EMINESCU –FIU AL ARDEALULUI !
Motto:
“Un popor care îl are pe Eminescu,
nu poate fi sărac!”
Grigore Vieru
Eminescu printre ardeleni !
Călător, senin la suflet, pășea vesel peste lunci,
Iar zefirul pe-al lui aripi grămădea miresme dulci,
Tei cu flori deschise-n soare puneau farmec lin vieții,
Sfințind inima aleasă din chiar zorii tinereții.
Iar din cornul cel carpatic rotunjea a lui privire,
De la Nistru pân’la Tisa vedea Țara’n pângărire;
In acele vremi de zbucium “Familia” era mare,
Căci l-al lui Vulcan opinii n-avea nimeni cutezare!
Muza Crișurilor iarăși, cu-a ei valuri semne dete,
Să observe Cernăuții mandrele-ardelene fete,
Ce s-ar duce de mirese pân-l-al Siretului maluri,
Pe când floarea moldovimi spre Ardeal cugeta-n-zaruri!
Iar mlădița Bucovinei, răsărind pe mândrul deal,
Prinse rădăcini de dragul românescului Ardeal,
Slavici cu-a lui șiriană limbă, îl primi ca pe un frate,
Timișoara si Beiușul, Blajul cel cu școli inalte!
-Te salut dar, mică Romă, Dumnezee-Ți mulțumesc,
Căci mi-ai dat să pot eu, astazi, tot Ardealul să-l privesc!
Pădureni cu șuba albă, moți, mocani, în harnic iureș,
Stapaniți Târnave, Crișuri, mureșenii a lor Mureș!
Eu, tot focul din iubire vi-l adun în al meu suflet,
Să-l ridic în veșnicia veacurilor pe-a lor umblet,
Precum Isus rădicat-a toate relele din lume,
Să le ia-n povara-I aspră, curățind-o cu al Său nume!”
(Poezii alese-Vol.I.-2005, Ioan Miclau)
*
Geniul lui Mihai Eminescu
(Luceafar etern)
“Auziți foșnete-n codru, melodiile eterne,
Ale codrului ce-n taina un altar duios așterne?
Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur,
Pe când raza lunei blonde valurilele le tulbur?
“Da, simți codru cum învie, văile-s de canturi pline,
Zarea-I inmuiata-n farmec și-n parfumuri de sulfine,
Iauri și izvoare picur creând marea simfonie,
Pregătind divina scena pentru astrul ce învie!
Dintre neguri argintoase Luceafărul se desprinde,
Ca o mare peste codrii el lumina și-o întinde,
De se plec codrii Moldovei pare umbra lui Ștefan,
Dar, e Domnul Poeziei și-al lui versuri de alean !
“O, priviți cum pe o raza se coboară spre izvor,
Roșu și etern Luceafăr, Eminescu-n chip de dor,
Coamele-I pe umăr scapăr, se desfir să-l învelească,
Pe când geniu-I se coboară în izvor să se privească!
Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vesti,
Trezind munții ce-mpresoară un satul – la Ipotesti.
Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,
Ce domnește-n Duh pe Crișuri și în sângele-ardelean !
Crișul valurile-și umfla reflectând oglinzi albastre,
Zugrăvind blândul Luceafăr, semnul Poeziei noastre;
Pe al Crișului mal verde cerul pune-un monument,
Putna-n clopotul de-arama îl vestește-ntr-un moment;
Iar Suceava se trezește l-al ecoului chemare,
Presimțind mărimea clipei ce străfulgera prin zare,
Luna după brazi și-arată chipu-I drag ca de Fecioară,
Stelele se-nșir aceleași ca-n vremi de-odinioară;
Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,
Pregătind-o pentru geniu, covor de argintărie;
Coborând se-ndreaptă molcom spre știutul izvor tainic,
Îmbrăcat așa în raze părea-al lumii rege falnic!
În sfârșit, Codrul șoptește cu-a lui veșnica mărire:
“Ramuri dragi, izvoare, păsări intonați cântăruri dulci,
Căci altar de rugă este tot cuprinsul astei lunci;
În uniri izvoare susur cu-a lor glas chemând simbolic,
Mierlele pornind cantatul suna grav și melancolic
(Publicată în Revista ”Iosif Vulcan”, Ioan Miclău-Australia)
***
“…Printre primii sprijinitori de a se înființa un teatru național
și dincoace de Carpați, a fost Eminescu
–În 1899, la 10 ani de la moartea lui Eminescu, redactorul Familiei aduce un omagiu frumos memoriei lui Eminescu. Publica si de data aceasta un numar memorial. Daca la moartea poetului, 1889, a publicat primele incercari ale lui Eminescu din anii 1866-1869, acum publica cateva din cele mai frumoase poezii pe care le-a scris intre anii 1883-84 si care, atunci, au vazut lumina tiparului in Familia. In acest numar, Caragiale, fiind si el collaborator al Familiei, publica o schita despre momentul in care l-a cunoscut pe Eminescu, demna de acest numar festiv; se termina cu propozita urmatoare: “Generatii intregi vor sa suie cu pompa dealul care duce la Serban-voda, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme si o bucata din care sa scoti un alt Eminescu nu se va mai gasi poate”. Tot in acest numar,printer altele, Vulcan publica iarasi articolul lui Eminescu, Repertoriul nostru teatral, “spre a-l putea citi si generatia actuala”, pentru ca, unul dintre primi sprijinitori ai propunerii d-a se infiinta un teatru national si dincoace de Carpati, a fost Eminescu”.
