Pe poetul Marin Beșcucă am început a-l cunoaște, în spirit, ca jurnalist. Căutând pe Internet informații despre omul politic Corneliu Coposu, am găsit o „scurtătură” care m-a dus la un interviu cu Seniorul, consemnat de Marin Beșcucă și publicat într-o ediție din 2016 a publicației „Jurnalul de Olt”. Desigur am citit captivat interviul, fără să dau atenție celui care îl modera (e, invariabil, efectul umbrei pe care intervievatul o lasă asupra celui ce pune întrebările, mai ales când acesta poate fi un nume cu sonoritatea lui Corneliu Coposu). Dar, puțin mai apoi, „întâmplarea” (cine știe ce taină ascunde această vocabulă!) mi-a intermediat un alt fel de reîntâlnire, tot pe calea ciberspațiului, cu Marin Beșcucă, de dată aceasta cu poetul.
Internetul e, pentru mine, vehiculul prin care eu îmi întrețin bobul de jar ce mocnește în cenușa timpului propriu: chemarea spre cuvânul care clădește edificii pentru suflet – edificiul se numea cândva poezie, acum zicându-i-se frecvent poem/ poemă. Așa l-am descoperit, între poeții care m-au acaparat cu versurile lor, pe originalul poet Marin Beșcucă, un poet aflat în front, dar fără uniforma „cazonă” care anulează distincția.
Ca cititor (și, în secundar, firav creator) de versuri sunt și eu, ca toți cei ce împărtășim această „zăbavă” (cum îi zicea cronicarul), vulnerabil la impulsul de a-mi exprima starea de emoție asupra ingeniozitățîi creatoare a celor care îmi provoacă conexiunea la starea lor poetică. Și am făcut-o și în cazul poetului Marin Beșcucă, unul dintre cei mai spontani și fluenți creatori, așa cum ni se arată mai ales prin intermediul spațiului virtual.
În urma semnalului meu de bună receptare a poemelor dumisale, avea să fiu surprins, chiar copleșit, de o surpriză pe care mi-a provocat-o, intermediată fiind de poștaș: mi-a trimis în dar cărțile care-i cuprind ființa, substanța scrisului său. Din cele circa douăzeci de cărți născute din frământul minții și sufletului poetului Marin Beșcucă, zece îmi înnobilează biblioteca personală, toate cu dedicația autorului. Un gest care include o generozitate ce nu va putea primi expresia echivalenței în conexiunea inversă. Dar sunt convins că poetul dăruitor și-a asumat această nedreptate asupra sa, nedreptate consacrată deja în istorie, cu privire la relația scriitor-cititor.
Iată așadar contextul în care, după o intenție de reacție (mai elaborată) lăsată să mocnească într-o lungă incertitudine, încerc acest palid feedback de mulțumire. O fac, în sfârșit, îngrijorat în sine că modestele mele cuvinte ce vor urma, răspuns asupra mărinimiei autorului față de cititorul său, ar putea fi privite ca împovărate de efectul motivației extrinseci (ca fiind un „preț” asupra cantității) și nu efectul motivației intrinseci, adică rezultatul stării lăuntrice, indus de esența darului, necondiționat de partea materială a acestuia.
Supralicitându-mi disponibilitățile de cititor, poetul dăruitor își va fi imaginat că receptorul darului său îi va citi versurile în ritmul în care dumnealui le scrie. Din păcate, nu sunt un supermen în materie de lectură. Condiția socio-culturală, starea sănătății (e vorba chiar de organul care vede exteriorul spre a putea fi pătruns apoi, prin alte resorturi, interiorul „lucrurilor”) – ca să numesc doar doi frânari ai curgerii mele în spirit – mă fac să invoc două ziceri memorabile. Pentru timpul prezent îmi vine în minte constatarea unui exeget al lui Sadoveanu, adaptată aici la Marin Beșcucă: poetul acesta „scrie mai mult decât pot eu citi”, iar pentru timpul viitor (un viitor apropiat, căci mă apropii de limita „speranței de viață” în România) să iterez, păstrând proporția, regretul lui Marin Sorescu în pragul trecerii Styxului: „…regret că îmi rămân atâtea cărți necitite.”
