă” iubită. Nae Ionescu slăbeşte la propriu sfâşiat de lupta politică. „Cumnatul și cel mai apropiat prieten al lui Codreanu, Ion Moța, îi face o vizită Profesorului. Moța se hotărâse să participe împreună cu alți șase legionari la războiul civil izbucnit în Spania între republicani și naționaliștii monarhiști, unde „se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Christos”. Împreună cu vestea plecării îi aducea lui Nae Ionescu mai multe scrisori sigilate adresate soției, părinților, copiilor săi și Căpitanului. Se încredința astfel că, în cazul în care ar fi murit pe front, scrisorile le-ar fi fost înmânate. Ion Moța va muri pe frontul din Spania împreună cu celălalt tânăr admirator al lui Nae Ionescu, Vasile Marin. Când trenul care le aduce trupurile neînsuflețite în țară ajunge în București, Nae Ionescu, cu palton cu guler de blană și căciulă înaltă, tot de blană, poate fi văzut alături de Zizi Cantacuzino pe peronul Gării de Nord. Strânge între degetele mâinii stângi, o țigară aprinsă”.
După asasinarea lui C.Z. Codreanu în noiembrie 1938, steaua lui Nae Ionescu începe să apună. El face câteva declaraţii controversate la o petrecere simandicoasă, ceva despre cu capul lui Vodă adus pe tavă de legionari, ca şi cel al lui Brâncoveanu. Rearestat Nae Ionescu este eliberat cu greu în ciuda leşinurilor teatrale ale Cellei Delavrancea în anticamera premierului Armand Călinescu. Asasinat sau dus spre moarte nu se ştie. În martie 1940, la o petrecere prietenească la Nicolae Malaxa, un informator al siguranţei îi oferă profesorului o ţigară – denicotinizată – deşi nae, bolnav nu avea voie să fumeze. El trage cu nesaţ un fum şi cade jos secerat de un atac de cord. După câteva zile moare acasă, pe 15 martie 1940, suficient pentru soţie să revină în rolul de stăpână şi să spargă bustul de bronz al amantei Cella Delavrancea, care mai târziu a intrat în admiraţia regimului ceauşist. Nae Ionescu este înmormântat alături de prieteni. Mircea Vulcănescu şi Mircea Eliade i-au dus sicriul la groapă. Regele Carol al II-lea îl deplânge în însemnările zilnice, ca un mare om, dar care trebuia să moară pentru binele ţării. Mort de tânăr la 49 de ani, Nae Ionescu rămâne o enigmă a generaţiei interbelice. A fost un personaj bulgakovian care şi-a trăit viaţa ca o filosofie, fără să lase o operă scrisă însemnată, ci ca un Socrate, doar discipoli interesanţi, care au devenit embleme ale culturii române şi universale. Opera lui sunt corifeii, consecinţele dedublării şi amantele au murit de multă vreme.
———————————–
Ionuţ ŢENE