Scrisorile celor doi îndrăgostiți celebri, Eminescu și Veronica Micle, parte din câte vor fi fost, au ajuns însă a satisface curiozitatea publicului. Dar cele păstrate de Valeria – în număr de 93 ale lui Eminescu și 15 (probabil, rezultat al unei selecții riguroase) ale Veronicăi – vor fi dezvăluite târziu, după moartea celei care păstra comoara epistolară. Asta s-a întâmplat prin intermediul unei reprezentante a familiei Valeriei de peste două generații. Graziella Nanu, fiica din prima căsătorie a Valeriei preluase scrisorile de la mama sa spre a le transmite, ca într-o ștafetă genealogică, fiicei sale Ana-Maria Grigorcea Messeri. Cu legământul sacru de a le tăinui celor doi amanți intimitatea. Nepoata Valeriei, respectiv strănepoata Veronicăi, în sfârșit, se lăsă convinsă de fosta ei profesoară Maria Economu să le publice sub auspiciile editoriale ale Cristinei Zariofopol-Illiaș, fiica profesoarei. Iată argumentul hotărâtor al celei care a produs nepoatei Valeriei ruperea jurământului de taină purtat de patru generații de femei: „Draga mea, copiii tăi sunt italieni, nu știu română. Suntem în vârstă amândouă. Într-o bună zi ei vor găsi după tine un teanc de scrisori și o să le arunce că nu pricep nimic. Ai o datorie față de cultura română. Trebuie!” (după Christina Zarifopol-Illias).
Ceea ce e cert, legat de activitatea Valeriei la Boureni prin intermedierea propriului condei, e că a finalizat un volum de versuri, „Din preajma mea”, publicat la Fălticeni în 1920, cu scopul de a facilita, prin difuzare, strângerea de fonduri pentru înălțarea unui monument închinat eroilor căzuți în războiul ce abia se sfârșise. Aflăm însă (din însemnările învățătorului A. Grigoriu) că preconizata difuzare a întâlnit impedimente (neclarificate) și, în consecință, finalitatea filantropică a rămas neîmplinită, spre dezamăgirea generoasei autoare.
Cât despre caracteristicile poeziilor din acest volum, să extragem o frază sintetică dintr-o fulgurație exegetică târzie a scriitoarei Elena Vulcănescu: „Abundentă în compoziție și mai puțin în imagini, atrasă de transcrierea polifonică, mezzo-soprana de odinioară umple dealul Bourenilor, din valea cu stejari pînă în coama cu imaș de stînă, de un ronron cosmic.”
Poeta cu traiul la Boureni își făcuse debutul la Iași, încă de la tinerețe și în companii celebre. La vârstă de 19 ani primise botezul literar în „Convorbiri literare” (15 februarie 1885) cu poemul „La șezătoare”. În acea ediție apăreau și cîteva poeme ale mamei sale, primul act al „Scrisorii pierdute” de I. L. Caragiale și „Moș Ion Roată și Unirea” de Ion Creangă. Iată un fragment din „La șezătoare”, poezia Valeriei: „Vîntul suflă cu tărie și izbește în fereștri,/ Iar în casă lîngă vatră șede lumea la povești/ …Și tăcerea cea mai mare în căsuță-acum domnește,/ Nu s-aude decît fusul fetelor cum sfîrîește”. Aceeași voce de peste timp, rostește despre versurile de debut ale Valeriei următoarele: „În timbru robust și aer de prospețime, expresia simplă, fluentă și cantabilă are firescul oralității versului popular al inspiratelor prelucrări alecsandriniene.” (Elena Vulcănescu). La Iași, Valeria Micle mai publicase în revista periodică „Natura”.
Învățătorul A. Grigoriu, sau mai probabil Gheorghe Grigoriu (tatăl lui Adrian, tot învățător), transcrisese un caiet întreg din poeziile Valeriei, câteva dintre ele inserate și în manuscrisul monografiei lui A. Grigoriu, document aflat în custodia rudelor din Cristești, urmași care manifestă un deosebit afect pentru memoria dascălului contemporan și vecin, la Boureni, cu Valeria Micle Sturza. Acesta era un admirator fervent al poetei care i-a istoricizat meleagul prin traiul generoasei și distinsei doamne în sânul obștii lor sătești, prin actele filantropice și prin versurile sale dedicate vieții comunității, naturii și istoriei locului. Rară, putem constata și noi (cei care aflăm despre asta), această asociere extremă, bazată pe empatie reciprocă, între exponenții unei microsocietăți arhaice, cu oameni rudimentari și cvasianalfabeți, și exponenta unei lumi emancipate, cu studii în școlile europene, cu preocupări contingente cu arta și cultura elitei vremii.
Iată cum înțelege distinsa scriitoare Elena Vulcănescu, prin intermediul poeziilor Valeriei, integrarea atipică a acesteia în acest spațiu care contrastează izbitor cu statutul ei socio-cultural: „Conștiința unei aristocrații asumate este statornicită de maternitate, credintă și căutarea de sine în comunitatea pe care o judecă, o reașează într-un compendiu liric de ierarhii justificate. Ascunsă în umbra stejarilor, ca îngerul ce povestește o baladă, convertește vaietul furtunii trecute în blîndețea împăcării din sărbătoarea pentru sublima și naiva mamă. Era mulțumită, copiii Sturdzești, Grigore și Mihai, îi aduceau bucuria scrisului.”
În presa vremii, doamna Valeria Sturza era însă extrasă complet din mediul restrâns în care trăia: „…cunoscută în cercurile înaltei noastre aristocrații prin eleganța spiritului artistic și apreciată în străinătate și în țară ca o desăvîrșită cîntăreață” („Gazeta Moldovei”, Fălticeni).
În ultimii ani cucoana Valeria luă proporții corporale, de unde îi rezultă și augmentativul „Sturzoaica ” sau „Boieroaica”. Mi-amintesc, de când adunam informații pentru monografia comunei Miroslovești, că un bătrân din satul meu, adăuga și el o vorbă bună despre Valeria Sturza : „ Sturzoaica de la Boureni era o femeie blândă și milostivă cu cei năcăjiți. Știu asta de la tata, că eu eram copil. A întrebat de copiii orfani din sat și i-o dat unui băiet pe nume Măricuța, rămas orfan de pe urmă războiului [al Întregirii], o junincă, ca s-o facă izvor de lapte pentru el și frații lui mai mici. Da’ neispravitu’ o vândut mândrețea de junincă și-o risipit banii.”
Mergea din când în când, pentru cumpărături, la Pașcani, cel mai apropiat târg ce aducea a oraș, într-o mașină decapotabilă cu șofer neamț (numai două automobile erau în județul Baia; celălalt, la Fălticeni). „Valeria stătea pe jilțul de-ndărăt, acoperită de o voaletă care o proteja de praf, că nu erau drumuri asfaltate atunci, și în față era o subretă, o femeie de serviciu care să-i fie de ajutor la cumpărături” (acad. C. Ciopraga). Cu același mijloc se deplasa și la Fălticeni spre a participa la „Șezătoarea fălticeneană”(1892-1929), care „oferea modele folclorice de o absolută valoare artistică și documentară pentru poeziile sale” (Elena Vulcănescu). Va urma
———————————–
Gheorghe PÂRLEA
Notă: Sursele bibliografice vor fi atașate ultimei subunități postate.