Totuși, cu toți factorii perturbatori tăbărâți asupra mea, am citit câteva zeci de poeme din aceste cărți (poate că am depășit suta) ale dlui Marin Beșcucă (a se înțelege că mai am și alte cărți în exercițiul lecturii). Iar poemele dânsului nu-s doar fulgurații de gând, ci ample demersuri lirice care nu încap câte unul în pagină. Dar cărțile ce mi-au fost dăruite sunt încă sub actul de lectură al beneficiarului, ceea ce duce la ideea că poetul ce vine spre noi „dinspre Dumbrava Roșie nr 188”, spațiul restrâns al zidirii sale actuale în poezie, nu va fi chiar un pierdant desăvârșit în raport cu cititorul căruia i-a exagerat statura culturală.
Și fiindcă s-ar impune a face dovadă că suta de poeme citite mi-a putut releva cât-de-cât plămada poetică a celui ce m-a acaparat prin tumultul trăirilor sale răzbătut în vers, să purced la îndrăzneala ce va urma.
Desigur, spre a nu-i crea iluzii domnului Marin Beșcucă, îl previn că mie nicicum nu-mi stă în putere să pătrund „adânc în lumea poeților, respirând odată cu ei, glasuind odată cu ei, risipindu-mi privirile în metafizica privirilor lor”, cum ne spune că a avut puterea să o facă dumnealui, pentru a-l cunoaște pe respectabilul poet orădean Gheorghe Pituț, căruia i-a și dedicat un volum cu o sută de poeme-scrisori („Scrisori către Gheorghe Pituț”, Oradea, 2001),
Intrarea mea în natura lirică a poetului Marin Beșcucă nu poate fi decât o pășire timidă, ezitantă, un mers „șchiopătat”, ca să… nu-i strivesc „sărutul din călcâi” primit cu atâta generozitate de la domnia sa.
Cărțile pe care le am la îndemână – umplutura unui braț, echivalentul în volum al unui prunc ținut strâns la piept – nu m-au ajutat prea mult să dau de rosturile biografice ale omului Marin Beșcucă. Dânsul se contopește, în poemele sale, cu eul liric, marginalizându-și eul social, acea parte a identității de sine prin care omul capătă legitimație civilă. Va fi însemnând această discreție, poate, chiar decizia Cerului pentru Marin Beșcucă, dânsul fiind născut, pare-se, mai ales pentru misiunea sa poetică, anume spre a-și trăi „bucuria harului”, stare care „se așează între simțire și transcendent”, intermediată de ursitoare: ”se prea poate,/ în plămadă!/ ursitoarele/ să fi așezat vreun cântec…/ rezonanța în bucuria harului/ nu este un ceva la îndemână,/ este un luat de sus,/ o plutire unde tu nu mai ești tu…” („Bucuria harului” din vol. „Floricel – Baladă pentru Livada de Bihor”, Oradea, 2018). Dar iată, îmi vine în ajutor, parcă anume să-mi confirme supoziția, „Mărțișor”, muza din lumea reală a poetului, cea care îi împărtășește, de la o vreme (îi deduc acest rol din volumele mai recente), sentimentele și trăirea întru poezie: „Tu te-ai născut să poetești iubirea/ Din trupul ei, secunda te-a hărăzit Poem!/ Ți-e sufletul de stea vecin cu nemurirea,/ Când te așterni cuvânt din doruri ce te cern…” (Marta-Polixenia Matei, „Cuvânt înainte” la vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).
Am putut totuși să aflu, din adiționalele la aceste zece volume, că Marin Beșcucă e omniprezent, geografic, pe vastul întins al țării. Când a obținut interviul lui Corneliu Coposu era gazetar (în presa audiovizuală și scrisă) în județul Olt (din vol. „Ultimul interviu”, publicistică, Slatina, 1997), iar cu zece ani mai târziu îl aflu devenit „Cetățean de Onoare” al comunei Păleu din Bihor (la Oradea editându-și și majoritatea cărților). În poemul „Mă strigă fântâna romană” (din vol. „Cucerirea Iubirii”, Oradea, 2017), dacă poetul se exprimă pe sine, își declină baștina: „…din Sucidava obârșiei mele,/ mă strigă fântâna romană,/ apa ei, gust de sânge/și miros de ursitoare,/ mă tulbură la gândul oprit/ peste geografia neamului meu,”. În prezent poetul Marin Beșcucă își edifică opera, aflăm asta de pe Facebook, la Dorohoi, într-un ambient spiritual atins de aura Botoșaniului, spațiul care ni i-a dăruit pe titanii culturii și artei românești Eminescu, Iorga, Enescu.
