Sorb o vorbă aburindă și alerg să nu mă prindă nostalgiile cu gândul la ce nu se poate spune… șterg și ard toată dovada, toate urmele visării ce-am avut în tinerețe… nu e haină ca tristețea, nici viforniță ca slova din trecut nu-i cu putință… numai să-mi dezghețe mâna din strânsoarea juruinței ce-am făcut cu Universul și vă scriu, tristețe jună, săbuit de astă dată, și deplin… iată că sunt viu și, veșnic, apăsat de întristare, de cortegiile nunții munților sticloși din mare… am un vin care trezește, plăsmuire, nu îmbată, și un foc care îngheață sângele în lămpi bizare de pelin din mult prea plinul și lehamitea de viață… fă să-mi fie sărbătoare când te văd și te îmbracă în văpăile de gheață ale erei viitoare, când vom fi doar noi, femeie, pe pământ, cerul și marea!.. o să-ți scriu, tristețe jună, lămurit răvaș de iarnă și de vânt în vele negre de cerneală otrăvită… fierul cerului ce bate clopotele disperate va stârni în șapte stele avalanșe de lumină și zăpadă purpurie… bea pelin și te abate de pe căile mizere ale lumii blestemate!… strașnic vin, tristețe jună, nu-i așa?… se văd șerpii de pe lună înghițind tăciuni de gheață și dragoni de promoroacă… nu e niciun loc, iubito, de răgaz, nici așezare între moarte și viață… mingi de foc, oase de gheață și ferestrele murdare ale iernii milenare, șuierând șlagărul morții în orbitele bizare ale lunii luminoase… fulgii bat în felinare ca insectele și curge de pe munți ceară amară și argint încins în harul rugăciunilor de seară…
——————–
Ioan POP
Octombrie 2019