(Iosif Vulcan și revista Familia – autor: Gheorghe Petrusan, Szeged, 1992, pag.95)
***
FESTIVALUL EMINESCU DE LA ORADEA
– la 70 de ani de la debut –
În 1936, după ce terminase de citit “admirabila trilogie a prodigiosului romancier Cezar Petrescu, Luceafărul, Nirvana și Carmen Saeculare, așa după cum mărturisește redactorul celei de a doua serii a “Familiei” orădene, G.M. Samarineanu, are revelația posibilității unei noi întâlniri cu Eminescu; o sărbătoare care să marcheze cei 70 de ani scurși de la debutul poetului în paginile “Familiei” lui Iosif Vulcan. Întâmplarea a făcut însă ca demersurile și aprobările pentru organizarea întâlnirii de la Oradea să se prelungească neașteptat de mult, astfel ca reuniunea proiectata n-a putut avea loc decât la 28 februarie 1937, adică la o întârziere de un an.(…)
“…Rezultatul a fost publicarea în presa a unui Manifest către tineretul român din Oradea, prin care acesta era chemat să se alăture cu mic cu mare la cei care vor fi de față spre ași “înălța cugetul spre ce e frumos și mare, când venim să ne împărtășim din măreția geniului, din frumusețea pură a artei”. Manifestul era semnat de Grupul “Familia” și a fost publicat în mai toate ziarele și revistele locale.
Apoi, mai ales prin “Noua Gazeta de Vest”, inițiatorii Festivalului au stat mereu de vorba cu publicul cititor, oferind aproape număr de număr noi detalii despre marea sărbătoare, cum ar fi cele cu titlurile Festivalul eminescian (nr.228/1937), Un mare eveniment eminescian (nr.246/1937), Mihai Eminescu la granița de Vest, (nr.262/
1937), ținându-se mereu trează atenția opiniei publice locale, deoarece, așa cum se sublinia într-un material, “Festivalul literar de la 28 februarie 1937 va constitui cel mai înălțător eveniment literar în era românească la aceste fruntării”.
(…)Cuvântul de binevenire a lui M.G.Samarineanu, intitulat Bine ați venit! (nr.262/ 1937), care se încheia cu cuvintele: Etern e rostul care a fost dat românimei pe pământul care el l-a muncit, stropindu-l cu sudoarea de sânge în părțile care-l cuprind. Și geniul lui Eminescu etern va călăuzi aci, căci rădăcina lui a prins prima data în înțelegerea lui Iosif Vulcan”. În acelaș număr, un alt autor sublinia rolul lui Eminescu în stabilirea doctrinei “naționalismului adevărat”, în timp ce pe plan poetic, el atinge “cele mai înalte și mai desăvârșite forme de expresie”.
Despre modul în care s-a desfășurat festivalul găsim în același ziar o dare de seamă amănunțită apărută sub titlul Un moment grandios la Oradea: comemorarea lui Eminescu, urmată de articolele Eminescu călăuzitor al tineretului de V.Iulian și Presa maghiară și festivalul Eminescu, înregistrând ecouri favorabile și aprecieri dintre cele mai elogioase în presa de limba maghiară, care a salutat cu căldură nedisimulată evenimentul.
Modul în care s-a desfășurat Festivalul Eminescu de la Oradea ne apare prezent și în revista “Familia”, care va închina un întreg număr evenimentului. Numărul acesta, având pe coperta chipul lui Eminescu în viziunea sculptorului Oscar Han, este unul dintre cele mai reușite numere pe care viața literară românească le-a închinat marelui poet”.
(Fragmente din articolul “Festivalul Eminescu de la Oradea –la 70 de ani de la debut -, autor Mircea POPA, și publicat în revista “Familia Romana”-Oradea, Martie 2000, editor: C-tin Malinas)
MIHAI EMINESCU: CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge duşman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc!
(1867, 2/14 aprilie)
(Poezii –M.Eminescu, Editura Eminescu,1984
Prefața de Zoe Dumitrescu-Busulenga,
Tabel chronologic de Ion Cretu)
________________________________________________
Bibliotecar, Scriitor: Ioan MICLAU – AUSTRALIA
2008