Dar, să respectăm misiunea poetului, aceea de a ni se dezvălui prin poezie și nu prin reperele „civile” ale ființării sale. Prezumptivul cititor al portretului schițat aici va fi fiind interesat să afle mai întâi ce fel de poet e Marin Beșcucă „după vorbă, după port”, după substanță sa poetică, după stilul, matricea constructului care-i absoarbe fluxul liric.
Receptorii cognitivi (mai degrabă, intuitivi) atașați celui prin care mă identific aici îl asimilează, mai mult sau mai puțin ezitant, pe poetul Marin Beșcucă curentului postmodernist, căci poemele dumisale nu sunt turnate într-un tipar standardizat, cu dimensiuni/ coordonate consacrate de către înaintași, ci țin de un registru poetic flexibil, elastic, care, în mare, poate fi „patentul” poeziei de azi.
Dar, succint, iată ce se spune că e poezia timpului nostru. Poezia de azi tinde spre o libertate „dezlănțuită”, luând forma prozei lirice. Poezia e acum o fuzionare, în masă sau la margine, a tuturor genurilor literare. Eliberată de prozodie, mintea și inima poetului intră mai ușor în spațiul misterului, zice-se. Canoanele prozodice, care aveau rolul de a „disciplina” ritmul și de a da sonorități de harpă cuvântului, nu mai corespund grabei lumii de azi. Unii observatori se îngrijorează alarmant, prevenindu-ne cu privire la „stingerea literaturii estetice” (Al. Matei). Alții cred însă că „poezia nouă” face bine sufletului atacat de „răul secolului” nostru, tinde spre descântec, vindecând mai bine angoasele umanității (ce bine i se potrivește asta poetului Marin Beșcucă!). Că, de fapt, poezia de azi și de mâine urmează drumul prefigurat de Budelaire (Ion Ionescu). Alții sunt convinși că nimic nu e diferit față de trecut în poezia de azi, că poezia e mereu aceeași, anume ”trăitul în forma lui cea mai sensibilă, cea mai firească, onestă” (Daniela Rațiu).
O fi așa sau nu, e greu să se edifice asupra acestei stări a poeziei de azi cititorul comun, cel care mi-i frate geamăn. Oricum, literatura nu poate muri, ne garantează optimiștii. Formele de expresie prin care poetul prezentului va încerca să „decripteze omenescul” prin viziuni de viață pline de semnificații, nu prin fotografierea fidelă a realității – căci tocmai asta e literatura (Traian Herseni) – vor fi, predominant, cele adaptate la dinamica fără precedent a societății de azi. Dincolo de forme, literatura rămâne însă „o activitate semnificantă; ea dezvăluie, dezvoltă sau crează semnificaţii umane şi ajută astfel ca oamenii să ducă o viaţă semnificativă” (același de mai sus Traian Herseni).
Deci iată unde s-ar încadra, în mare, poezia poetului Marin Beșcucă. Asta, dacă nu cumva intuiția mea asupra caracteristicilor poemelor sale e în gravă opoziție cu adevărul poetului, pe de-o parte, și/ sau cu legile puțin cunoscute mie ale exegezei literare, pe de altă parte.
