Și de ce…?
Păi, mai întâi, să jubilam în inima noastră că sunt anumite lucruri care nu se întreabă!… Care nu se pot intreba. Fiindcă întrebarea însăși face parte din nerostitul Răspuns…
Or întrebarea „cine sunt eu?” asta încearcă. Sa stabilească o legătură între faptul de a exista („sunt”) și eu. Ce treaba are starea de „a fi” cu mine? Ce are a face Ființa cu „eu”.
În fapt, e ca și cum am întreba Existența: „Ce treabă ai tu cu mine?”.
O, fie și numai din asta, am atins coarda Iubirii…! Va închipuiți ce ar „raspunde” Iubirea la așa ceva? Fiindcă noi, în acea clipă, O întrebăm pe Ea: „De ce nu ești doar impersonală? De ce Te interesează să exiști și ca… persoana mea?!”
Atunci, dragi prieteni, am intrat în lumea minunată a Răspunsului. Fiindcă doar am formulat altfel…
Iar în starea asta, nici nu mai vrem răspuns. Vrem doar să fim lăsați să nu mai plecăm niciodată de aici! Căci unde să „plecăm” de la Originea noastră?
Așa că de câte ori avem mari-mari întrebări, întrebări din acelea „imposibile”, să le (re)formulăm în așa fel încât să ni se răspundă… Să nu poată decât să ni se răspundă.
Așadar, să intrăm în dialog cu Dragostea:
– „Spune-mi Tu, cine sunt eu?”
Ca s-auzim cum se răsucește spre noi:
– „O, ce n-aș putea Eu fi…!”
Să ne fie destul. Să ne fie cu prisos.
——————————-
Iustin T., 26 aprilie 2020