„Nimeni n-a dat o expresie mai frumoasă,
mai armonioasă şi mai adâncă sentimentului
de nemurire cosmică, <<panteistă>>, decât
românii: Mioriţa.”
(VASILE BĂNCILĂ)
Poate că niciodată Dacoromânia de-a lungul istoriei sale eroico-martirico-legendare – Vatră milenară de spiritualitate universală nu a avut un stat mai antinaţional, mai anticreştin, mai acultural, mai proeminent în incultură ca cel de astăzi. Aşezat pe ruinele unei false democraţii, prins între aluviunile intereselor Internaţionalei oculte, mocnind pe tăciunii testamentari ai proletcultismului, pâlpâirile fumegânde ale mârşavilor calomniatori, profanează cu ură demonică şi venin de cobră, Cultura ortodoxă – simbolul sacru – sensul etnicităţii şi eternităţii noastre. Neoproletcultiştii denigratori, aculturali, sprijiniţi de neoliberalii-hiene, căci Mihail Eminescu îi numea pe părinţii lor liberali, „lupii roşii”, progeniturile lor doctrinare de astăzi nu pot fi numiţi altfel, decât hiene – om ticălos, nemernic. (cf. Dicţionarului Enciclopedic)
Moştenirea liberală cu cinismului ei machiavelic nu s-a prescris încă. De la birul pe scris promulgat în 1935, sub guvernarea lui Guţă Tătărăscu, s-a trecut astăzi sub un alt Guţă, mai ortopan, la prigonirea lui Mihail Eminescu din Ziua lui naţională, prin ziua culturii lor – aculturale. Sărmanii de ei, n-au auzit ce spuneau despre Eminul nostru Luceafăr, marile genii universale, B. P. Haşdeu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Pantelimon Vizirescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Ioan Petru Culianu, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Virgil Maxim, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Mihail Sebastian, Constantin Noica, mitropolitul Antonie Plămădeală, arhiepiscopul Calinic-Argeşeanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, marii duhovnici părinţi Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Nicolae Steinhardt, marii apologeţi ai românismului Mihail Diaconescu, Theodor Codreanu, Mugur Vasiliu, sau măcar de Emil Cioran care, prin analiza sa spectrală asupra culturii a enunţat: „Afară de Eminescu, totul e aproximativ în cultura românească.”
Mihail Eminescu este o Fiinţă simbolică, un Geniu al creaţiei harice, un Luceafăr al poeziei sublime, o Paradigmă aleasă universală, o Regulă de Aur a autorităţii Literare, un Profet al religiozităţii ortodoxe, o Afirmare al legitimităţii culturale, o Asimilare a spiritualităţii universale!
– Cum poate atinge umbra lor târâtoare de pe pământ aura lui serafică de pe cer?!
De fapt ce pretenţii poţi să ai de la aceşti profanatori al căror nume pus în rama anagramei hebraice le încifrează caracterul schimonosit al fiinţei lor:
pata-pie-vici – cel ce urlă aspru, – behăitul foarte al jderului;
boia – boiada – ţapul ruinii, slugă, servitor al ruşinii;
ţene-ţenah – loc aspru, spinos, loc cu spini, loc cu ciulini;
ţepene – valenţe superficiale de rinoceri. (Vasile Băncilă, Opere – X; Nicolae Moldoveanu, Dicţionar biblic de nume proprii şi cuvinte rare. Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti-1995)
Atentatul spiritual comis asupra culturii ortodoxe, sacrificând prin sinistra propunere de a fi scoasă din programa şcolară capodopera naţional-universală MIORIŢA, le divulgă caracterul roşu-sângeros al liberalilor.
De fapt caracteristica liberalilor ca doctrină politică nu este civismul etic, ci cinismul lor machiavelic.
Niciodată un guvern semidoct condus de un premier molcuţ la minte, n-a îndrăznit bravura de catran, de a se amestea în spiritualitatea noastră naţional-universală, impunându-şi părerea fudulă, înceţoşată, prelinsă din bezna minţii sale de a scoate din programa şcolară opera clasică, naţional-universală, nemuritoare– Mioriţa.
MIORIŢA este o metafizică a aflării străvechimii noastre ca act martiric, a căutării profunzimii noastre în noi înşine ca act eroic, a găsirii scânteierilor noastre ca act liturgic al nemuririi, a înfierii noastre mistice ca dat sacru creştin al înnoirii.