În fibra sa poetică, poetul Marin Beșcucă este un romantic al timpului nostru, dar care conviețuiește cu existențialistul. Ca romantic, poetul ni se dezvăluie exprimându-și sentimentele, sensibilitățile, aspiră la iubirea absolută, își asumă libertatea în raport cu regulile/ constrângerile estetice prezente la clasici. Iubirea aproapelui e o temă expresă sau indirectă a versurilor sale, aceasta căpătând relevanță în volumele „Scrisori către Gheorghe Pituț” (Oradea, 2001), „Haistru – Scrisori către fratele meu” (Oradea, 2015), „Scrisori către părintele Dan” (Oradea, 2014). În poemele acestor volume, aproapele – ales pe criteriul cunoașterii directe, al prețuirii – e confidentul sentimentelor, frământărilor, gândurilor, adesea dedicate acestuia în mod direct, prin persoana a doua: „tu, fratele meu,/ mi te-ai cioplit cumpănă,/ sângele tău mi se ascunde în venă/ și picură sonata durerii,/ auzi pic-pic-ul în minele/ fântână?…” („Sufletul, fântână de dureri”, din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”).
Erosul care consacră cuplul bărbat-femeie se constituie, la Marin Beșcucă, în roadă tomnatică – prin bogăția și pârga fructului ei – depozitată în volumele „Cucerirea iubirii” (Oradea, 2017) și „Medica, geneza suspinului ireversibil” (Oradea, 2018), ca să mă refer doar la volumele care fac trimitere expresă la temă (și) prin titlu. Iată cum rememorează Marin Beșcucă, osârditorul poet de azi al iubirii, în cheia metaforei, „drumul” spre o Ea cu identitatea dezvăluită în titlul volumului din care prelevez „proba”: „…drumul spre tine,/ uff!/ drumul spre tine/ mă clocote și-acum,/ ocoleam clipele de îndoială/ cu stoicism în tocmeală,/ străjeri din preistorii/ mi-amenințau intrarea cetății,/ căutam măști de fum/ împletite cu tandru suspin,/ pasul tremura/ la atingerea clipei/ întâlnirii de-ntâi…” („Drum”, din vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).
În poemele sale, romanticul Marin Beșcucă nu face abstracție de contextul existențial în care ființează, nu e pasiv la condiția sa umană, pe care o înfruntă cu toată ființa poetică. Asta însemnând că romanticul se interferează cu existențialistul. De altfel tema iubirii, care îl definește ca romantic, în înțelesul meu, pe poetul în cauză, e conținută (nuanțat) și de existențialism, fiindcă filozofia legată de acest concept îl include invariabil pe „celălalt”, asta vrând să însemne că „ființa umană este ființa-împreună” (cf. Heidegger). Iar lirismul poetului Marin Beșcucă conține ideea de „împreună” la modul absolut (vezi titlurile de volume deja inserate).
Pe de altă parte, știm că existențialiștii au știrbit grav raportul ancestral al omului cu Dumnezeu. Deși nu-l neagă pe Dumnezeu, ei îl reduc doar la obiectul ironiei lor. În existențialismul său poetic, pe Marin Beșcucă însă trebuie numaidecât să-l separăm de aceștia. El e excepția care confirmă regulă. Dialogul său liric cu Dumnezeu este expresia cea mai înaltă a smereniei. Poemele sale sunt condiționate de celebrul dicton latin „Nihil sine Deo”. Iată și dovada, dintr-o rugăciune psalmică a sa: „…Doamne!/ stau în miez de noapte/ și plâng…/ aș vrea să dau mai mult,/ dar…/ Doamne, / mă știi!/ singur mi-ai vrut să duc/ mai departe împrumutul primit,/ și-l duc!/ ascult în mine fiece zbatere,/ mă strădui,/ în smirnă!/ să știu ce mă-ndrumi,/ aș vrea să te-aud,/ din șoapta ta să duc/ în prietenie!/ stropul de apă vie…/ nu șarpele,/ nu pasărea,/ omul din mine te strigă,/ și-n strigătul meu/ vreau putere să-mpart/ acelora ce nu pot cere,/ Doamne!” („Rugăciune”, din vol. „Haistru – Scrisoare către fratele meu”)
Dar prin ce se deosebește totuși Marin Beșcucă de ceilalți componenți ai frontului poetic, de vreme ce am afirmat că îl „văd” în front fără uniformă, veșmântul care omogenizează?
