Ioan MICLĂU GEPIANUL: Duhul lui Eminescu

DUHUL LUI MIHAI EMINESCU

Dintre neguri argintoase o făptură se desprinde,

Ca fantoma peste codrii și ca aburul se-ntinde,

De se plec codrii Moldovei; este umbra lui Ștefan!

Dar, de luna și izvorul îngân șoapte de alean,

Atunci veșnicia-aduce, tors din basm de Ispirescu,

Peste codrii de aramă geniul lui Eminescu!”

Căci din dorul multor vise ce-au trecut înspre morminte,

Reînvie Duhul geniu cu chip candid și cuminte!

Auziți foșnete-n codru, genii melodii eterne?

Este Codrul ce în taină un altar duios așterne!

Auziți clopotul dulce al izvoarelor ce murmur

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?

Oh, acum ascultați șoapta cea de noapte ca un șuier,

Pare-a fi cornul lui Țepeș sau a Iancului viu fluier!

Fâlfâit de aripi multe bat in aer născând duh;

Da! priviți cum pe o rază se coboară din văzduh,

Blândul și etern Luceafăr în izvor să se privească!

Pare trist cuprins în neguri, însă ochii-i sunt de foc,

Iar pe buze ca marmora versul își săpase loc!

Codrul cetinii îi pleacă frunza până la pământ,

Doar știa bătrânul Codru al lui Eminescu Cânt”.

(Duhul luând chipul lui Eminescu, zise)

„…Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?”

(Codrul răspunde)

„De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea crește,

Și frunzișul mi-l rărește!

Bate vântul frunza-n dungă,

Cântăreții mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte,

Iarna-i ici, vara-i departe!”  

 Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,

Trezind codrii ce-mpresoară un sătuc, la Ipotești!

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,

Ce domnește peste Crișuri și în sângele-ardelean!

Marea valurile-și umflă, iar oglinda lor albastră

Zugrăvea blândul Luceafăr, sfânt în poezia noastră!

Pe al Crișului mal verde răsări un monument!

Putna-n clopotul de-aramă îl vesti într-un moment!

Iar Suceava se trezește la a Codrului chemare,

Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare!”

Cerul stelele-și aprinde, ca prin vremi, odinioară,

Luna după brazi și-arată chipu-i alb ca de fecioară,

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru Soare, s-o prefacă-argintărie!

În sfârșit, Codrul întreabă cu-a lui veșnică mărire:

„…Spune Duh frumos, în versuri, cea mai dulce amintire!”

(Duhul lui Mihai Eminescu șoptește)

„Fiind băiet păduri cutreieram, Și mă culcam ades lângă izvor,

S-aud cum apa sună-ncetișor;

Un freamăt lin trecea din ram in ram,

Și un miros venea adormitor.

Astfel adesea eu nopți întregi am mas’

Blând îngânat de-al valurilor glas”.

*

În poieni izvoare susur cu-al lor glas chemând simbolic,

Pe când cântul unei mierle sună grav și melancolic!

O priveliște de noapte când doar îngerii și duhuri

Se desfăt l-al lunei raze prin înaltele văzduhuri,

Căci Poetul nostru geniu un Luceafăr va rămâne;

Iată! Duhul se îndreaptă spre știutul izvor tainic!

(Ajuns lângă izvor, Duhul întreabă)

„Ce șoptești atât de tainic,

Tu izvor de cânturi dulci,

Repezind bălaia undă,

Floarea țărmului o smulgi;

Și o duci, o duci cu tine,

Vâjâind încet pe prund;

Ale tale unde floarea,

Cine știe unde-o ascund?”

 (Tăcere. Duhul lui Eminescu zice iar)

„Se bate miezul nopții în clopot de aramă,

Și somnul vameș vieții nu vrea să-mi ieie vamă,

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte,

S-asamăn într-olaltă viață și cu moarte,

Și cumpăna gândirii și azi nu se mai schimbă,

Căci între amândouă stă neclintita limbă”.

(Izvorul răspunde:)

Tu niciodată n-ai lipsit, ca luna ce lucește,

Lumini în noapte aducând prin albele ferestre,

De vrei aminte să-ți aduci, – ci știu că n-ai uitat –,

Mai spune-mi versul tău frumos ce eu l-am ascultat.

(Duhul lui Mihai Eminescu, cutremurându-se)

„Când amintirile-n trecut,

Încearcă să mă cheme,

Pe drumul lung și cunoscut, Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies

Și azi aceleași stele,

Ce-au luminat atât de des,

Înduioșării mele.

Și peste arbori răsfirați,

Răsare blânda lună,

Ce ne găsea îmbrățișați,

Șoptindu-ne-mpreună. 

A noastre inimi își jurau,

Credință pe toți vecii,

Când pe cărări se scuturau

De floare liliecii.

Putut-au, oare, atâta dor,

În noapte să se stingă,

Când valurile din izvor

N-au încetat să plângă?

Când luna trece prin stejari,

Urmând mereu în cale-și,

Când ochii tăi, tot încă mari,

Se uită dulci și galeși?”

 (Poezia, in chip de Porumbiță)

Oh, simt codru cum învie, văile-s de farmec pline,

Zarea-i înmuiată-n farmec și-n parfumuri de sulfine,

Râuri și izvoare picur cercând marea simfonie,

Pregătind divina orgă a maestrului ce-nvie,

Căci asemenea luminii stelei cea de mult apusă,

Azi ajunge, se răsfrânge trezind româneasca muză!

Tu, Luceafăr, ce lăsat-ai viața l-al meu sân să steie,

Veșnic peste Țara-ți dragă ca lumina să scânteie,

Hai, arată-te-n mărire, să-ți privesc ochii tăi mari,

Spune-ne povești cu zâne, cu păr blond și buze tari;

Cu averi ce măcinară multe suflete hoinare,

Când nebuna și trudita viața omului dispare!

Apoi, de la Nistru mare pân-la Tisa cea română,

Neamul nostru să se țină strășnicește mână-n mână!

Iar ceasornicul urmându-și lung a timpului cărare,

Tu, cu gene ostenite sufla-i seara-n lumânare,

Și dormeai la sânu-mi dulce ca-n câmpii la Ipotești,

Visând versul, ochi albaștri ca și stelele cerești.

În poem dăltuiai boiul cel mlădiu ca de fecioară,

De-am rămas și azi întocmai cum eram odinioară!

Hai, șoptește-mi, că mi-e sete și de dorul tău mă pierd,

Tu să-mi spui povești cu zâne și eu fruntea să-ți dezmierd!

(Duhul lui Mihai Eminescu răspunde)

„O, dulce înger blând, 

Cu ochi uimiți de mari,

La ce mai reapari,

Să-ngreui al meu gând?

Că n-oi mai auzi,

Că-mi amintești v’o zi,

Din viața mea de sat!

Mai poți să-ți amintești,

Cum noi îmblam desculți

Și tu stăteai s-asculți,

Duioasele povești?

Spuneam cum au umblat,

Frumos fecior de crai,

În lume nouă ai,

Iubita de-au aflat.

Dar azi, când se părea,

Că-n veci eu te-am uitat,

Tu iar te-ai arătat,