Poporul Neamului profetic, acest Poet anonim, acest creator tainic al MIORIŢEI a săvârşit o vibrantă jertfă-slujire în faţa Naturii create şi a Creatorului ei.
Vasile Alecsandri, acel „rege al poeziei”, cum îl venera Mihail Eminescu a dat o nouă efigie creaţiei populare Mioriţa, conturând-o într-o valoare nemuritoare. „Cântecul acesta bătrânesc rămâne singur între mii de cântece, ca un pisc pleşuv. În el e tristeţea de a trăi şi chemarea fericiţilor morţi. În el se înscrie sufletul de resemnare al rasei. În el e şi vechimea şi stăruinţa şi sufletul ei blând. Toate îi sunt argumente de esenţă divină; prin glasul poetului anonim a vorbit Domnul Dumnezeu.” (Opere, vol. 16, ESPLA, Buc., 1959, pp. 610)
Balada creaţiei populare Mioriţa, botezată de geniul lui Vasile Alecsandri, surprinde prin chipul sacru ce se răsfrânge între transcedental şi transcendent. „Nu e numai potrivire de rimă aici, nu e numai „poezie”, ci e intuiţia structurală a lumii. Bravo lui Alecsandri! El a trăit adânc viziunea românească. Altfel nici n-ar fi putut „corecta” Mioriţa.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Sistem de filosofie. 5. Comunităţile existenţei: A. Comunitatea ontologică: Existenţa ca fiinţă. B. Existenţa românească. Ediţie îngrijită de Dora Mezdra. Muzeul Brăilei „Carol I”, Ed. Istros-2015, p. 408)
Geneza baladei Mioriţa este Moldova de Sus, creaţie populară care a încununat Pantheonul spiritualităţii româneşti – universale, înrâurind covârşitor dezvoltarea literară, metafizică, esoterică, cosmologică, artistică. „Mioriţa” – poate sta alături cu orice manifestare artistică de oriunde.” (Ion Diaconu, „Psihologie în creaţia populară”, în Opere, vol. 20, EPL, Buc., 1967, p. 45)
Esenţa dacismului, flacără sacră a mitologiei vechii noastre Dacii o găsim reflectată într-o comoară nepreţuită, „depozitată în Mioriţa.” (Radu Dragnea, în Dreptul la memorie în lectura lui Iordan Chimet, vol. 4, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 70)
MIORIŢA este un act de creaţie spirituală care valorifică în actul de trăire particulară atât aspectele clare, sacre dar şi cele obscure, profane ale sufletului omenesc. Mitul naţional exemplifică lupta existenţială, care prin tragismul vieţii, prin mistica suferinţei creatoare se instaurează libertatea iubirii creştine care dă alt sens existenţial, care dă altă semnificaţie şi grandoare stărilor obscure, creaţia împlinind valenţe universale. „Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre feluritele valorificări ale vieţii.” (Mircea Eliade, Profetism Românesc – România în eternitate, Vol. 2, Ed. „Roza Vînturilor”, Bucureşti-1990, p. 197)
Viaţa prin moartea eroic-martirică devine o nouă zidire a vieţii, ca chip al nemuririi.
Puritatea naturală a baladei Mioriţa se înveşmântă în conturul ei serafic, astral.
MIORIŢA este în universul creaţiei, în egală măsură o Metafizică şi o Cosmologie.
Folclorul este unul dintre cele mai renumite instrumente ale cunoaşterii, care aduce mitul străvechi peste timp unde se analizează altfel problema morţii în misterul supravieţuirii sufletului, lăsând perspectivei taina nemuririi. Simbolismul eternităţii capătă sens atunci când metafizica devine o prelungire a vieţii dincolo de moarte. În pantheonul culturii noastre populare-universale unde sălăşluieşte o rafinată omogenitate lingvistică, Matca stilistică a tuturor forţelor şi principiilor creatoare îşi află sălaşul în Spaţiul Mioritic, unde viaţa este deopotrivă totalitară şi cosmocentrică.
A trăi mioritic înseamnă de fapt a trăi în, prin, întru sacru. Sufletul curat al dacoromânilor sălăşluieşte într-o unitate armonică, antinomică: spaţiu pozitiv – timp nu negativ de scurgere, ci vreme pozitivă de curgere-creaţie înspre transcendent.