Mai întâi, forța, verva sa creatoare. Poetul care își dezvăluie și unele filiații dunărene (deduc asta vag din picurile de geografic scăpate în poemele sale), poartă caracteristicile majore ale fluviului care binecuvintează glia românului. E tumultuos în curgerea poetică precum Dunărea la Cazane, e vast în construct precum dimensiunile românești ale bătrânului Danubiu, e sondabil – în vibrațiile sale (lirice) de mare adâncime – doar cu „sonare” de anvergura celor care vor fi detectat vestigiile subacvatice ale podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta. Adesea, poetului acesta care scrie în ritmul în care respiră (a se vedea asta și pe Facebook) nu-i ajung cuvintele. O spune el însuși: „…cuvinte!/ mai multe cuvinte…/ cât mai multe cuvinte…/ strigam de sub povara unui vis” („Și curgerea s-a pornit” din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”)
Pentru eul poetic al lui Marin Beșcucă verbele la diateză reflexivă din limba română nu ajung, sunt (și ele) prea puține. De aceea poetul le convertește la funcția reflexivă, cu de la sine putere, pe cele consacrate la diateza activă sau pasivă, fără a aduce însă vreun prejudiciu înțelesului și sonorității lingvistice. E licența gramaticală pentru care a trebuit/ va trebui să-i înfrunte pe străjerii normelor morfologice consacrate. Iată câteva exemple: „dar nebunia cea mai frumoasă/ tot cuvântul se rămâne,/ poezia dă atâta bucurie…” („Aici e extazul”, din „Haistru – Scrisori către fratele meu”), sau: „te ieși din lumea mică/ iubirea mea ascunsă” („Dintre umbre se scot povești”, vol. „Scrisori către părintele Dan”), ori: „ mi-am făcut niște calcule/ pornind de la subparticula timpului,/ totul se este extrem de precis…” („Am să mor la minus infinit”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).
Apoi, poetul Marin Beșcucă e diferit de alți poeți din „frontul” acela cunoscut mie, prin ludicul său… „serios”, impregnat cu umor, cu satiric subtil: „uite brațul meu,/ ia-l de vâslă!/ piciorul, canoe!/ pârâul deceniului șase/ se-nfoaie…/ decibeli agasanți/ la concertul vulgarului/ din piața publică/ nu pot fi arestați,/ polițiștii s-au ascuns/ după pod!/ beți…/ avocatul poporului/ a pierdut acceleratul/ de șapte…/ mandate!” („Veranda”, vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”). Sau, a se observa asta, legat de profunzimile insondabile încă ale iubirii: „orice s-ar spune,/ știu prea bine teorema posteuclidiană/ a dimensiunii ascunsului,/ știu de ce s-a cerut un punct fix/ pentru a se demonstra răsturnarea pământului,/ știu mai toate demersurile freudiene,/ știu din Piaget, știu din Durkeime,/ știu din Tolstoi,/ ooo, Fiodor!/ măsor prin cuanta lui Coandă,/ știu din Herodot, mai cu seama Cantemir, dar cu iubirea,/ eheee…/ iubirea… aici s-ar trebui plecat/ de la întâi a fost cuvântul…/ apoi să storci sub călcâi păcatul originar/ și nimeni să nu arunce cu pietre…/ asta e clar,” („Să storci sub călcâi păcatul originar”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).
Dar… Dar ce lungesc eu vorba, când știu sigur că lungul vorbei mele e de întindere milimetrică, comparativ cu incomensurabilul univers poetic al poetului Marin Beșcucă! Hazardarea mea, aici, n-are nicio sămânță de orgoliu, ea nici nu trebuia să se întâmple. Dar câte lucruri de pe lumea aceasta… nu trebuiau să existe! Și fiindcă printre acestea s-a întâmplat, și din cauza mea, să fie ceva ce nu trebuia, poate că altcineva, cineva cu proprietatea cunoașterii asupra lucrurilor ce trebuie musai să se întâmple, se va întreba: „Chiar, ce-o fi oare cu poetul acesta, Marin Beșcucă? Nu cumva, unde-i fum e și… foc? (Dacă n-am fost explicit, „fumul” e, aici, umila mea întreprindere, iar „focul” e elementul prometeic care modelează cuvântul în inima-cuptor a poetului Marin Beșcucă.)
–––––––––––
Gheorghe PÂRLEA
20 noiembrie, 2018