PETRARCA CXXXIV
Pace non trovo e non ò da far guerra,
e temo e spero; ed ardo e son un ghiaccio;
e volo sopra ‘l cielo e giaccio in terra:
e nulla stringo, e tutto ‘l mondo abbraccio.
Tal m’à in pregion, che non m’apre né serra,
né per suo mi riten né scioglie il laccio;
e non m’ancide Amor e non mi sferra,
né mi vuol vivo né ni trae d’impaccio.
Veggio senza occhi e non ò lingua e grido;
e bramo di perir e cheggio aita;
ed ò in odio me stesso ed amo altrui.
Pascomi di dolor, piangendo rido;
egualmente mi spiace morte e vita:
in questo stato son, Donna, per voi.
SONETUL 134
Pace nu am și nici nu-s bun de luptă,
mi-e teamă, sper și ard chiar pe răcoare;
și zbor spre cer și cad cu coasta ruptă:
și n-am nimic și-a mea e lumea mare.
Așa mă ține ea închis, fără de lacăt,
mă știe-ocnaș, chiar de-s în libertate;
și nu vrea vieții Amor să-i dea capăt,
deși m-ar vrea pierdut, ros de păcate.
Văd fără ochi și fără limbă strig,
aș vrea să mor, dar țip după-îndurare;
când mă detest, când vă admir perfid.
Îmi mestec dorul, râd și plâng aprig,
urăsc trăind, cu frică de uitare:
și toate, Doamnă, pentru-un chip candid.
PETRARCA CCCLX
Tutta la mia fiorita et verde etade
passava, e ’ntepidir sentia già ’l foco
ch’arse il mio core, et era giunto al loco
ove scende la vita ch’al fin cade.
Già incomminciava a prender securtade
la mia cara nemica a poco a poco
de’ suoi sospetti, et rivolgeva in gioco
mie pene acerbe sua dolce honestade.
Presso era ’l tempo dove Amor si scontra
con Castitate, et agli amanti è dato
sedersi inseme, et dir che lor incontra.
Morte ebbe invidia al mio felice stato,
anzi a la speme; et feglisi a l’incontra
a mezza via come nemico armato.
SONETUL 360
Întreagă vârsta-mi verde, cu zilele în floare,
s-a risipit aiurea, când am simțit că locul
ce îmi ardea ființa își domolește focul,
în jarul ce se stinge, în flacăra ce moare.
Dușmanul meu femeie deja știa atunci
să cate-n suferință și-n vorbe înțelesuri
cu care să transforme durerile-n eresuri
ca într-o joacă tandră, prinsă-n cuvinte dulci.
Aproape era vremea când rugul pasiunii
și-o liniști ardoarea, credeam, și vom vorbi
ca două migratoare pe marginea genunii.
Așa gândeam, dar pizma că vom sporovăi
cu-atâta bucurie stinse lumina lumii
PETRARCA CCCLXV
I’ vo piangendo i miei passati tempi
i quai posi in amar cosa mortale,
senza levarmi a volo, abbiend’io l’ale,
per dar forse di me non bassi exempi.
Tu che vedi i miei mali indegni et empi,
Re del cielo invisibile immortale,
soccorri a l’alma disvïata et frale,
e ’l suo defecto di tua gratia adempi:
sí che, s’io vissi in guerra et in tempesta,
mora in pace et in porto; et se la stanza
fu vana, almen sia la partita honesta.
A quel poco di viver che m’avanza
et al morir, degni esser Tua man presta:
Tu sai ben che ’n altrui non ò speranza.
SONETUL 365
Mă plâng și azi de vremile trecute,
în care m-am pierdut în doruri vane,
aripi aveam, dar zboruri diafane
nu am făcut și șansele-s pierdute.
Tu, care-mi vezi păcatele nedemne,
și ești Stăpân pe zori nemuritoare,
numai un dram, că-s tare la strâmtoare,
dă-mi din lucirea grației eterne:
șI de-am trecut prin lupte și furtune
măcar un port unde să-ajung cu bine
mi-aș mai dori acum, că sunt bătrân.
Iar în crâmpeiul care-mi mai rămâne
din traiul lung și fără har, ia-mă la sân:
căci singura nădejde mi-e în tine.
PETRARCA CCXXXIV
O cameretta che già fosti un porto
a le gravi tempeste mie diürne,
fonte se’ or di lagrime nocturne,
che ’l dí celate per vergogna porto.
O letticciuol che requie eri et conforto
in tanti affanni, di che dogliose urne
ti bagna Amor, con quelle mani eburne,
solo ver ’me crudeli a sí gran torto!
Né pur il mio secreto e ’l mio riposo
fuggo, ma più me stesso e ’l mio pensero,
che, seguendol, talor levommi a volo;
e ’l vulgo a me nemico et odïoso
(chi ’l pensò mai?) per mio refugio chero:
tal paura ò di ritrovarmi solo.
SONETUL 234
O, cămăruță, care mi-ai fost port
și pavăză în mari furtuni diurne,
fântână ești, de lacrime nocturne,
ce ziua-n ochii lumii nu le port.
O, pătucean, ce pace și confort
la greu mi-ai oferit, când dar de lacrimi
cerea o mână sidefie, pentru patimi,
cu o cruzime care m-ar vrea mort!
Dar eu nu fug de taină, neodihnă,
de mine însumi, ori de-acele gânduri
din sânul cărora am încercat să zbor;
ci mă-ndemn, mereu lipsit de tihnă
(nu e ciudat?), printre ostile chipuri,
să-i dau singurătății sure un popor.
PETRARCA XXXV
Solo et pensoso i piú deserti campi
vo mesurando a tardi passi et lenti,
et gli occhi porto per fuggire intenti
ove vestigio human l’arena stampi.
Altro schermo non trovo che mi scampi
dal manifesto accorger de le genti,
perché negli atti d’alegrezza spenti
di fuor si legge com’io dentro avampi:
sí ch’io mi credo omai che monti et piagge
et fiumi et selve sappian di che tempre
sia la mia vita, ch’è celata altrui.
Ma pur sí aspre vie né sí selvagge
cercar non so ch’Amor non venga sempre
ragionando con meco, et io co llui.
SONETUL 35
Singur și gânditor nimicul din câmpie
îl tot măsor cu pasul încet și obosit
și caut cu privirea ungherul mai ferit,
cotloanele uitate, pierdute în puste.
Dar adăpost nu aflu, un loc să mă scutească
de iscodirea crudă a ochilor străini,
când din tristețea aspră, oricare din vecini
pojarul dinăuntru ar ști să mi-l citească:
da, am ajuns acuma să cred că munte, câmp,
păduri și plaje vaste, toate-mi cunosc viața,
chiar chinul înrobirii de care nu mă plâng.
Și-oricât de aspră-i calea și-s chinuit și tâmp
eu tot cu-Amor vorba mi-o leg, nutrind speranța
că zeul norocirii, de-o vrea, o să mă aibă-n gând.
––––––––
Traducere:
Ion ISTRATE
Cluj-Napoca
August 2018