Neamul protodac a trăit-trăieşte sub Crucea unui martiriu naţional ancestral, continiu răstignit, dar şi permanent biruitor întru Înviere-Înălţare.
Spaţiul milenar Dacia – Vatra străbună se răsfrânge peste timpul fizic, metafizic ca o grandioasă geografie a unei fericite frumuseţi poetico-filosofice. Dacia Felix nu vine de la presupusa pace romană, ci de la spaţiul ei mioritic, sacru, spiritual, fericit.
Timpul milenar Dacia îşi are şi el vremea curgerii sale fericite, creativ-transcendente, aşa cum profetul Mihail Eminescu a mărturisit tare şi permanent că, „noi românii, am fost cei mai mari martiri ai globului…Căci Eminescu a ştiut să preamărească şi spaţiul românilor, şi eroii-martiri din istoria-timpul românilor.” (cf. Vasile Băncilă, Opere, vol. X…, p. 403)
Protodacoromânul a fost aşezat de Dumnezeu într-o geometrie-geografică plină de o discreţie-tainică, de o graţie a frumuseţii creaţiei harice. Pentru a studia, a cerceta şi a caracteriza spiritul dacoromânului trebuie să-l raportăm continuu la ideile sale ontologice şi să-l asumăm permanent la formele sale siderale de spaţiu şi timp.
În Edenul nostru pelasg, Vatră tracică ancestrală înveşmântată într-o natură divină, frumoasă, aşezată axiologic, meridional pe la 45 grade latitudine ideală, nici fierbinţeala sudică, nici gheaţa nordică, Nostalgia Paradisului este de fapt Melancolia Dorului românesc, răsfrânt ca o euforie a stării noastre ontice, mioritice, a Grădinii Maicii Domnului, ca o prefigurare sublimă a Raiului:
„Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai…”
Într-o teză-sinteză a Melancoliei româneşti, marele filosof creştin-ortodox Vasile Băncilă aşează altfel şi astfel, Vatra strămoşească – Spaţiul românilor:
„Dunărea e fundaţia acestui spaţiu, fundamental, talpa cosmică a lui. Munţii Carpaţi sunt acolada acestui spaţiu. Râurile sunt poemele lui. Câmpiile sunt plămânii lui. Dealurile sunt gratule sau zâmbetele lui. Nicăieri pe lume nu mai e un spaţiu atât de organizat şi care să semene cu o fiinţă: el respiră, parcă. El parcă are şi un eu propriu. De aceea fiinţa Daciei s-a impus, chiar din antichitate, chiar din preistorie.” (Vasile Băncilă, ibid., op. cit., p. 406)
Chiar dacă paradoxal se scurge termenul negativ, contrar, prin timpul vitregit al istoriei nefaste, simbolizat în balada populară a celor trei păstori-ciobani şi omorârea celui mai cumpătat, Mioriţa îşi are cosmosul ei, natura ei în creaţia populară-cultă a literaturii româneşti-universale. „Mioriţa e deci un simbol – şi tocmai în aceasta constă adâncimea ei unică, tot aşa cum şi Luceafărul lui Eminescu e un simbol.” (Vasile Băncilă, Opere…, p. 404)
Mioriţa este un simbol etnic al spaţiului triadic, trilobal, cei trei păstori sunt de fapt cele trei Ţări valahe, Muntenia – Moldova – Ardealul. Ţara Moldovei fiind însă cel mai adesea predispusă la martiriu. „Mioriţa rezumă tot românismul: cei trei păstori sunt din cele trei provincii mari româneşti, din cei trei lobi ai geografiei româneşti. Căci spaţiul României complete este un spaţiu trilobal.” (Vasile Băncilă, Opere…, p. 424)
Murirea în planul imanent, pământesc, transcende prin jertfă în nemurire cosmică.
Profeţii şi Păstorii pelasgi au întrupat etnicitatea dacoromână de-a lungul mileniilor.
Profeţii şi Păstorii pelasgi au trasat meridianele Vetrei străbune zidind de-a lungul timpului bornele veşniciei întru sacrul jertfei Mioriţei şi albastru cosmic de Voroneţ.
„Voroneţul este replica religioasă şi intelectuală a Mioriţei. Mioriţa şi Voroneţul: cele două valori ale creaţiei comunităţii româneşti.” (Vasile Băncilă, Opere…, p. 412)
+ Sf. Cuv. Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul
—————————————
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio